Controversele
Sionului (3)
Colonel
(rtg) Vasile Zarnescu
29
Noiembrie 2023
Așa-zisul
popor „evreu” nu a existat
Perfidia levitică devenise perfectă. Din Dumnezeul
Celor Zece Porunci - „Să nu furi, să nu ucizi” etc. - n-a mai rămas nimic;
Dumnezeul lui Iezechiel al cărui contract l-au semnat iudeii cu soldații
persani în coastă la Ierusalim se lăuda cu faptul că credincioșii lui îi vor
jertfi pe primul născut pe altar, ca semn că tot ce-i al lor aparține tribului.
Această încarnare a celui mai primitiv spirit tribal, zice rabinul Solomon
Goldman, sionist de frunte, este un „Dumnezeu absorbit în naționalismul Israelului.
El devine ethosul național… el creează lumea în limba ebraică. El este un
Dumnezeul Național”. Și Maurice Samuel, alt sionist de frunte zice: „Noi am
crescut cu Dumnezeu… Avem un Dumnezeu național… Noi credem că Dumnezeu e iudeu
și că nu există Dumnezeu englez sau american (s.n. - V.I.Z.). Nu este Dumnezeu
cel care i-a plămădit pe acești oameni și le-a spus care le e menirea. Ci acest
popor l-a plămădit pe Dumnezeu și și-au ales această menire” (dr. Kastein).
Aceste afirmații sunt făcute pe șleau și ușor de pus
pe hârtie în acest secol, fie la New York, Chicago, Londra sau Berlin. Dar la
început, precum a spus Neemia: „Întregul popor a plâns când a auzit cuvântul
Legii” și, din acea zi, mulți au avut motiv să plângă din cauza ei[6]. Astfel
de exemple se pot găsi cu miile în crezul sionist.
Traducerea legii
În următoarele patru secole cel mai important
eveniment a fost traducerea Vechiului Testament în greacă, permițând, astfel,
celorlalte națiuni să citească parte din legea care a decretat înrobirea și
distrugerea lor și supremația iudeilor. De aceea este uimitor că s-a făcut
această traducere de către 72 învățați iudei la Alexandria între 275 și 150
î.Hr. Dr. Kastein zice că efortul de a explica Vechiul Testament pe înțelesul
grecilor a cauzat schimonosiri și întorsături de cuvinte, schimbări de sens, adeseori
înlocuirea ideilor și termenilor pur locali și naționali prin unii de ordin
general”. Nu este prea clar cum distorsiunile și schimonosirile pot clarifica
un text; dar în Enciclopedia Iudaică se spune clar că Talmudul prevede că cel
care dezvăluie Tora unui goyi merită să fie ucis. De aceea Talmudul a instituit
o Tora orală care conține secretele lui Iehova pe care, astfel, nu le poate
vedea ochi de goyi. Deci traducerea Torei în greacă în Alexandria antică nu s-a
făcut pentru ochii goyilor, ci pentru iudei, care-și pierduseră limba în
Babilon și acum vorbeau aramaica. „Ebraica” a rămas de atunci încoace un mister
sacerdotal, „una din legăturile secrete spirituale”, zice dr. Kastein, „care-i
țin pe iudeii din diaspora strâns înlănțuiți“. Dar cea mai mare comunitate de
iudei pe vremea aceea era la Alexandria, unde toți vorbeau grecește şi
majoritatea iudeilor nu înțelegeau „ebraica”: de aceea au avut nevoie de
Vechiul Testamentgrecesc. Mai ales că rabinii n-aveau de unde să ghicească că
peste secole o nouă religie o să declare Vechiul Testament parte din propriile
scripturi și toți îl vor putea citi, căci dac-ar fi știut nu l-ar mai fi
tradus.
Totuşi, rabinii s-au gândit că alți cunoscători de
greacă îl vor citi și, de aceea, au introdus schimonosirile, întorsăturile de
cuvinte, distorsiunile de care vorbește dr. Kastein, ca, de ex., Deuteronomul,
32, 21: „Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu, mânia mi-au
aprins-o prin idolii lor; le voi întărâta și eu gelozia prin cei ce nu-s popor,
printr-un popor nerod îi voi obijdui”[7]; în originalul „ebraic“ nu e
alocuțiunea „un popor nerod“, ci, așa cum se poate citi în Enciclopedia Iudaică,
„vile and vicious Gentiles”[8]: „niște neamuri josnice și ticăloase”. Versiunea
tradusă în greacă a fost o nouă revizuire a „legii“, o nouă versiune a Torei,
care, după ce a fost impusă de Ezra și Neemia, a mai fost o ultimă dată
rescrisă, de data aceasta „definitiv”.
Tot atunci, adică la 400 de ani după evenimentele
narate, s-au compilat celelalte cărți ale Vechiului Testament și s-a recompilat
cartea lui Daniil. La așa distanță nu-i de mirare că regii Babilonului s-au
trezit cam amestecați și reinventați în acea carte. Dr. Kastein este destul de
veridic în explicația sa: „Editorii care au compilat cărțile lui Joshua,
Judecătorii, Samuil, Regii în forma finală au adunat fiecare fragment [de
legendă] și le-au interpretat în mod creator… căci compilatorii se preocupau
mai mult de subiect decât de exactitate filologică, şi au înșirat poveștile
oricum, așa cum s-au priceput“ (de aceea vedem, de exemplu, același text
identic atribuit la doi profeți diferiți, Isaia, 2, 2-4, şi Micah, 4, 1-4 şi
numeroase repetiții în toate cărţile). Deci, ceea ce contează în Vechiul
Testament e subiectul, nu adevărul. După moartea lui Hristos, Sfântul Ieronim a
tradus Vechiul şi Noul Testament în latină și, în secolul al XVI-lea, Conciliul
din Trent a alăturat Vechiul Testament Scripturii creștine și toate bisericile
reformate din lume l-au adoptat fără să „protesteze”.
După cum arată dr. Kastein și am văzut și noi, Vechiul
Testament grecesc nu este prea fidel originalului ebraico-aramaic; în afară de
asta, ființa iudaismului rezidă în Tora orală și în ramificațiile Talmudului,
care cresc din Tora; astfel că goyimii nu vor afla niciodată adevărul despre
„legea” iudaică. Dar esența ei a fost consemnată și oricât ar fi fost de
întoarse și schimonosite cuvintele, divinitatea tribală setoasă de sânge,
crezul barbar și legea distrugerii și înrobirii tuturor celorlalte popoare sunt
clar pronunțate în Vechiul Testament. Despre acest Vechi Testament vorbesc cu
venerație pioasă potentații lumii vestice după două milenii, supuși zeloși ai
politicii sectei sângeroase a leviților militanţi, de parcă ar fi cea mai bună
parte a religiei creștine - deși este o lege a masacrului, jafului și înrobirii
propriilor lor națiuni la bunul plac al stăpânilor pe care acești potentați îi
slujesc.
Legea şi Idumeea
Imperiul persan, apoi cel grec, apoi cel roman, au
stăpânit Iudeea în timp ce cei 72 de „înțelepţi ai Sionului” traduceau Vechiul
Testament în greacă. Tot atunci a avut loc convertirea cu forța a poporului din
Idumeea la „iudaism“ (cuvânt folosit pentru prima dată de istoricul iudean
Flavius Josephus.
În lipsă de alt termen, de acum încolo cartea lui
Douglas Reed îl va folosi pentru a descrie „legea“ leviților propagandiști ai
urii religioase și de rasă). S-ar părea că deși „legea“ îi separa pe iudei, ei
căutau să convertească prozeliţi, căci Hristos, care venise pentru „îndreptarea Legii“ schimonosite de leviți -
și formulase cele mai dure și mai numeroase diatribe tocmai contra fariseilor -
le reproșa fariseilor îndeosebi prozelitismul: „Individual conversion, on the
other hand, was at this period frequent, and apparently was encouraged even by
the rabbis, for Jesus himself, according to Saint Matew, told the scribes and
pharisees, rebukingly, that they „compass sea and land to make one
proselyte”[9] (Convertirile individuale erau, pe de altă parte, frecvente în
acel timp și, aparent, încurajate chiar de către rabini, pentru că Iisus
însuși, conform Sfântului Matei, le răspunsese scribilor și fariseilor,
reproșându-le că ei „înconjoară marea și uscatul ca să facă un prozelit).
[Versetul din Sfânta Evanghelie după Matei - în ediția Mitropolitului
Bartolomeu Anania - este acesta: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că
înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l-ați făcut, îl
faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi” (Matei, 23, 15).
Într-o ediţie românească a Noului Testament, tipărită
de organizaţia evanghelică Gideon International, cuvântul „cărturari” este
redat, după părerea mea, întrutotul exact prin sintagma „învăţători ai Legii” -
spre deosebire de cuvântul „cărturari“, prea general și, deci, ambiguu,
preferat în traducerile actuale ale Bibliei făcute sub girul Bisericii Ortodoxe
Române.
Sintagma este repetată - în aceeaşi combinaţie,
„învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“ - în versetele 2, 13-15, 23, 25, 27
şi 29, din acest capitol 23. Mai mult, titlul capitolului 23 este intitulat
„Iisus îi mustră pe învăţătorii Legii şi pe Farisei”, iar, spre deosebire de
actualele variante românești ale Bibliei, înaintea versetului 13 a fost
introdus subtitlul „Nelegiuirile învățătorilor Legii și ale Fariseilor”,
grafiate chiar așa, cu aldine. Evident, repetiţia are rolul de a fixa mai bine
şi a accentua în mintea creştinilor valoarea şi dimensiunea majoră a acuzelor
aduse de Iisus contra respectivilor „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“,
mai ales că sintagma „învăţători ai Legii” scoate în evidență rolul nociv al
„învăţătorilor Legii”, adică al propagandiștilor politico-religioși, al
leviților, rol care este identic cu al comisarilor politici ateiști din vremea
regimului stalinist și cu al gardienilor poliției „corectitudinii politice” de
acum, reprezentați de noii farisei de tipul noilor politruci, jidani și
jidăniți care se erijează în noii diriguitori ai culturii și spiritualității
românești.
Dar aceste versete, având autoritatea morală şi
istorică dată de „litera” Noului Testament, fireşte că au devenit notorii în
cultura teologilor apologeţi în primele secole ale Creştinismului, versetul cu
prozelitismul fiind citat ca un loc comun: «S-a apreciat că, prin dezvoltarea
ei, mişcarea creştină i-a răpit iudaismului dinamismul lui interior, şi în
special zelul prozelitic ce marcase gîndirea mozaică în diaspora elenistică şi
chiar în Palestina, unde se spune că evreii „înconjurau marea şi uscatul ca să
facă un ucenic”[10] (n.n. - V.I.Z).
Probabil că micul trib al lui Iuda nu mai avea decât
prea puțini membri și trebuia consolidat, uitându-se, astfel, de strictețea
purității rasiale. Trebuie să fim
recunoscători Enciclopediei Iudaice, întrutcât recunoaște că „tribul lui Iuda
și-a reîmprospătat forțele mereu absorbind străini din exterior“, astfel că
orice descendență din sânge pur al tribului lui Iuda a dispărut cu secole
înainte de Hristos. Prin asta contrazice flagrant ideologia politicii rasiale a
iudaismului bimilenar sau trimilenar sau chiar cvadrimilenar - căci așa se
lăuda șef-rabinul S.S. Wise, cum că el „e iudeu de 4.000 de ani”; la fel umblă
zvonul că s-ar fi lăudat și mitomanul Simon Wiesenthal când, trecând frontiera
în Elveția, la întrebarea grănicerului cine este, ar fi răspuns: „Sunt iudeu de
2.000 de ani!”. Trotsky, în schimb, când
i s-a spus că e jidan, a replicat furios: „Eu nu sunt iudeu, eu sunt
internaţionalist!”. Sanchi!, ei erau jidani sadea, erau doar
jidani-așchenazi-hazari doar de 12 secole. La fel contrazice Enciclopedia
Iudaică și politica rasistă îmbălsămată teocratic a statului Israel, care
pretinde că statul Israel este țara numai a iudeilor. Care iudei?! Cărora le dă
el diplomă de iudei?! Dar „marele epurator” Ben Gurion afirmase, și el,
dându-și cu stângu-n-dreptul: „este jidan cel care declară că este jidan”!
Marele filosof jidan Jean-Paul Sartre a făcut-o și mai de oaie (şi de capră,
cum îi persifla Celsus): a afirmat că „este iudeu cel despre care se afirmă că
este iudeu”! Ce-i cu jidomania asta?! Vorba lui Coja: „Azi e bine să te dai
evreu!”.
Totuși, legea urii de rasă a rămas tot timpul în
vigoare, astfel că deși nu mai aveau picătură de sânge iudaic în vine, iudeii
erau strict separați de restul omenirii. Dar cazul poporului idumeean este o
problemă grea pentru sioniștii fervenți, căci nu e posibil nicicum să fie
considerați iudaici pur sânge, fiind ei descendenţi din Esau din Edom, fratele
lui Iacob numit Israel (Facerea). Deci, la origine, tradiția recunoștea
înrudirea dintre izraeliți și edomiți: chiar Iehova zice către Moise în Deuteronomul:
„Când vei trece pe la frații tăi, copiii lui Edom…, nu te lega de ei, căci
pământul lor n-o să ți-l dau ție“. Dar, după 200 de ani, când s-a scris cartea
Numerii, Ezra și Neemia și armata persană impuseseră, deja, iudaismul urii de
rasă și edomiții (idumeenii) erau de-acum „ceilalți”, ca și arabii din
Palestina azi.
În Numerii, spre deosebire de Deuteronomul, Iehova
nu-i mai spune lui Moise despre „frații tăi, edomiții”, ci îi promite că o să-i
masacreze și pe aceștia ca pe toți ceilalți (la fel cu Moabiții, care fuseseră
frați în Deuteronomul, ca, apoi, să fie și ei destinați masacrului în Numerii).
Deja pe la 400 î.Hr. cei din Idumeea și toate celelalte populații se temeau de
iudaici și pe bună dreptate: Ion Hyrcanus, rege și mare preot iudaic din
dinastia Hasmoneilor, a năvălit asupra idumeenilor și i-a obligat să se
circumcidă și să se supună legii mozaice. Dar convertindu-i cu forța i-a lăsat
în viață, mare păcat la care a fost împins de secta saduceilor, o sectă mai
blândă, care era pentru convertire cu forța, în timp ce fariseii reprezentau
vechiul regim despotic al leviților, regim care cere masacrul general și
genocidul total. De aceea fariseii, 150 de ani mai târziu, au considerat că
distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD era pedeapsa pentru că Ion Hyrcanus nu
i-a masacrat pe toți cei din Idumeea, așa cum cere „legea”.
Dintre idumeeni s-a ridicat Antipater, pe care Cesar
l-a făcut procurator al Iudeii, după ce s-a stins dinastia Hasmoneilor, în
ciuda fariseilor, care-i ceruseră lui Pompei să restaureze vechea dictatură
levitică sacerdotală. Fiul lui Antipater a fost făcut rege al Iudeii de către
Marcus Antonius. Confuzia și disensiunile erau așa de mari încât romanii au
preluat frâiele Iudeii și-au guvernat-o direct. Deși fariseii erau de vină,
căci ei au fost cei care l-au chemat pe Pompei, ei au dat vina pe „sclavul idumeean
Irod”. Dacă Ion Hyrcanus ar fi „ascultat legea“ și i-ar fi masacrat pe toți
idumeenii acum 150 de ani, ziceau ei, căderea Iudeii nu s-ar fi întâmplat. Așa
zice și dr. Joseph Kastein după două milenii, cu aceeași înverșunată sete de
sânge și amărăciune. Un alt sionist din secolul 20, scriind pe timpul lui
Hitler, zice că dacă Ion Hyrcanus i-ar fi masacrat pe toți idumeenii,
hitlerismul n-ar fi existat. Dar, în mod paradoxal, nenorocirea Iudeii și
distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD au dus la triumful fariseilor.
Ascensiunea fariseilor
Cel mai numeros partid politic în mica provincie
romană Iudeea era al fariseilor, care conţinea secta dominantă, clerul levitic.
Fariseii au preluat stindardul ideii levitice sub cea mai fanatică formă, aşa
cum şi-a găsit expresia în Iezechiel, Ezra şi Neemia. Enciclopedia Iudaică
scrie că „au depus jurământ să păstreze cea mai strictă puritate levitică“.
Parte din cler s-a revoltat la continua rescriere a „legii“ după bunul plac şi
interesul politic de moment iniţiată de şcoala scribilor lui Iezechiel şi Ezra,
zicând că legea nu mai trebuie schimbată. La aceasta fariseii au replicat că ei
sunt păstrătorii „legii“ şi ce zic ei e lege, fiindcă ei au tradiţia secretă
orală dată de Iehova lui Moise, care nu s-a scris niciodată. De aici respectul
mistic pentru „înțelepții Sionului“ şi frica de ei de care nu scapă nici un
iudeu. Totuşi, au existat şi alte opinii şi un astfel de partid moderat îl
constituiau saduceii, care nu vroiau conflict cu puterea imperială romană.
Aceste două partide erau la poli opuşi şi aşa au rămas până în ziua de azi:
iudeii moderaţi şi cei habotnici. Dar atunci, ca şi de atunci încoace, partidul
moderat a pierdut şi fanaticii habotnici au câştigat şi masele s-au aliniat cu
aceştia din urmă; la fel în secolul al XX-lea, când comunităţile iudaice din
Germania, Anglia şi America s-au opus extremismului sionist (ca şi saduceii),
acest extremism sionist din Rusia (ca şi fariseii) a reuşit ca, în răstimp de
50 de ani, să devină singurul purtător de cuvânt al „evreilor“ în faţa
guvernelor din întreaga lume şi le-a pus pumnul în gura tuturor celorlalţi
iudei din toată lumea [şi, adaug eu, jidani-aşchenazi, care, aşa cum au arătat
Henri Ford şi Kevin MacDonald, sunt vorbitori de idiş şi sunt, deci, în
covârşitoarea lor majoritate, proveniţi din hazarii din Rusia şi Polonia -
n.n., V.I.Z.]. Fariseii sunt a doua întrupare a sectei politice nefaste: prima
au fost leviţii din Babilon; a doua, fariseii din Iudeea; a treia, talmudicii
din Spania; apoi rabinii din Rusia; şi în timpul nostru, sioniştii.
„Fariseu“ înseamnă „unul care se separă” de tot ce nu
este destul de pur pentru ca să fie în contact cu Dumnezeu. Ei formau o
asociaţie care admitea numai membri bine verificaţi, fiind astfel primii
specialiști în conspiraţia secretă ca ştiinţă politică. Ştiinţa şi experienţa
lor conspiratoare au dat roade în cele mai distrugătoare revoluţii din Europa
din ultimele două secole, toate organizate şi conduse de iudei. Metoda
fariseilor de a controla strâns pe conspiratori prin teama şi suspiciunea unora
faţă de ceilalţi face ca acţiunile lor să fie invincibile; aceasta este metoda
informatorilor şi spionilor care îi spionează pe propriii membri pe care se
bazează arhitectura partidelor comuniste şi prezența comisarului politic în
armata comunistă este o moştenire de la farisei, exprimată prin textul biblic
„veţi pune o gardă în jurul gărzii mele“ din originalul iudaic citat în
Enciclopedia Iudaică. Revoluţiile comuniste din secolul al XIX-lea nu pot fi
înţelese fără un studiu al metodei talmudice folosite de organizatorii lor,
moştenită de la farisei.
Sub dominaţia fariseilor a apărut pentru prima dată
ideea mesianică a unui conducător care va veni să instaureze rasa superioară ca
stăpână asupra restului lumii. Enciclopedia Iudaică zice că ideea fariseilor
era o „recunoaştere universală“ a imperiului lui Dumnezeu în viitor. Excluşi
din lumea viitoare vor fi toţi ne-iudeii (rabinul Laible). Sub dominaţia
fariseilor, masele iudaice credeau într-un imperiu lumesc în care Mesia le va
da supremaţie asupra tuturor şi le va da toate bogăţiile lumii. Aşa promiseseră
leviţii acoliţilor lor. Fariseii promiteau la fel, dar nu fixau nici o dată
precisă. Dar masele iudaice care purtaseră jugul levitic (acum fariseic) timp
de 400 de ani au început să ceară să se stabilească o dată pentru dezrobirea şi
prosperitatea pe care le-o va da Mesia, când s-a născut Hristos.
Galileanul
Expectativa mesianică era puternică şi scribii
introduseseră, treptat, în scripturi profeţii despre venirea lui Mesia. În
comentariile rabinice (Targamuri) e scris: „Cât este de frumos regele Mesia
care se va naşte din casa lui Iuda. Îşi va încinge şalele şi va lupta cu
duşmanii şi va ucide mulţi regi”. Asta aşteptau iudaicii de la Mesia, învăţaţi
de farisei şi de generaţii de leviţi mai înainte. Un mesia umil care să le
spună să-şi ierte şi să-şi iubească duşmanii ar fi fost „disprețuit şi
respins“, cum a zis Isaia, ale cărui cuvinte au prins înţeles după moartea lui
Hristos. Şi, totuşi, mulţi l-au urmat şi aclamat pe Hristos când predica
umilinţă şi iubire, căci cuvintele lui au alungat negurile pe care secole de
politică rasială şi sectară le îngrămădiseră deasupra legii de comportare
morală. În cuvintele lui învăţătura originală mai veche a ieşit din nou la
lumină. De aceea, fariseii au văzut imediat în el duşmanul lor de moarte. Era
urmat de mulţi iudei, căci, deşi aceştia aşteptau un mesia care să-i elibereze
de trupele romane şi să-i facă bogaţi, mulţi simţeau că adevărata lor
captivitate era cea fariseică, a spiritului, nu cea romană. Dar masele largi
s-au aliniat la porunca fariseilor de a-l denunţa pe Hristos ca un blasfemator
şi fals mesia.
Creştinii zic că Hristos era evreu, dar sioniştii
neagă aceasta atunci când nu sunt obligaţi s-o admită în public din motive
politice în faţa „goyimilor”. Rabinul Stephen S. Wise, organizator sionist de
frunte între 1910-1950, a spus la Carnegie Hall de Crăciunul 1925: Jesus was a
Jew, not a Christian; Christianity was born with the death of Jesus (Isus a
fost jidan, nu creştin; Creştinismul s-a născut după moartea lui Hristos).
Pentru aceste cuvinte a fost excomunicat de către Societatea Rabinilor Ortodocşi
din Statele Unite, dar a avut mare succes la publicul ne-evreu; la care el a
comentat: „Nici nu ştiu ce m-a durut mai mult, acceptarea şi iubirea frăţească
a creştinilor, sau diatriba violentă a rabinilor”[11]. „Hristos era evreu” este
argumentul cu care se astupă gura celora care obiectează la masacrarea
palestinienilor de către sionişti, de exemplu; deşi acest argument n-are nici o
aplicare, are mare putere de convingere pentru mulţime şi este des folosit de
către clerul şi politicienii neiudei care caută să intre în graţiile
sioniştilor.
Prescurtarea englezească „Jew“ (iudeu?!) este recentă
şi nu corespunde nici unui termen din aramaică, greacă sau latină pentru
Judahite (iudeu, iudaitate - engl.; jidan, jidănitate, în româneşte) sau Judean
(cineva din Iudeea), folosit în timpul lui Hristos. De fapt, termenul englez de
Jew nici nu este definit (astfel încât dicţionarele de obicei extrem de
scrupuloase în privinţa altor cuvinte trebuie să se rezume la absurdităţi
flagrante precum a person of Hebrew race, „persoană de rasă ebraică“); iar statul
sionist nu are nici el o definiţie legală a termenului (ceea ce nu e de mirare,
pentru că Tora, care este Legea, stipulează descendenţă iudaică pură, dar nu e
de crezut că cineva de pe lume mai are aşa ceva.
Dacă afirmaţia „Hristos era iudeu” are noimă, înseamnă
că o are în contextul vremii cu pricina. Această afirmaţie înseamnă unul, mai
multe sau chiar toate următoarele trei lucruri: Iisus era din tribul lui Iuda,
sau că locuia în Iudeea, sau că practica religia iudaică. Deci rasă, reşedinţă,
religie.
Noul Testament arată genealogia Fecioarei Maria şi a
lui Iosif, deşi acesta nu-i era tată, din casa lui David şi din tribul lui
Iuda, dar rabinii zic că acestea sunt interpolări false menite să alinieze Noul
Testament cu profeţiile din Vechiul Testament. Hristos s-a născut la Bethleem
(Vitlaim) în Iudeea, din nou o interpolare falsă, zic specialiștii iudei;
Enciclopedia Iudaică zice că s-a născut la Nazaret, în Galileea.
Toata lumea este de acord că era Galilean - o
provincie total separată de Iudeea, o altă „ţară“ în imperiul roman.
Căsătoriile între galileeni şi iudei erau interzise şi Simon Macabeul îi
obligase mai înainte pe toţi iudeii din Galileea să imigreze în Iudeea. Deci
galileenii erau diferiţi rasial şi politic de iudei. Dar între ei, iudeii
habotnici şi sionişti neagă cel mai tare credinţa iudaică a lui Hristos.
E greu de stabilit ce anume constituia credinţa
„iudaică” pe vremea lui Hristos. Unii din Iudeea se închinau lui Iehova; apoi
erau sectele, fariseii, saduceii, esenienii, între care aveau loc controverse
violente şi care rivalizau pentru supremaţie asupra maselor; şi acestea nu erau
doar secte, ci şi partide politice; cel mai puternic era al fariseilor. Dacă,
aşa cum cred guvernele occidentale azi, sioniştii reprezintă „iudeii”
(jidanii), cum pe vremea lui Hristos sioniştii erau fariseii cu pretenţia lor
de a deţine religia revelată numai lor prin tradiţie orală, fariseii
reprezentau „iudeii”; şi împotriva lor a predicat Hristos. Le-a făcut unele
reproşuri şi saduceilor şi scribilor, dar fariseii erau duşmanii lui Dumnezeu
şi-a omenirii, în viziunea lui Hristos.
Ceea ce a atacat Hristos la farisei este exact ceea ce
constituie esenţa iudaismului („jidănismului”) aşa cum este ea prezentată de
sionişti în zilele noastre. Deşi nu se poate stabili exact rasa, religia, sau
naţionalitatea lui Hristos, cuvintele şi faptele lui au importanţă supremă.
Fără şcolarizarea formală a timpului său, fiul tâmplarului cunoştea textele;
mai mult, fără acces la şcoală şi la dezbaterile secrete ale clanului fariseic,
cunoştea, spre uimirea fariseilor, „legea” levitică şi „tradiţia” fariseică în
toată hidoşenia lor profundă. Orice cititor atent al Vechiului Testament care
citeşte, apoi, „Predica de pe Munte” a lui Hristos parcă iese la lumină
dintr-un tunel întunecat, parcă vede soarele răsărind din cea mai neagră
noapte.
„Legea” se umflase într-o masă imensă de regulamente
complicate a căror aplicare era istovitoare şi înăbuşitoare, augmentată de
munţi de interpretări şi comentarii rabinice, peste care se adăuga mreaja
ţesută de înţelepţii, bătrânii comunităţii, în care era prins fiecare gest al
vieţii zilnice, dezvoltată de generaţii de jurişti care au depus tone de
sudoare şi efort pentru a preciza, de exemplu, că nu este voie să fie consumat
Sâmbăta, de Sabat, un ou a cărui cea mai mare parte a ieşit din găină înainte
ca cea de-a doua stea să fie vizibilă pe cer (!). Deja „legea”, cu toate
comentariile ei, ocupa o clădire întreagă şi unei comisii de jurişti i-ar
trebui ani de zile de studiu ca să-şi dea seama despre ce este vorba în ea. În
câteva cuvinte, tânărul Galilean nedus la şcoală a explicat exact şi definitiv
esenţa „legii“ şi a dezgropat de sub munţii de compilaţii acumulate de secole
poruncile lui Dumnezeu, îndeosebi pe cele două pe care Iisus le-a considerat
cele mai importante: „Să-l iubeşti sincer pe Dumnezeu” şi „Să-ţi iubeşti
aproapele ca pe tine însuţi” (Matei, 22, 37, 39). Cu aceasta a condamnat erezia
fundamentală pe care leviţii şi fariseii au băgat-o în „lege” de-a lungul
secolelor.
Leviticul conţine porunca „Nu-i persecuta pe cei din
jurul tău” (25; 17), dar leviţii au anihilat această poruncă introducând regula
ca cei care nu sunt desemnaţi de ei ca atare nu sunt „cei din jurul tău“, în
speţă, nici un om în afară de secta iudaică nu e „om”. Hristos a arătat că
„toţi oamenii” înseamnă, contrar „legii” iudaice, „toţi oamenii”.
Al doilea motiv pentru care fariseii i-au jurat moarte
lui Hristos a fost pentru că a refuzat să conducă o revoluţie împotriva
trupelor imperiului roman care să le permită iudeilor să ucidă, să jefuiască şi
să instaureze un imperiu al lor în Asia Mică, aşa cum se aşteptau ei că va face
mesia. Dacă ar fi acceptat acest rol, ar fi avut mult mai mulţi adepţi în popor
şi fariseii l-ar fi sprijinit. Dar el a spus: „Imperiul meu nu e pământesc;
imperiul cerului e în voi; nu acumulaţi bogăţii lumeşti”. Aceste puţine cuvinte
simple erau un atac direct la adresa celor mai puternici potentaţi ai vremii,
care-şi consolidaseră supremaţia de-a lungul secolelor. Sutele de pagini ale
Vechiului Testament sunt dezgolite şi combătute în puţine cuvinte în „Predica
de pe Munte“, unde iubirea, mila, buna vecinătate, dreptatea, acţiunea
constructivă, viaţa sunt oferite ca alternativa la imboldul la ură, răzbunare,
răutate, separatism, discriminare, destructivism, moarte din Vechiul Testament.
Deuteronomul promite averi şi putere celor care
urmează întocmai mii de regulamente, dintre care unele promulgă crima şi
masacrarea nevinovaţilor; „Predica de pe Munte“ nu promite nimica, doar arată
ce este comportarea morală, care este o satisfacţie în sine. Galileanul n-a
îndemnat niciodată la servilism; doar la modestie (umilință) interioară şi a
fost totdeauna consecvent atacând fariseii.
Enciclopedia Iudaică zice că „numai în ceea ce
priveşte separarea de gloata impură şi nespălată era Hristos mult diferit de
farisei“. Asta e aşa dacă prin gloata impură şi nespălată fariseii înţeleg toţi
oamenii în afară de ei şi cei aserviţi lor; şi fariseii aşa au înţeles şi de la
început au plănuit uciderea lui Hristos. Întâi l-au atacat pentru că sta la
masă cu hangii şi păcătoşii (cum nu e voie după „lege”). Dar cu toate
generaţiile lor de studii juridice, Hristos le era mult superior în dezbateri.
Le-a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. L-au
acuzat că discipolii lui au cules spice de grâu Sâmbăta şi de sute de multe
alte încălcări ale ritualurilor – niciodată pe articole de credinţă religioasă.
Hristos le-a răspuns direct la ţintă, arătând perfidia învăţăturilor lor, care
înlocuiau doctrina cu ritualul şi cuvântul lui Dumnezeu cu porunca lor. A
arătat că miile de regulamente de pregătit mâncarea kosher n-au nici o valoare
religioasă, căci nu ce intră în gura omului determină religia lui, ci ce iese
din gura lui arată ce-i în inima lui: „Not that which goeth into the mouth
defileth a man, but that which cometh out of the mouth, this defileth a man”
(Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă
pe om) [12]. [Evident, aici D. Reed redă esențializat versetele lui Iisus: „Nu
înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și iese afară? Dar cele
ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea sunt cele ce-l spurcă pe om. Că
din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii
mincinoase, defăimări. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om; dar a mânca fără
să-și fi spălat mâinile, asta nu-l spurcă pe om” (Matei, 15, 17-20) – n.n.,
V.I.Z.]. Cu aceasta a atacat unul dintre cele mai preţioase prerogative ale
fariseilor şi anume cel de a deţine monopolul alimentaţiei maselor prin miile
de regulamente cu privire la ce au voie să mănânce, cum şi de unde-şi pot
procura iudeii mâncarea.
Atât de puternic şi vechi este privilegiul monopolului
regulamentului alimentaţiei, atât de fundamental tradiţiei levitice, încât
Iezechiel, când i s-a poruncit să mănânce excrement de om n-a obiectat arătând
repulsie naturală, ci a obiectat arătând că el toată viaţa a mâncat kosher şi
nu crede că excrementul de om e kosher; şi atunci i s-a permis să mănânce
excrement de vită; până şi discipolii lui Hristos n-au putut înţelege cum e
posibil să nu fie mâncatul kosher cel mai important lucru în religie şi au cerut
explicaţii (Marcu, 7; 15-23). Văzându-şi atacat acest monopol, fariseii au
început să uneltească uciderea lui. În acest scop au înscenat provocarea cu
tributul dat cezarului şi provocarea cu definiţia omului, întrebându-l „cine
este aproapele meu?“, bazându-se pe educaţia de secole a maselor că numai
iudeii sunt „oameni“. Succesul primei înscenări le-ar fi permis să ceară
moartea lui ca răsculat împotriva imperiului roman; succesul celei de-a doua
le-ar fi permis să ceară moartea lui ca păcătuind împotriva „legii“ lor.
Aceasta este metoda folosită şi azi pentru distrugerea
unui adversar politic cinstit şi periculos: înscenarea unei dezbateri publice
unde se ridică o întrebare minuţios pregătită dinainte în secret, la care cu
greu se poate răspunde pe nepregătite. Amândouă înscenările au fost magistral
demascate de Hristos, într-o aşa manieră încât pentru oamenii muritori
înţelepciunea lui divină rămâne un exemplu de-a lungul veacurilor, întâi cu
răspunsul „Daţi cezarului ce e al cezarului” şi, apoi, cu parabola samariteanului
milostiv, în care samariteanul (care, conform doctrinei levitico-fariseice
seculare, este până în ziua de azi cea mai spurcată fiinţă în ochii „legii”, de
care un iudeu drept-credincios nu se poate apropia fără a fi poluat - motiv
pentru care Hristos l-a ales anume pentru parabola sa) a fost singurul care a
arătat milă şi iubire de aproapele în timp ce preotul şi levitul nu,
întrebându-şi, la sfârşit, interlocutorul care dintre cei trei este
„aproapele“, cel care are milă şi ajută, sau ceilalţi doi.
Un iudaist moderat, C. G. Montefiore, îi reproşează
lui Hristos că, vorbind despre iertarea duşmanilor, i-a atacat, totuşi, pe
farisei şi nu le-a arătat iubire. Dar ceea ce Hristos le-a reproşat fariseilor
a fost faptul că au pervertit religia divină într-o doctrină diabolică şi un
regulament gigantic şi absurd care distruge sufletul şi bunătatea omului; şi
iubindu-i şi iubindu-le opera ar fi însemnat să promoveze răul pe care-l fac.
Pe cruce Hristos s-a rugat pentru ucigaşii lui:
„Father, forgive them; for they know not what they do” (Părinte, Iartă-le lor,
căci nu ştiu ce fac) Luca, 23, 34)[13]. Ca încununare a agitaţiei fariseilor,
s-a întrunit Sanhedrinul (marii preoţi, scribii şi înțelepții) sub Caiafa şi
singurul iudeu dintre discipoli, Iuda Iscariotul, i-a condus pe emisarii
Sanhedrinului la locul unde ştia că era Hristos şi l-a identificat sărutându-l,
pentru 30 de arginţi. Iuda Iscariotul a fost canonizat drept sfânt ortodox în
Rusia sovietică după revoluţia bolşevică şi în Germania după căderea lui Hitler
– demonstrând că secta fariseilor ieşise triumfătoare în ambele cazuri, cu
triumful bolşevismului în Rusia şi cu înfrângerea Germaniei în 1944 şi
demonstrând puterea acestei secte azi.
Evanghelia după Matei arată că Iuda s-a spânzurat
apoi. Istoricul sionist dr. Joseph Kastein are multă simpatie pentru Iuda,
care, zice el, era un om bun deziluzionat de Hristos şi care „a rupt în secret”
cu Hristos. Cuvintele „a rupt în secret” descriu trădarea lui Iuda în stil
sionist. Fariseii l-au judecat pe Hristos într-un „tribunal al poporului” de
tip revoluţionar-sovietic, unde un informator identifica victima şi, apoi,
gloata pune gheara pe victimă şi o târăşte în faţa unui tribunal care n-are nici
o autoritate juridică, unde este condamnat la moarte pe baza unor mărturii
mincinoase inventate ad-hoc. Din acest moment „înțelepții“ au procedat precum
„consilierii“ din epoca noastră şi au născocit actul de acuzare care să ceară
pedeapsa cu moartea atât sub „legea“ iudaică, cât şi sub legea statului roman;
în primul caz, pentru blasfemia de a se pretinde Mesia; în cel de-al doilea,
pentru a se pretinde „regele iudeilor”.
Guvernatorul Pilat a încercat în fel şi chip să evite
nedreptatea pe care i-o cereau „înțelepţii“ iudeilor, pretinzându-i să-l ucidă
pe Hristos. El seamănă cu politicienii englezi şi americani din secolul acesta:
în cele din urmă teama lui de secta atotputernică a fost mai mare. Soţia lui
l-a sfătuit să nu se atingă de Hristos.
Ca un politician tipic, Pilat a încercat să se
eschiveze trimiţându-l lui Irod Antipas, guvernatorul Galileei, ca Galilean;
Irod i l-a trimis înapoi. A încercat, apoi, să-i reducă sentinţa la biciuire la
sânge; fariseii insistau cerând moartea şi ameninţau cu denunţul: „Nu-i eşti
prieten lui Cesar dacă nu-l ucizi“. Aşa a cedat Pilat, exact ca guvernatorii
britanici şi reprezentanţii Națiunilor Unite când li se cer infamii sub
ameninţarea că se vor duce campanii publicitare împotriva lor la Londra sau New
York. În mod evident Pilat îşi cunoştea guvernul, aşa cum şi-l cunosc
politicienii secolului nostru şi ştia că va fi înlocuit sau demis din funcţie
dacă refuză să se lase manipulat.
Asemănarea dintre Pilat şi guvernatorii britanici ai
Palestinei dintre cele două războaie este izbitoare; unul dintre ei a
menţionat-o, când, dând telefon unui rabin sionist influent din New York, i-a
zis secretarei: „Spune-i marelui preot Caiafa că Pilat din Pont doreşte să
vorbească cu el”. Pilat a mai făcut o ultimă încercare de a se eschiva
spunându-le „înţelepților”: „Judecați-L voi după legea voastră!”, dar aceştia,
versaţi fiind, i-au răspuns: „Noi n-avem dreptul să executăm oameni”. Atunci
Pilat a încercat să-L salveze pe Hristos apelând la popor şi oferindu-se să-L
amnistieze, dar poporul a cerut ca în locul lui Hristos să fie amnistiat
Baraba, un bandit şi ucigaş notoriu. Probabil Pilat nu spera prea multe de la
popor, căci în decursul istoriei încă nu s-a văzut vreodată dreptate sau milă
la gloata căreia i se zice „poporul” şi Pilat, ca administrator cu experienţă,
ştia că „poporul” sau gloata sunt, totdeauna, instrumentele unor secte
influente: „Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe
Baraba, iar pe Iisus să-L piardă”. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis:
-Pe care dintre cei doi vreţi voi să-l eliberez?
Iar ei au răspuns:
- Pe Baraba!
- Dar ce să fac eu cu Iisus căruia i se spune Hristos?
Toţi au răspuns:
- Să fie răstignit!” Pilat a zis din nou:
- Dar ce rău a făcut?
Ei, însă, mai tare strigau, zicând:
- Să fie răstignit!
Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare
tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii, zicând:
- Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia. De
acum, pe voi vă priveşte!
Iar tot poporul, răspunzând, a zis:
- „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor
noştri!” (Matei, 27, 20-25).
Trebuie să reținem că, până acum, „sângele” - adică
pedeapsa divină - nu a căzut asupra jidanilor pentru deicid. Cred că a venit timpul ca propunerea premierului
Malaieziei de a se organiza o cruciadă contra Israelului să fie pusă în
practică, evident, în forma indicată de Ahmadinejad: „Israelul trebuie
distrus!“ În caz contrar, ne așteaptă pe noi distrugerea, conform doctrinei
levitice (n.n.-V.I.Z.). În zilele noastre secta are aceeaşi putere de a
convinge masele. Imperiul roman a ascultat de porunca fariseilor, după cum
imperiul persan ascultase de porunca leviţilor cu 500 de ani în urmă. În
capitolul despre Hristos din istoria sa a iudaismului, dr. Kastein zice că
Hristos a fost „un mesia ratat” şi încheie în mod caracteristic cu vorbele:
„Viaţa şi moartea lui sunt treaba noastră (a sioniştilor)”. [Între timp,
fariseul rabin-șef Moses Rosen, comentând uciderea lui Hristos şi faptul că,
din această cauză, jidanii sunt acuzaţi şi pedepsiţi pentru deicid, dădea
acelaşi răspuns: „Dar ce vă băgaţi voi, pentru că e de-al nostru!” (cf. În
lumina Torei, pag. ) – n.n., V.I.Z.].
Renaște
fariseismul
Enciclopedia
Iudaică arată cum, la câteva decenii după moartea lui Hristos, fariseii,
ajutați de ultimul rege al Iudeii, Agrippa I, care i-a eliminat pe saducei, au
rămas atotputernici și fără rivali, exact ca leviții după despărțirea dintre
triburile israelite și cel iudaic. Ca și atunci, a urmat o catastrofă, din care
fariseii au renăscut, ca și leviții.
În cei câțiva ani de putere fariseică absolută în
Iudeea ei au rescris din nou „legea“; această recompilare, arată dr. Kastein,
reglementează viața iudeilor pe veci de veci în toate amănuntele. Zice Kastein:
„Întreaga istorie a iudaismului a fost rescrisă din punctul de vedere al
fariseilor… fariseismul a dat forma definitivă caracterului iudaismului și
vieții și gândirii iudaice pe veci de veci… caracteristica principală este
«separatismul»”.
Hristos le-a reproșat că au substituit ordinele lor
comenzilor divine; Hristos a fost ucis și fariseii au intensificat caracterul
tribal și de ură rasială al „legii“ și au promulgat pe veci crezul masacrării,
înrobirii, distrugerii și supremației lor asupra celorlalte națiuni, chiar în
ajunul dizolvării lor.
Cuvintele dr.-ului Kastein sunt revelatoare. El arată,
mai întâi, că după ce Neemia a impus „noul contract” asupra tribului lui Iuda,
Tora a fost „ultima dată rescrisă” și că, ulterior, „nici un cuvânt” nu mai
putea fi schimbat. Mai mult, la vremea când fariseii, totuși, au „rescris” din
nou Tora, exista, deja, o traducere în greacă, astfel încât orice schimbare au
făcut fariseii ar fi trebuit s-o facă în originalul iudaic. Deci nu Tora au
rescris-o fariseii în această rescriere a legii de care vorbește dr. Kastein
aici, ci Talmudul, aceea imensă continuare a Torei începută în ultimii ani ai
Iudeii, dar consemnată în codice mult mai târziu.
În 70 AD, circa 35 de ani după moartea lui Hristos,
era mare dezordine în Iudeea; popoarele învecinate, în special galileenii, se
răsculau împotriva imperiului roman; fariseii, care invitaseră trupele romane
în Iudeea, nu făceau nimica; după multe campanii romanii au demolat Ierusalimul
și au desființat provincia Iudeea. Timp de 19 secole după aceea n-au existat
absolut nici un fel de iudei în Ierusalim; singurii care au trăit în Ierusalim
în mod permanent din antichitate până azi sunt samaritenii, dintre care au
supraviețuit, într-un mic număr, tuturor persecuțiilor la care au fost supuși.
Dr. Kastein zice că cei 70 de ani dinainte de
distrugerea Ierusalimului sunt „anii eroici”, probabil gândindu-se la triumful
fariseilor asupra tuturor altor tendințe care rivalizau să domine asupra
sufletului iudeilor. În nici un caz nu se poate spune că iudeii ar fi rezistat
„eroic” împotriva imperiului roman, căci toate luptele care au avut loc au fost
duse de către galileeni, pe care dr. Kastein îi disprețuiește.
Lumină și
întuneric
Două grupuri de călători au părăsit Ierusalimul în
ultimele sale zile: discipolii care aduceau omenirii creștinismul; și fariseii
care, analizând situația politico-militară și prevăzându-și sfârșitul, își
mutau sediul într-un nou loc de unde să continue să dirijeze diaspora, așa cum,
în trecut, leviții o dirijaseră din Babilon. Criza civilizației noastre rezultă
din antagonismul mesajului celor două cete care au părăsit atunci Ierusalimul,
căci sunt ireconciliabile și victoria unuia este dispariția celuilalt. S-ar
părea că mesajul distrugerii va triumfa în zilele noastre. Întreaga istorie a
Occidentului demonstrează acest antagonism. Când „legea” era în ascendență, au
avut loc înrobiri de alte popoare, s-au ars eretici, s-au ucis apostații, s-au
făurit politici primitive de dominație rasială; secolul 20 pare cel mai mult
dominat de „lege“. Când opresiunea „legii” a slăbit puțin, s-a făcut dreptate,
s-a stabilit principiul dreptului la judecata deschisă și dreaptă, s-a respins
supremația rasială și s-au acceptat toți oamenii ca fii ai lui Dumnezeu: era în
ascendență învățătura lui Hristos.
După distrugerea Ierusalimului, fariseii, liberi și
nestânjeniți în noua lor capitală, și-au identificat dușmanii în secta
creștinilor, care credeau că Hristos a fost Mesia. Creștinii, însă, nu-și
cunoșteau dușmanii, după cum nu-i cunosc nici azi, căci ei iubeau pe toată
lumea. Dar tocmai refuzul de a urî și persecuta era păcatul cel mai mare al
creștinilor în ochii fariseilor, căci „legea” promovează ura. Deci creștinismul
trebuie neapărat distrus ca să triumfe „legea”, au decretat „înțelepții
Sionului”. Dar au fost printre ei și unii care au protestat, de exemplu,
Gamaliel, care a zis, când îi biciuiau pe Sfinții Petru și Ioan pentru că au
propovăduit creștinismul: „Aveți grijă ce faceți; dacă fapta lor e faptă de om,
va dispare în curând; dar dacă e fapta lui Dumnezeu, nu o puteți distruge”.
Majoritatea fariseilor, însă, se simțeau destul de puternici ca să distrugă
creștinismul, chiar dacă vor munci secole de-a-rândul în acest sens.
Fariseii și-au stabilit comitetul central la Jamnia,
în Palestina. Acolo au intrat într-o lume nouă, altfel de cum fusese lumea
„legii“ de până atunci, unde toată vărsarea de sânge și tot jaful și masacrul
aveau loc între triburi care pricepeau aceste noțiuni și nu aveau idei mult
diferite. Dar de acum „legii“ i se opuneau noțiuni total diferite, care nu
atacau oameni care pot fi ușor uciși și înlocuiți, ci atacau chiar „legea”.
Munca fariseilor era mai grea: Ierusalimul nu mai era;
tribul lui Iuda era atomizat, rasa iudaică se dizolva; ceea ce le rămăsese era
un „popor iudeu“ compus din cea mai pestriță amestecătură de rase și sânge,
împrăștiați prin lume și care trebuiau ținuți strâns în cleștele „întoarcerii“
în „țara făgăduinței” a „neamului ales”; și această mulțime împrăștiată trebuia
înregimentată și convinsă să distrugă toate națiunile printre care locuia.
„Legea” nu mai putea fi rescrisă după ce era deja
cunoscută și altora și după ce Hristos demascase interpolările și distorsiunile
pe care scribii le făceau tot timpul în „lege”; deși fusese ucis, nu fusese
combătut, iar urmașii lui erau tot mai numeroși. Dar „legea” trebuia, totuși,
adaptată la fiecare necesitate politico-militară curentă, astfel ca fiecare
gest să fie o împlinire a poruncii lui Iehova.
Fariseii din Jamnia au invocat din nou tradiția
secretă orală pe care o primiseră ei de la Iehova prin Moise și au început din
nou să rescrie poruncile lui Iehova ca să le poată aplica în distrugerea
creștinismului. Astfel s-a născut Talmudul, care nu este decât o dezvoltare
anticreștină a Torei. În decursul veacurilor, Talmudul a devenit „pavăza
legii“, și-a apărut în mod semnificativ atunci când Ierusalimul și Iudeea nu
mai existau și exista, în schimb, o religie care zicea că Dumnezeu îi accepta
pe toți oamenii. Sarcina fariseilor ar putea părea imposibilă, căci oamenii în
mod natural sunt gregari și diaspora iudeană - și, trebuie, de acum, să
precizăm mereu, devenită tot mai mult jidănească - împrăștiată prin lume în mod
natural s-a simțit atrasă de ceilalți oameni. Dar fariseii au reușit, după cum
arată două exemple ilustrative contemporane; unul este cazul băiețașului din
Polonia, care a fost învățat să scuipe mecanic, fără să se gândească, pe o
troiță de la marginea drumului și să repete cuvintele „Blestemat fii tu cu
religia ta nouă!”; și altul este cazul spitalului pentru leproși al fraților
moravi din Ierusalim, care de secole îngrijise leproșii din Ierusalim având pe
frontispiciu firma „Misiunea lui Iisus“, drept care prima mișcare a guvernului
sionist când a preluat Ierusalimul a fost să distrugă cuvântul „Iisus” de pe
frontispiciu. Asta ilustrează direct dispozițiile Talmudului: intrăm, de-acum,
în faza talmudică a sionismului.
Unul dintre farisei, însă, care, pornind din Ierusalim
înainte de cădere, să extermine creștinii din Damasc, dar s-a convertit pe drum
(Sfântul Paul), a spus că „cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să-l auziți voi
întâi [iudeii], dar cum ați fost surzi, îl propovăduim acum celorlalți”;
iudaismul fiind cea mai sălbatică religie tribală, reacția împotriva
iudaismului a fost mai vie chiar în interiorul tribului căruia-i aparținea.
Călătoria discipolilor din Iudeea spre Occident a dat naștere civilizației
vestice, care este floarea înflorită pe tulpina creștinismului. Cea mai mare
realizare a ei este legea raporturilor echitabile dintre oameni, legea că un om
nu poate fi ucis ori persecutat fără acuză, proces și condamnare publică (lege
amenințată cu dispariția în practicile secolului 20). Dar umbra întunecată care
a ieșit din Ierusalim odată cu lumina creștinismului, Talmudul, de asemenea,
s-a îndreptat spre Vest și aici, în Vest, are loc acum lupta dintre cele două
forțe de al cărei rezultat depinde supraviețuirea civilizației. Dar și masele
semite ale arabilor au fost implicate în această luptă.
La 500 de ani după Hristos, în căutarea unui Dumnezeu
unic al tuturor oamenilor, s-a născut religia musulmană a lui Mahomed, despre
care zice dr. Kastein că era „un beduin semianalfabet“, care se considera urmaș
al profeților Moise și Iisus, profet al lui Allah dumnezeul tuturor oamenilor,
nu numai al unui trib din Asia Mică. Religia musulmană nu dictează ura pentru
alte religii; dar Coranulrecunoaște principiul distrugător al Talmudului,
despre care zice că „de câte ori aprind ei focul, Dumnezeu îl va stinge”. Ei
promovează dezordinea pe pământ; dar lui Dumnezeu nu-i plac cei care fac
dezordine“. În timp ce Talmudul îi învață pe adepții săi să profere insultele
cele mai grosolane pentru religia creștină, pentru Iisus Hristos pe care
Talmudul îl numește „bastard“ și pentru Fecioara Maria, Islamul nu insultă alte
religii. Până în secolul trecut încă le mai era permis istoricilor să facă
comparații și comentarii despre crezul tribal al lui Iehova, dar în secolul
nostru s-a pus pumnul în gură tuturor.
Creștinismul și islamul s-au răspândit cuprinzând mase
mari de oameni, în timp ce Talmudul își îngrădea adepții în cercuri strânse. În
zilele noastre secta talmudică a reușit să creeze antagonism între creștinism
și islam; și iată cum două religii atotcuprinzătoare și binevoitoare luptă
între ele ca să instaureze un al treilea „neam ales“, o altă „rasă superioară“,
ca stăpâni de sclavi peste omenirea înrobită.
Îngrădirea legii
Faza a treia a Sionului, cea talmudică, a durat 17
secole, de la 70 AD până prin 1800, interval în care iudeii s-au răspândit prin
Occident și „înțelepții Sionului” și-au mutat din loc în loc cartierul general
de unde țin iudănimea subjugată și aliniată [și, precizez, jidănimea de la anul
740, de când hazarii s-au convertit la iudaism - n.n., V.I.Z.]. În aceste 17
secole inamicul care trebuie distrus conform „legii” nu mai erau amaleciții sau
edomiții sau amoriții, ci Creștinismul.
Din punctul de vedere al Talmudului, aceste 17 secole
au fost la fel ca și cei 50 de ani de „robie“ babiloniană: adică un „exil”, o
„captivitate”, o „robie” impusă de Iehova asupra „neamului ales“ pentru că n-a
urmat legea întocmai, dar care se va termina cu distrugerea, înrobirea și
masacrarea popoarelor printre care i-a pedepsit Iehova să fie exilați și
instaurarea „neamului ales” ca stăpânii acestor popoare sclave care au făurit
civilizaţia occidentală.
Un sionist literal ca dr. Kastein, de exemplu, nu are
nici un alt eveniment de consemnat în decursul acestor secole decât cum a
suferit „neamul ales“ „persecuții“: Iehova i-a împrăștiat să trăiască printre
alte popoare; acest fapt în sine, existența acestor alte popoare, este
„persecuția“ suferită şi pentru care popoarele care i-au găzduit trebuie
pedepsite, masacrate, distruse. Singura realizare a acestor 17 secole, zice dr.
Kastein, este că iudeii le-au parcurs strict separați de toți ceilalți oameni,
grație înțelepților Sionului şi Talmudului.
În acest răstimp popoarele creştinate aboleau sclavia,
eliberau iobagii, reduceau privilegiile şi inegalitățile şi instituiau
demnitatea omului printr-un proces de emancipare care prin 1800 înlăturase
castele. De fapt este o realizare uimitoare neegalată de nimeni faptul că
înțelepții Sionului au reușit să țină în frâu timp de 17 secole, într-o așa de
strictă servitute, populația de iudei împrăștiați. Sub îndrumarea
talmudiștilor, iudeii au participat la început la emancipare; dar, în timp ce
atacau conceptul de națiune la alții, ei îşi rezervau dreptul să practice
politica unei rase superioare în modul cel mai arogant şi brutal; practicând
cea mai acerbă discriminare, iudeii [considerați în general, deci şi
jidanii-așchenazi] se plângeau tot timpul de discriminarea celor care, în
realitate, nu discriminau împotriva lor!
După un secol şi jumătate de politică sionistă pe
față, se vede de ce: iudeii nu vor să renunțe la discriminare în sine, căci
discriminarea este „legea” lor: dar înțelepții Sionului au văzut că este mai
uşor să pui stăpânire pe popoare şi națiuni dacă le distrugi structura socială
şi administrativă, dacă distrugi guvernul legitim al acestor popoare; în opera
de distrugere a guvernului legitim, „emanciparea“ este o lozincă temporară
utilă şi strigătul „Jos discriminarea!” la fel. Astfel au deschis calea revoluției
permanente, care, distrugând orice guvern legitim, îl înlocuieşte cu forța
revoluționară care constă din discipolii Talmudului, controlați de înțelepții
Sionului [întâmplător, Leon Troțki, teoreticianul „revoluției permanente”, era
jidan și sionist fervent (n.n. - V.I.Z.). Aşa va lua sfârşit „robia” iudeilor
în Occident.
Evenimentele din secolul nostru au dezvăluit acest
plan talmudic la care au lucrat înțelepții din anul 70 AD încoace. Masele cred
că emanciparea e sfârşitul iobăgiei; secta puternică secretă a sioniştilor ştie
că e un mijloc de a duce masele într-o servitute mai crudă şi mai brutală.
Există un singur pericol; să nu prindă iudeii gustul emancipării şi să se
emancipeze de Talmud şi, astfel, să-i lase pe înțelepții Sionului fără trupele
care să preia puterea după ce-au distrus guvernele naționale. Pericolul acesta
a fost mare în faza a patra, între 1800 şi 1900, când iudeii aproape că s-au
lăsat asimilaţi de națiunile gazde. Dar iudeii [citeşte „jidanii“ căci, deja,
ei, așchenazii, formau cvasitotalitatea „iudeilor“, veritabilii iudei
descendenți ai iudeilor biblici nu mai existau, fiind înlocuiți de hazarii care
adoptaseră cultul iudaic], într-un mare număr, s-au arătat dispuşi să trăiască
ca toți ceilalți oameni.
De aceea dr. Kastein, istoricul sionist, consideră
secolul 19 ca cel mai crunt secol din toată istoria iudănimii, căci iudeii erau
cât pe-aci să facă pace cu restul omenirii, dar, se felicită el, din fericire,
nu s-a întâmplat aşa, căci, oftează el uşurat, slavă Domnului, „ideologia
sionistă” a reuşit să-i împiedice pe iudei de la a fraterniza cu ceilalți
oameni. Astfel a început faza a cincea, prin 1900, când iudeii [jidanii,
aşchenazii deveniţi dominanţi], despre care noi credem că au fost, în fine, „emancipați”,
sunt strict segregați şi ținuți departe de restul omenirii în „legea”
Talmudului; iudeii [jidanii, aşchenazii] care au încercat să scape şi să se
lase asimilați au fost recaptați prin apelul naționalismului pentru o țară
îndepărtată în care ei nu locuiesc - statul Israel.
Folosind influența pe care au câștigat-o asupra
guvernelor prin „emancipare“, secta conducătoare a realizat „întoarcerea“ din
nou în „țara făgăduinței“, restabilind „legea“ din 458 î.Hr., cu misiunea ei
distrugătoare şi şovin imperialistă. O febră şovină a fost injectată în toți
iudeii [jidanii] din lume şi toate suferințele Vestului din acest secol au
izvorât din vechea ambiție a Sionului reînviată din forma ei antică ca să
devină dogma politică a Occidentului.
Acum, când a apărut această carte a lui Douglas Reed,
faza a cincea a durat deja 55 de ani şi rezultatele ei sunt cutremurătoare.
„Legea mozaică” a fost impusă peste viața popoarelor occidentale şi controlează
viața acelor popoare, care nu mai au voie să-şi respecte legile lor. Politica
şi operațiile militare a două războaie mondiale au fost inversate ca să
promoveze ambiția Sionului şi viețile şi averile goimilor din Vest au fost
jertfite ca să suporte sionismul.
Șaptezeci de ani de permanentă vărsare de sânge în
Palestina nu sunt decât preludiul masacrelor care vor fi acolo, la porunca
Sionului ca să se împlinească „legea” care cere oceane de sânge să inunde Asia
Mică. În această ultimă fază vede dr. Kastein „epoca de aur“, când „istoria
şi-a reluat cursul“ după întreruperea din timpul celor 17 secole de civilizaţie
creştină; sionismul, pretinde el, „este posesorul misiunii universale” şi îşi
va recăpăta supremația legitimă instaurat ca stăpân absolut peste omenire, de
care poziție a fost în mod samavolnic şi criminal privat în 70 AD.
Să examinam acum faza a treia a sionismului, când
scribii din academia iudaică din Jamnia au început să ţeasă mreaja Talmudului
de care nimeni nu poate scăpa, căci pedeapsa este teribilă pentru un iudeu care
se dezice de Talmud; cu această mreajă i-au ţinut timp de 17 secole pe iudei
departe de restul omenirii şi i-au instruit pentru misiunea lor de a distruge
civilizaţia creştină occidentală în zilele noastre.
- Va urma -
Aranjament grafic - I.M.
--------------------------------------
[6]
Douglas Reed, op. cit., pag. 48.
[7]
Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod (ediția
Bartolomeu Valeriu Anania), București, 2001, pag. 239; sau, în ediţia
coordonată de Cristian Bădiliţă şi ceilalţi: „Ei m-au făcut gelos pentru [unul
care] nu-i dumnezeu, m-au mâniat cu idolii lor; și Eu îi voi face pe ei geloși
pe unul care nu este nici măcar neam, pe un neam fără minte îi voi mânia“, în
Septuaginta, Editura Polirom, vol. 1, 2004, pag. 609. De remarcat că și în
Septuaginta se menține formula edulcorată, „cu menajamente“ față de ortodocși,
din edițiile girate de Biserica Ortodoxă Română.
[8]
Douglas Reed, The Controversy of Zion, pag. 50.
[9]
Douglas Reed, op. cit., pag. 52.
[10]
Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei.
Polirom, 2004, vol. 1, p. 44.
[11] Douglas Reed, op. cit., pag. 60, nota de
subsol.
[12] D.
Reed, op. cit., pag. 64.
[13]
Idem, pag. 66.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu