Mircea
Vulcănescu - Dâră de Pământ străbun și Fărâmă de Cer strămoșesc (1)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
29
Noiembrie 2023
„Mircea Vulcănescu a fost mare în viață; a fost și mai
mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof” (Pr. Nicolae Grebenea)
Filosoful
Înainte de a purcede la suișul cernerii
metafizico-mistice, a vulcanicului filosof, să ne oprim o clipă în drum, vorba
poetului Antonio Machado, al Patriei lui Cid Campeador– Rodrigo Diaz de Bivar
(c. 1040-1099), arhetipul Cavalerului spaniol, așa cum Mircea Vulcănescu a fost
arhetipul Cavalerului valah:
„Drumețule, nu există drum,/ Drumul se face mergând!”
Să ne întoarcem din drum înspre București, privind
alegerea Cetății lui Bucur, drept capitală. „A fost cândva doi oameni care au
văzut clar în privința asta. Inginerul N. Theodorescu și regina Maria, care
s-au grăbit să-i împărtășească gândurile. Au visat acești doi oameni, în
același timp idealiști și realiști, o capitală a României așezată în Ardeal, pe
lângă Brașov sau Făgăraș, la cotul Oltului, Codlea sau Țara Bîrsei.
Trebuia să fie
așezată capitala în miezul țării românești, la adăpostul munților, deopotrivă
departe de toate hotarele, într-un loc de unde puteau porni căi la toate
capetele țării, ca picioarele unui păianjen. Trebuia să ducă această capitală
vreo jumătate de milion de români în coasta secuimii, pivot serios pentru o
operație de naționalizare a Mureșului de Sus, care s-ar fi făcut firesc, sub
influența absorbantă a masei, fără nici o siluire...
S-a opus,
firește, ca totdeauna, alt român, care avea pe vremea aceea barbă mare. A
rostit sentențios, cum îi e obiceiul, că „un popor care nu e în stare să-și
apere Capitala așezată-n câmp deschis e nevrednic să o aibă”, și așa i-a fost
de mare barba, că a întunecat fața luminii. Și am rămas cu Bucureștii unde e,
așa cum e!” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea Românească a Existenței, op. cit.,
p. 31-32).
Savantul Iorga, căci despre el este vorba, nu că nu
realiza punctul strategic și chiar inespugnabil al mutării capitalei în Ardeal,
dar pentru faptul că nu i-a venit lui ideea, nu a fost de acord. Întru
filosoful și economistul Mircea Vulcănescu, totdeuna a pulsat Marele Român,
Mărturisitorul creștin care, s-a dăruit cu toată ființa sa întru ființa
Neamului său, întru ispita Daciei Mari, a Străbunilor daci, a pământului sacru
din care au odrăslit Mamele, Eroii, Geniile,
Martirii și Sfinții, care asemeni Mântuitorului Hristos și Fecioarei
Maria l-au fascinat permanent. „Prin codrii uitați de lumină grăbește spre Nord
biruitul./ Încă o dată, mai vrea să-și adune vitejii,/ să lupte cu Cesarul
Romei./ Sufletul lui arde de iubirea pământului – tată./ De-ar fi zeu, ar da
suflet copacilor uriași/ ce-l cuprind sub bolta lor/ largă și plină de
murmur.// Pe norii zenitului zeii au hotărât./ Cu rază de soare, Jupiter/
luminează calea romanilor cari grăbesc după Rege.../ În balanța de aur,
talgerul lui se ridică.../ Cu arma muiată la zile de glorie în sânge dușman,/
Regele, liber, pe pământ încă liber, săvârșește jertfa./ În zidul cetății de
munți și de râuri, sufletul lui părintesc ocrotește, etern, dăinuirea Daciei”
(Vasile Pârvan, Memoriale – Parentalia. XXVI Septemvrie MCMXIX).
Întotdeauna pe Moșii și Strămoșii noștri i-au hărăzit
să-și lege soarta, destinul de Pământul de jos unde și-au înfipt adânc
rădăcinile și de Cerul de sus unde și-au rezemat vârfurile, frunțile. „Harta unei țări, figura ei întipărită pe
pământ și văzută de sus, nu e niciodată o înfățișare searbădă a pământului. Ea
implică întotdeauna o interpretare a acestui pământ, o coordonare în sistem a
putințelor de viață și de legături pe care le oferă, o înțelegere, o trăire, o
plămădire a lui, aș zice o recreare, în funcție de intențiile unui popor. Un
lanț de munți, o câmpie sau o apă pot fi, după împrejurări, bariere sau căi de
contact. Singură intenția, voința socială hotărăște” (Mircea Vulcănescu,
Dimensiunea...op. cit., p. 28).
Toată aceste Cetăți naturale, acest DAR ceresc pe care
ni l-a dăruit Dumnezeu, cu diversitatea sa de legătură indestructibilă, de
trebuință, de folosință, de continuitate, de dăinuire și de apărare, trebuie
păstrat ca pe propria ființă, familie, casă, altar, cu întregul pământ și cu
cerurile sale, altfel, năvălesc dușmanii, altfel se încetățenesc pentru mult
timp la noi vrăjmașii. Căci, zicea Bădița Mihai prin gura regelui Decebal:
„Acei romani?... Ei sunt tiranii lumei.../ Nu sunt supusul lor... nu voi s-o
fiu!” (M. Eminescu, Decebal).
„Tot mai departe pătrund... în codrii tăiați fără
milă, în tot mai largi luminișuri... Prin satele Daciei se văd pretutindeni
fețe străine; din împărăția cea fără margini curg mereu oameni noi, care se
așează pe plaiurile patriei.”(Vasile Pârvan, Memoriale - Parentalia)
Pământul acesta sfânt cu tot ce a hărăzit Dumnezeu să
se așeze, să cânte, să viețuiască, să trăiască, să se înmulțească, să se
zidească pe el este numai al nostru și-al lui Dumnezeu! Pământul este al celor
care l-au apărat cu propriul lor sânge, al celor care au clădit viață pe el, al
celor care au arat, au semănat, au cules, al celor care au sădit, au crescut,
au înmulțit copacii, pomii, grădinile, florile, livezile, al celor care au
întemeiat Patria, Familia, Școala, Biserica, al Moșilor și Strămoșilor noștri
și al urmașilor, urmașilor lor, care sunt demni de înaintașii lor.
Același Luceafăr se aprinde prin graiul Marelui Rege
Decebal: „O, pământ dulce, de-aș putea/ Să te sărut etern lăcaș al păcii...”
(M. Eminescu, Decebal)
Pământul nostru sfânt, pământul nostru dulce din care
a odrăslit un Cer de Sfinți, Eroi, Martiri. „Sângele de martiri e grâul ce
rodește înmiit:/ Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit” (Grigore
Alexandrescu, Opere Complete – Poezii și Proză, Cugetarea – Georgescu Delafras,
București).
„Spre Porțile
Măririi/ se urcă și coboară/ Eroii Răsplătirii și-ai Jertfei/ pentru Țară.//
Și-n țărână/ sub ruini,/ ni-s strămoșii/ -morți divini-/ singurele rădăcini.//
Iar deasupra/ tuturor/ cerul nostru,/ cerul lor,/ singurul îndurător.” (Traian
Dorz, Nemurirea neamului dacoromân)
Creat după Chipul lui Dumnezeu, Valahul trebuie să
rămână întreg, oriunde se află, oriunde merge, oriunde se așează, afundându-se
în sinele său sacru, în acea icoană sfântă, nu a năzui spre altceva mai jos...,
ci a străluci în ceea ce este menirea lui, prin inima și sufletul său, lăsând
să vorbească pururea iubirea, adevărul, ruga, libertatea, cântarea, frumosul,
dăinuirea. Dacoromânul și pământul țarinei lui trebuie să conviețuiască într-o
armonie a firii liturghice, naturale, pentru a deveni apoi sacerdotul
Liturghiei cerești, al slăvitei Învieri hristice.
„Ca și la traci, continuă filosoful Vulcănescu, două
inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ține de chemarea pământului – de
legătura omului cu cele de aici, ca unealtă a pământului lui Dumnezeu. Vedenia
lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura hotarului, orizontul lui e zarea
liniștită, așteptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul
lui e osteneala milei de azi și nădejdea celei de mâine.
Biruința lui nu
e jertfă, ci pătrundere de ape adânci. Străinătatea nu se lipește de el, se
asimilează, se desface, își pierde alteritatea și se preface – vorba poetului
în apă și în pământ. Alta e chemarea codrului, chemarea singurătății, a
vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre și reci, chemarea apelor și a
stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spațiul fără sfârșit, spațiul
ordonat în care zările se înfrățesc și se țin unele pe altele de mâini, ca și
stelele cerului. Timpul ei este veșnicia. Pentru această vedenie, lumea, viața
nu sunt decât un măreț alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată
trecere... Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii”
(Dimensiunea..., p.50-51).
În fața miracolului cu care Dumnezeu a înzestrat Dacii
și străbunii lor, Geții, Pelasgii cu moșia de pământ și cer, unică în lume, în
jurul Cetății inexpugnabile, grăia vulcanic și zelos, Mircea: „Origine gândește
pământul românesc ca unitate,– adică precum o cetate, adică îl vede pornind de
la un podiș central ce e înconjurat de munți străbătuți în curmeziș de ape,
munți înconjurați și ei de câmpii străbătute doar de ape ca de drumuri, până la
apele de graniță, câmpii constituind un spațiu de manevră jur-împrejurul
cetății” (Dimensiunea...,op. cit, p.33).
Dacă vom ști să
prețuim Darul lui Dumnezeu - Glia străbună, să ne bucurăm de frumusețile ei
paradisiace, de bogățiile naturale de basm și să o apărăm cu prețul jertfei
supreme, atunci cununa Biruinței, niciodată nu va cădea de pe Fruntea
eminesciană a Patriei dragi!
Mircea Vulcănescu a fost un mare pelerin, un permanent
îndrăgostit de frumusețile Patriei. „Atâția români culți au fost la Paris, la
Viena, la Berlin, la Roma și poate și mai departe. Și totuși, cîți din ei au
fost la Putna, la Sucevița, la Cozia sau la Horez, cîți au văzut Iașii, Alba
Iulia, cîți au urcat Carpații și cîți au coborât apele care vin de la munte,
cîți au gîndit la soarta atâtori Cîmpeni, Cîmpine, Cîmpiniște, Cîmpulunguri? La
tîrgurile care leagă viața de vale cu viața de șes, la drumurile toate? Istoria
li s-ar fi desfășurat ca pe un fir - Țara Oașului, Șesul Moldovei, munții ei,
Țările Ardealului spre Huedin – Munții Apuseni,
Retezatul, Rodna, defileurile, Valea Crișului - pe
aici, parcă ții în palmă Transilvania.
Cultura românească
România a avut
o cultură - '48 a rupt-o - De refăcut cultura - Răsărit - Apus - Oraș - Sat.
Activism - Contemplație - Teocentrism - Antropocentrism. Călătoriți deci -
pentru voi - prin țară, dezghiocați, lăsați-vă furați de frumusețea panoramei
munților, coborîți apele, lăsați-vă chiar pătrunși de pretinsa lipsă de stil a
orașelor și chiar de farmecul atît de specific duios al mahalalelor noastre. Să
luăm și noi în sufletul nostru ceva din sufletul acestei țări. Și atunci, în
orișice domeniu ne vom avînta, sîntem siguri că la capătul drumului ne vom
recunoaște în de noi, români!” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea Românească a
Existenței, op, cit., p. 35-36).
Cea mai de preț viață a Românului creștin este VIAȚA
sa frumoasă, brodată cu platina, aurul și argintul creației geniale și a
virtuțiilor cardinalo-creștine, cea ortodoxă, străbună pe care o dăruiește lui
Dumnezeu, Maicii Domnului, Patriei, Bisericii lui Hristos și chiar a omenirii.
„Viața mea, grăia parașutista mondială, mândră în regalul ei port românesc,
Smaranda Brăescu în toamna anului 1932, cea care avea să intre în memoria
nemuritoare a legendei, nu înseamnă nimic dacă o păstrez pentru mine. Viața mea
o dăruiesc țării. Dar vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie. Nu
mă voi întoarce niciodată, decât victorioasă, fiindcă eu cred în steaua mea”
(Neculai I. Staicu, Calvarul parașutistei-pilot Smaranda Brăescu, în Memoria -
revista gândirii arestate, nr. 14).
Între gândirea filosofică, teologică, economică a lui
Mircea Vulcănescu, pe lângă activitatea de traducător al lui Rilke, Peguy,
Villon, a strălucit și virtuozitatea sa de pianist, din care s-a prelins și un
izvoraș liric, rămas în manuscris, excepție făcând „Trei”, „Alean”, „Atot” și
„Asemănare”.
Exercițiul liric al lui Mircea Vulcănescu a fost un
joc predilect al slovei în care se răsfăța spiritul său, ce a lăsat să se
întrevadă și o altă caracteristică a firii marelui Român. În Litanii pentru
Trei Stări: apă, ghiață și aburi, culmea miracolului, textul liric s-a păstrat
într-o servietă a autorului, pe care n-a atins-o la percheziții vigilenta
securitatea. „Vulcănescu avem dinaintea ochilor tumultul gândurilor care îl
asaltau pe autor, așternute rapid pe hîrtie pentru a prinde laolaltă o consistență
unitară, într-un continuu pariu fervent la fiecare cotitură de gînd..., spre a
ne bucura de fascinanta rezonanță în spirit pe care Litaniile ni le transmit.”
(Ștefan J. Fay, Mircea Vulcănescu în poezie – Memoria, revista gîndirii
arestate...)
Litanie = rugăciune lungă.
Litaniile pentru apă, ale lui Mircea Vulcănescu, nu
sunt chiar rugăciuni, ci sunt un elogiu adus APEI, prin unduirea spirituală și
clipocirea surâsului său, în limpeziri și susuri de înțelepciune.
Litanii pentru apă
„Apă care curgi
la rădăcina vinului/ Apă de folos la botezul creștinului/ Apă fără de care n-ar
fi pîine/ Apă care adapi gură de om și de cîine/ Apă care iei forma vasului în
care stai/ Apă pe care cu nimic nu poți s-o tai/ Apă care te împarți sub ce-i
mai greu/ Și fereci peste el, lacătele lui Dumnezeu/ Apă limpede în care se
vede cerul/ Apă care nu poți păstra misterul/ Apă care sari peste stînci,
zglobie/ Apă care șerpuiești cu melancolie/ Apă care netezești unghiurile/ Apă
care limpezești gândurile/ Apă în care te îmbraci ca-ntr-o haină/ Apă care nu
poți păstra nici o taină/ Apă stăpînă pururea curată/ Apă care nu te pleci
niciodată/ Apă fără de care n-ar fi cuvânt/ Apă peste care plutește Duhul
Sfânt/ Apă care prefaci în grădină pustiul/ Apă după care aleargă tot viul/ Apă
pe care Domnul te-a prefăcut în vin/ Apă care stropești florile de crin/ Apă
întinsă ca o maramă/ Apă care ești tuturora mamă/ Apă în care raza, lumina se
frînge/ Apă din lacrima celui care plînge/ Apă de izvor care cântă/ Apă de rîu care
cuvîntă.” (Mircea Vulcănescu, Litanii pentru trei stări, în Memoria - revista
gîndirii arestate, nr. 2)
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu