POEZIA
CA CEREMONIE A TEXTULUI
Liliana
Moldovan
Nov.
15, 2023087
Poezia este pentru literatură și nu numai, exprimarea unei
interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care
reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal
afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia
își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și
antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea.
Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar
funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale.
Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin
propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o
parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a
trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și
că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur
prozei scurte și poeziei.
Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au
abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin
1940 poeme de o cruzime și suprarealist macabru și vagabondaj, prefăcându-se
mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes,
anulâmd din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion
Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai
tânăr impresionist, care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil
Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol
și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost
avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte
istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții.
Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre
Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al
istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat estetica tinereții vijelioase
opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind
ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum
ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în
contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice,
restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966)
,“ Prozopoeme“( 1970), “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna
viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile
oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții
fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a
recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută
inițiere tradițională.
Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul,
cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai
însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar
fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu,
la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T.
Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în
ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literature română
pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război
mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la
Al.Macedonski despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “
Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar
contemporan a luat cunoștiință de ele.Astfel se cunoaște cee ace este
up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost
publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de
Sașa Pană la București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești
în Europa.Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este
o sinteză curajoasă, amintidune și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino,
autorul unui studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei
literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.
Din această relative ebuliție, care este intense și
mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde
fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip insolit.Astfel de situații
de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri
pimpure din unghiul curentului initial, clasificabile în categoria producțiilor
baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent
și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.
Cineva este exoresionist într-un volum sau într-o poezie,
în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la
Urmuz și cultivă umorul absurd, altcineva face lirică suprarealistă în stilul
și gustul lui Eluard.
Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “
face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu,(
1942-1984), autorul unor volume cu conținut discursiv și sinteză amorfă:
“Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi
seară”(1979). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză
pentru toși că a reușil la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu
se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia
asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de
acest fel:” în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine
prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la
pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată.“
Departajându-se de realul direct, eul deduce din
arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât
magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un
artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela
peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot
drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova
tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri),
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie
imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin
tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă
diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după
Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea
munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea
Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.
Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și
cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor Constantin Măruțoiu în
volumul” Al treilea munte,” Editura“: Școala Ardeleană“, 2018, poet în fond
expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice,
investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G.Jung. Cu
adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a
lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de
revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul
în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din mediul
direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege
este metamorfoza: ”Intermezzo”, Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă
pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul
celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără
a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu, (Umbra fluturelui de abanos, Editura
Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Dan Mutașcu
Oglinda lui Cagliostro, 1972) închipuie curioase lumi de vis, cu un aer
franciscan și colorist, prima în gustul Louise Labe, dar cu înclinații spre
religiozitate,, al doilea în gustul Chagall, al treilea, având un aer de
inițiat în doctrine oculte, care este numai o creațiune artificială, de moment.
Rare urme suprarealiste, detectabile la expertiza atentă, în producțiunile lui
Platon Pardău (Pasărea vine la noapte, 1968 ), cu folclorul lor oniric, Adi
Cusin în Umbra punților, 1970, Dumitru M.Ion și Minerva Chira, “Drumul pe sub
pământ duce în cer?”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016.
La Ioan Alexandru, blagianismul și-a găsit izvorul
liric potrivit. Poetul cântă complicitatea de sânge cu strămoșii, răsfrânți
dramatic în eul liric, jubilând frenetic și adânc.
Adevărata ceremonie a textului nu este în avangardă,
adevărații avangardiști sunt solitary care experimentează, lucrând pe căi inedited
asupra limbajului, într-un spirit care nu este nou, totuși descoperim texte de
acest gen în Gh.Crăciun și Gh.Iova.
Așa-zisa lirică a nonsensului, produsă de Edward Lear și
Lewis Carroll și tradusă în românește de Constantin Abăluță, găsim terenul
propice unde se pot dezvolta emuli. O utopică descoperim în limba îngerului
“coborât din strană “, într-o poezie de Matei Gavril (în volumul Cântec de
liră, Pur, 1971 unde folosește o limbă angelica.
După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a întors,
pe jumătate, la clasicism. În câteva articole de analiză, pe care le-am
publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât si
dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul
vieţii literare de astăzi, cu consecinţe incalculabile în educarea tineretului
nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonţilor” artificiali „umflaţi”, vinovaţi’că
au făcut jocul puterii comuniste. Aceşti „mastodonţi” aduşi până la
„genialitate” s-au folosit de relaţiile lor pentru a-şi publica aberaţiile
postmodern’iste, de a beneficia de multe facilităţi materiale, în timp ce masa
mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri.
Aceştia „jucau” si mai joacă şi’azi destinele
literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform mentalităţii
implementate de comunism, de care nu se pot debarasa. Ab initio, trebuie să
spunem că, în perioada comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin
acel text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar înţelegerea
şi interpretarea operelor literare în raport cu societatea se făcea în funcţie
de necesitatea propagandei.
După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică
a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe care l-am
denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a
denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998).
Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din
calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas
nişte citaţi şi nu citiţi.
Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din literatură,
e o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând un adevăr; că între
maximum de conştiinţă posibilă şi această conştiinţă umană nu e doar o
diferenţă cantitativă; conştiinţa umană aduce în formarea eî decalajul dintre o
existenţă în sine (chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între
existenţa unui om în societate şi existenta unui om ca umanitate.
„Noul curent promovează opere ale căror univers corespunde
unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca
echilibru dislocat în virtutea unor existenţe ale grupurilor sociale şi
politice. (Dar, vai de literatura care face jocul numai unui grup social şi
politic.) în acest context, sunt reviste ca: „Dor de Dor”, „Viaţa de pretutindeni”,”Oglinda
literara”, „Sinteze literare”, „Nova provincia Corvina”, „Eminescu”, „Curierul
literar” etc, care promovează literatură ce se încadrează în curentul proglobmodern.
Acesta se caracterizează şi prin păstrarea şi promovarea specificului naţional,
în contextul integrării În timp ce publicaţii cunoscute şi finanţate de
Ministerul Culturii, Uniunile de creaţie au rămas în „vechi tipare”, promovând
„mâzga postmo-dernistă a generaţiei optzeciste a căror limbă „exprima” golul
unei „glaciaţiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent şi inexprimabil.
Revistele mai sus amintite si criticii promovaţi de
acestea feresc literatura de posibile influente negative ale presiunii politice
şi de imobilismul academist. (Vezi: „Dor de Dor”, „Oglinda literară”,
„Eminescu”, „Convorbiri literare” etc).
Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne
poate sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate ale
condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi si traversează epoci.
Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esenţialist şi
noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul
discursului ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub
implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că
„adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneităţii
democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziţie exprimată avânt
la letre la’destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul
curent literar proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile cuceriri ştiinţifice
şi neuropsihice, este expresia îmbinării talentului exprimat prin semnul
lingvistic corelat cu datul optic (în cazul artelor plastice) şi cel fonic (în
cazul teatrului), î’n cadrul cărora conştiinţa ia act de ea însăşi prin
elementele clasice/ moderne.
Aş fi fost tentat să spun proglobmodernism, dar
sufixul – ism îmi dă frisoane. Acest -ism, de la marxism, hitlerism, proletcultism,
comunism, ceauşism, îmi aduce aminte de un secol al crimei. Aşa că îl eliminăm
din termenul propus.
În acest context, orice revista “ne-aliniata” devine o
publicaţie de avangardă al proglobmodernului, prin însuşi faptul că publică
autori ce promovează valorile noastre tradiţionale.
Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie
să fie recunoscut fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de reflectare a „unui
adevăr ce există la propria sa naştere”. (M. Foucaud).
Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen
obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul
trăirilor și al negațiilor, este antiteza, oglinda și trăirile ce stimulează
înaintarea, fără a cărei energie demonologică universul ar fi un vehicol la
unison. AL. FLORIN ȚENE
Sursa: MI
http://asiiromani.eu/2023/11/15/poezia-ca-ceremonie-a-textului/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu