O
peșteră, o comoară, un blestem
Mihai
Batog Bujenita
22
Noiembrie 2023
Era într-o frumoasă zi de vară, iar noi ne aflam
vineri seara pe terasa conului Alecu învăluiţi de parfumul delicat al florilor
de caprifoi. Amfitrionul nu ne lăsase pradă disperărilor ci prevenise colapsul
conversaţional, aşa că în faţa noastră se aflau mai multe platouri cu diferite
sandviciuri însoţite evident de un vin zglobiu, Traminer de Purcari, un vin
ceva mai puţin întâlnit în comerţ, dar care se potriveşte exact nu numai cu
bucatele de pe masă, ci şi cu starea noastră de spirit. Iar aceasta, starea de
spirit deci, era una de aşteptare fiindcă colonelul îi lansase gazdei, în urmă
cu câteva zile, o provocare. Fiind vorba de un mister eram curioşi să aflăm
câte ceva din această poveste veche a peşterii lui Duca, una despre care, multă
vreme s-a vorbit foarte mult apoi se aşternuse o tăcere deplină ca şi cum
subiectul nu ar fi meritat atenţie din partea cercetătorilor serioşi. Mdee…
Singurul care nu pare deloc frământat de idee este Dan
cel care acordă o mare atenţie platoruilor spre bucuria evidentă a Aureliei,
dar şi pe deplin înţeles de noi care îi cunoaştem resursele financiare.
- Coane Alecule, te rog să mă crezi că de când am
citit poveştile legate de acea misterioasă peşteră nu mai am linişte. Mie îmi
plac foarte mult enigmele şi chiar cred că fără ele viaţa noastră ar fi de o
banalitate greu de suportat. Nu mi se pare nimic mai interesant decât să intri
cu puterea logicii în inima unei legende, cea care de fapt ascunde o realitate
acoperită în timp de praful inerent al fabulaţiilor. Aşa că aştept, cu
nerăbdare, să văd cam ce părere ai despre asta!
- Mmm, interesantă provocare, mai ales că, de regulă,
cercetătorii se feresc de asemenea situaţii în care neputând să se bazeze pe
documente evită să se expună vreunui oprobriu enunţând ipoteze. Numai că exact
istoria ne arată că acolo unde omul a intrat curajos pe terenul legendei
căutându-i miezul de la care a pornit a avut bucuria de a face cu adevărat
descoperiri senzaţionale. Voi aminti de Schliemann cel fără de care am fi
crezut şi acum că Troia este doar o poveste inventată de Homer, dar şi de extrem
de puţin cunoscutul Leslie Alcock, specialist în materie de arheologie din
Marea Britanie, cel care a studiat cu atenţie legendele legate de Regele
Arthur, iar în 1965 când a făcut unele săpături a găsit rămăşiţele pământeşti
ale acestuia, dar şi ale soţiei sale, regina Guinevere.
Aşadar, provocarea mă onorează, însă pentru că
povestea este lungă şi îmbină foarte ingenios unele date certe cu unele
aproximări, dar şi cu elemente de ficţiune, mă voi folosi în expunere de un
material amplu, rodul admirabil al muncii unui om de toată isprava, jurnalistul
Florin Ţugui, cel care m-a cucerit cu modul inteligent în care intersectează
realul cu imaginaţia pentru a face o poveste de succes pe această temă…
Desigur cam toţi am auzit de o celebră legendă,
amintită şi de N.A.Bogdan în vestita sa Istorie a Iaşului cum că fosta Curte
Domnească, actualul Palat al Culturii ar avea o legătură subterană cu
Mănăstirea Cetățuia, lucru confirmat de o serie de documente, dar şi de
cercetările arheologice făcute în respectiva zonă. Şi totuşi exact această cale
de refugiu, una cât se poate de logică şi normală pentru un oraş a cărui
istorie zbuciumată numără nenumărate invazii ale turcilor, tătarilor, cazacilor
şi alte neamuri ale căror sălbatice purtări puneau în pericol viaţa tuturor,
inclusiv a celor de pe tron şi a familiilor lor, este considerat a fi cel mai
bine păzit secret al istoriei, numit acum: Peştera lui Duca sau Peştera
Blestemată.
Începutul acestei poveşti îl aflăm după anul 1665 când
la cârmuirea Moldovei ajunge domnitor Gheorghe Duca, de neam grec şi de origine
modestă, dar crescut în casa lui Vasile Lupu. Pe vremea aceea, noi plăteam
biruri foarte mari turcilor, dar nici aşa domnia sa nu a durat prea mult
deoarece a fost pârât turcilor că ar complota împotriva lor și a fost detronat,
iar la domnie urcă Alexandru Iliaș. Dupa multe plocoane pe la poarta Sultanului
și promisiuni că va da mai mulți bani dacă se va reînscăuna, este repus Domn al
Modovei în 1668, prin urmare este nevoit să crească taxele şi astfel sărăcește
ţara, ceea ce duce în 1671 la o răscoală generalizată. Este din nou dat de
turci jos de la domnie după ce aceştia îl ajutaseră să înfrângă răscoala
oamenilor împotriva sa.
În 1678 este însă trimis din nou în Moldova pentru a
domni a treia oară. Duca Vodă, având în vedere experienţele prin care trecuse,
după instalarea la domnie, pune în aplicare un plan defensiv de apărare prin
construirea unui tunel de refugiu între Curtea Domnească şi Mânăstirea Cetăţuia
care era un punct fortificat, de fapt singura cetate a oraşului şi care fusese
ctitorită de el încă din primii săi ani de domnie. În concepţia de atunci ea
putea oferi domnitorului, dar şi boierilor un refugiu care asigura pentru un
timp rezonabil o rezistență înarmată împotriva oricăror invadatori.
Pentru realizarea acestui proiect, al tunelului, Duca
aduce arhitecți din Austria şi Italia pentru a nu trezi suspiciuni prin rândul
boierilor potrivnici, iar lucrările s-au
executat sub conducerea unui mazâl din ţinutul Hotinului, numit Grigore
Cornescu, cel care avea sa restaureze mai târziu şi Curtea de Argeş. Acum,
nouă, termenul de mazâl nu ne mai este cunoscut, dar la vremea aceea ei
alcătuiau o stare de proveniență nobilă în Țările Române şi se bucurau de anumite
privilegii: plăteau o dare fixă, iar încasarea ei se făcea prin reprezentanți
ai mazililor, astfel că erau scutiți de numeroasele abuzuri pe care frecvent le
comiteau încasatorii de stat.
Lucrările au început târziu, prin toamnă, pentru a
putea săpa albia Bahluiului pe dedesupt pe timp de iarna când el era îngheţat
la suprafață, iar în caz de surpare, să nu dea de bănuit oamenilor, dar mai
ales spionilor turci. Au fost aduşi peste 200 de prizonieri de război care
munceau în schimburi la săparea şi consolidarea tunelului. Se lucra inteligent,
din două direcții, una de la Curte spre
Mănăstire şi o alta dinspre mânăstire spre Curte, urmând ca întâlnirea să se
realizeze undeva prin zona actualei Mănăstiri Frumoasa.
Numai că, în primăvara anului 1680 echipa care săpa
dinspre Mănăstirea Cetățuia spre Palat dă la un moment dat, peste un zid imens
din granit care nu semăna cu nimic realizat până acum de mâna omului. Lucrările
sunt oprite, iar Duca Vodă împreună cu câțiva oameni de încredere asistă la
spargerea zidului. Spre mirarea tuturor, vor descoperiri un lucru incredibil!
În fața lor se întindea o peșteră uriaşă cu o lungime de peste o sută metri şi
cu o înălțime de aproximativ douăzeci de metri. Deşi există unele fotografii
ale peşterii eu unul cred că sunt trucaje moderne însă de aici începem să
intrăm în zona unor posibile fabulaţii, dar nu se face să le ignorăm, măcar
pentru farmecul poveştii.
Se pare că unele cronici ascunse până acum publicului,
ar fi consemnat faptul că în mijlocul peşterii era un sanctuar de aproximativ
cinci metri lungime şi doi lățime cu însemne ciudate, necunoscute, dar şi
indescifrabile. De asemenea de-a lungul zidurilor de granit erau așezate
oseminte şi cranii de bărbați de diferite tipologii. Sunt aduse în discuţie şi
unele opinii ale dregătorilor curții care erau de părere că acel loc provine de
la zei, iar alții că sunt vechii urmaşi ai lui Zamolxis, însă descoperirea cea
mai mare, a fost faptul că într-un colț al altarului s-au găsit câteva lespezi
de piatră (treisprezece la număr) cu desene şi însemne străvechi. Ulterior, în
vremurile noastre ele au fost chiar fotografiate, dar nu se ştie din ce cauze
niciodată intrate în studii de cercetare ştinţifică.
Aproape firesc atunci când în situaţie intervin
preoţii, aceştia au intrat în posesia plăcilor şi au spus că ele prezentau,
trecutul și viitorul lumii, iar una din plăci spunea ca acea persoană care va
dezvălui şi va profana acel lacăş, va fi blestemat pe viaţă, atât el cât şi
generațiile viitoare, iar oricine ar călca în acest lăcaș va muri în chinuri.
Duca Vodă nu a dat importanță acestui aspect şi a
decis să îşi continuie lucrarea ocolind însă această peșteră, dar ia şi decizia
ca ea să rămână deschisă pentru a fi folosită ca depozit de materiale, dar şi
pentru averile marilor boieri.
În aprilie 1683, Duca Vodă, în conformitate cu
statutul de vasalitate, merge la Viena pentru a participa alături de turci la
asediul cetăţii, iar în lipsa lui, dar şi datorită insuccesului turcilor la
Viena, boierii se răscoală la îndemnul lui Ștefan Petriceicu, iar polonezii împreună cu cazacii invadează
ţara.
Domnul este prins la întoarcere în Iași la 25
decembrie 1683 şi dus în Polonia, unde moare în închisoare doi ani mai târziu
în chinuri groaznice. Se spune ca vorbea altă limbă și noaptea scrijelea
pereții închisorii cu tot felul de însemne şi semne indescifrabile. Cel mai
probabil înnebunise, dar în context se preferă varianta blestemului din
peşteră.
La domnie se instalează Ștefan Petriceu care, aflând
povestea peșterii lui Duca şi gândindu-se că ar putea ascunde o comoară, intră
şi distruge o parte din tunel, deoarece nu reuşeşte să găsească bogăţiile
familiei Duca şi nici peştera acestuia. Intrarea în peşteră fusese bine zidită
şi ascunsă de către Duca înaintea plecării sale la Viena. În schimb găseşte una
din cele treisprezece plăci descoperite în tunel şi o distruge. La nici două
luni, turcii îi înving pe cazaci şi Vodă Petriceicu este nevoit să fugă în
Polonia, unde moare în condiții misterioase.
Turcii înscăunează ca Domn al Moldovei pe Dumitraşcu
Cantacuzino care află la rândul său de legenda Peșterii lui Duca, dar şi de
tunelurile ascunse, suficient cât să pornească o campanie de cercetare
amănunțită. Descoperă până la urmă peştera, rămâne uimit de cea ce poate să
vadă acolo şi lasă în urma sa un document edificator în această privinţă, dacă
am considera că acesta este autentic: ,,În interior au fost montate de câtre
Duca Vodă, mese și scaune pentru boieri pentru a petrece și chefui în caz de
război, într-un colț de peșteră se văd butoaiele cu vin de cea mai bună
calitate și apă bună de băut. Într-un alt colț se văd cuferele mari ale
foștilor boieri, pline cu giuvaeruri scumpe și munți de galbeni, aici e dracu
cu comoara sa și acoliții săi ”.
Se spune că încântat de atâtea bogății strânse la un
loc a fost cuprins de febra îmbogățirii şi începe să cheltuie din comoară,
devenind atât de hapsân, încât îşi comanda mâncare şi lucruri scumpe doar
pentru el în timp ce restul celor din jurul său mureau de foame. Orașul Iași
aproape că devenise pustiu deoarece o sărăcie cruntă şi o foamete de nedescris
se abătuse asupra sa, iar noaptea, lupii intrau pe uliţe unde mâncau cadavrele
rămase de izbelişte.
La scurt timp este chemat de urgență la Înalta Poartă
pentru a da socoteală de starea în care ajunsese ţara. Temându-se ca nu cumva
turcii să fii aflat de Peștera lui Duca, acesta se duce la Stambul fără bani la
el, ca să nu pară bogat. Este batjocorit de catre Sultan şi lăsat liber, fără
mijloace de subzistenţă, pe străzile oraşului, unde, de ciudă şi cuprins de
nebunie, moare în condiții absolut mizerabile. Blestemul îl ajunsese şi pe el…
Pe data de 23 Noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir este
proclamat Domnitor al Moldovei de către turci, iar acesta soseşte la Iași pe 10
Decembrie 1710, având drept sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu,
bănuit că ar avea legături cu Rusia, aceaştia din urmă fiind în război cu
Imperiul Otoman. Noul domnitor, află de la marele paharnic Gheorghe Mitrea,
povestea peşterii din dealul Cetățuia şi împreună cu Hatmanul Ion Neculce şi cu
Marele Ban Savin Zmuncilă se apucă de explorat interiorul acesteia. În urma
cercetărilor amă-nunțite asupra Peșterii. dar mai ales a celor douăsprezece
table din piatră rămase în custodia călugărilor, Domnitorul, un iluminist să nu
uităm, îşi schimbă brusc opţiunea parteneriatului cu Turcia şi, în aprilie
1711, se întâlneşte în secret, la Luţk,
cu unul din cei mai de seamă ,, Iluminati” ai lumii de atunci, Țarul Rusiei,
Petru cel Mare. Se spune că această întâlnire a lor şi discutarea printre
altele despre descoperirea făcută de către Domnitor în Iași, va duce într-un
târziu la apariția Marii Loji Masonice din Londra, fondată peste 6 ani cu
finanțare din partea Rusiei.
Dimitrie Cantemir
a semnat un tratat secret cu Rusia, sperând astfel să elibereze Moldova,
de influența turcă, iar ţarul îi promite că domnia sa va fi pe viață, dar şi
ereditară, atât timp cât va rămâne fidel Rusiei. Mai promite şi că Moldovei îi
va reveni, printre altele, ținuturile Tighiniei, ale Buceagului, precum şi
cetățile de la Dunăre, Chilia şi Cetatea Albă, care fusese pierdute pe timpul
domniei lui Ștefan cel Mare.
La câteva săptămâni după întoarcerea Domnitorului la
Iași, acesta declară război Imperiului Otoman şi împreună cu o parte din armata
Rusă, începe pregătirea unui război de alungare a turcilor din Moldova.
Singurul care s-a opus a fost boierul Iordache Ruset care îi strigă la una din
adunări „Te-ai cam grăbit, Măria Ta, cu chiematul Moscalilor”! Peste veacuri se
va dovedi că spusele sale fuseseră profetice…
Dimitrie Cantemir ignoră părerile boierilor şi îşi
continuă campania împotriva turcilor, nu înainte de a ascunde o mare parte din
averea familiei în Peştera de la Cetăţuia.
Numai că, armatele moldovene şi rusești sunt
înconjurate de către imensa armată turcă a marelui Vizir Mehmed Paşa care îi
învinge în cunoscuta bătălie de la Stănileşti-Prut, într-o luptă care a durat
doar trei zile deoarece soldații moldoveni şi ruşi neavând alimente au
capitulat şi au cerşit mâncare de la soldații turci.
Dimitrie Cantemir nu se mai poate întoarce la Iaşi,
averile sale rămân rătăcite prin ţară însă Ţarul îi oferă protecţie atât lui
cât şi celor care-l însoţeau: familia, dar şi unii boieri credincioşi care
formau o adevărată curte precum Hatmanul Ion Neculce, Banul Savin Zmuncilă,
comisul Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde, paharnicul
Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh şi alţii… Cantemir va rămâne
alături de Ţar până la moartea sa, devenind chiar prinţ imperial însă povestea
peşterii de la Cetăţuia cu comorile sale rămâne ascunsă şi chiar uitată în
timp.
Însă în jurul anul 1900, câțiva cercetători ruşi
găsesc în arhiva Muzeului Ermitaj câteva manuscrise aparținând lui Dimitrie
Cantemir, în care se vorbește despre acestă peșteră şi despre comorile sale.
Credibilitatea documentelor este fără îndoială una convingătoare, prin urmare,
cercetătorii ruşi ajutați de câțiva Frați Masoni Ieşeni, ajung în Iași în 1908,
sub identi-tatea unor negustori şi crescători de cai.
Nevrând să atragă atenţia călugărilor de la Mănăstirea
Cetățuia, singurii de atunci care ar fi putut oferi informaţii despre
obiectivul vizat, încearcă să pătrundă spre peșteră prin nişte tunelurile
realizate dinspre Curtea Domnească. Din păcate acestea sunt surpate în zona
Bahluiului şi accesul lor este temporar oprit. Mituiesc însă unele oficialități
ieşene ale acelor vremuri şi schimbă cursul râului Bahlui anunţând populația că
astfel se va evita inundarea zonelor din Podu-Roș afectate frecvent de-a lungul
timpului de ieșirea din matcă a râului.
De fapt prin schimbarea cursului de apă s-a dorit
excavarea în siguranță a unei porțiuni de peste o sută de metri din tunelul de
legătură care era surpat în dreptul fostului curs al râului. Faptul ca nu
existau schiţe ale traseului tunelului îi obliga să înainteze doar prin
interiorul acestuia.
În data de 6 ianuarie 1911 când mai aveau, se spune,
aproximativ două sute de metri până în dreptul peşterii, se produce o surpare
de pământ la poalele dealului Cetățuia, iar întreaga echipă dispare sub pământ.
Curios este şi faptul că în aceaşi zi primarul Iașului de la acea vreme,
Nicolae Gane, îşi încetează mandatul de primar. Coincidenţa datei, lucru foarte
important pentru numerologi, devine stranie dacă ne gândim la faptul că
primarul avea Gradul de Maestru în Loja Steaua României din Iaşi, fiind şi unul
din cei mai importanți membri ai Francmasoneriei Române. Locul său în Primărie
va fi preluat pentru o scurtă perioadă de către alt mason cu grad înalt
ministrul justiției de atunci, Dimitrie A. Greceanu.
Sfârşitul anului 1912 este însă unul deosebit de
dificil din toate punctele de vedere.
Existau multe probleme pe fond politic, mișcările
revoluţionare din ţară luaseră amploare, economia reuşea cu greu să se
recalibreze pe măsura cerinţelor perioadei de industrializare, prin urmare,
cercetarea tunelului către peşteră se amână deşi noul primar al Iaşiului,
Dimitrie A. Greceanu reuşise să facă rost de planurile tunelului, dar şi de
câteva schițe, privind presupusul amplasament al peșterii, de la un argat al
hotelului Sankt-Petersburg unde fuseseră cazați cercetătorii ruşi.
În scurt timp, Dimitrie Greceanu renunță la postul de
primar în favoarea lui Gheorghe N.
Botez, nu înainte de a vinde documentele referitoare la peşteră lui Matei Basile Can-tacuzino, avocat, care era
şi profesor la Facultatea de Drept din Iași. După vânzarea documen-telor
Greceanu revine în capitală, unde avea să-şi găsească sfârşitul în urma
exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 Decembrie 1920, în Senatul
României.
Matei B. Cantacuzino continuă cercetările asupra
tunelului împreună cu fiul său, Vasile, croindu-şi drum spre peşteră prin forţe
proprii. Pe data de 29 Decembrie 1912 devine Primarul Iașiului după ce acceptă
să facă parte din Loja Masonică de la Iași. Având acum un atu în plus, dar şi
alte resurse financiare, reuşeşte să găsească intrarea în peşteră la sfârșitul
anului 1913. Sunt extrem de uimiţi, atât el cât și fiul său, de peisajul care
le apăruse în fața ochilor. Se povesteşte că timp de trei zile nu au mai ieșit
din peșteră, bucurându-se de fiecare bijuterie şi obiect în parte. După acest
aproape miraculos episod îşi dă demisia din funcţia de primar fiindu-i
confirmată eliberarea din funcție peste câteva zile, la data de 6 ianuarie
1914. Spre norocul cercetătorilor de mai târziu a început să facă un un
inventar al lucrurilor aflate în peșteră şi după două luni de muncă obţine un
rezultat complet sau cel puțin aşa apare în unul din caietele găsite după
moartea sa:
- 12.450 de monede de Aur 1/2 Findik (Imperiu Otoman
circ. 1703-1730)
- 67.800 de monede Argint 1 Para (Imperiu Otoman circ.
1703-1730)
- 87.00 de monede Argint, Ungaria Leopold 1. circ
1698.
- 24 Coliere de
Aur, 68 de Brățări, 52 de Inele și Ghiuluri, 22 de Sfeșnice, 36 de cutii ptr
bijuteri toate din Aur, 16 Brâuri cu Bafta din Aur (O bafta de boier avea intre
1 si 3 kg de Aur), 120 de Pahare din Aur si Argint, 44 de farfurii de argint,
36 de seturi de tacâmuri, haine,
blanuri, etc...
Fiind un om inteligent Matei. B. Cantacuzino se gândește serios, să părăsească ţara cu tot
cu comoară şi decide să îşi găsească un aliat de nădejde, aşa că ia legătura cu
un bun prieten de-al său, Alexandru Constantin Cuza, un cunoscut om politic,
nepot direct al Domnitoru-lui Alexandru Ioan Cuza.
Planurile sale sunt însă anihilate de venirea Primului
Război Mondial şi aderarea României la Convenţia cu Antanta (4 August 1916). Se
vede nevoit să rezidească peștera şi să îşi minimalizeze cheltuielile deoarece
armata, controla totul pe străzile Iașului, având în vedere că oraşul devenise
Capitala de Război a Ţării unde era găzduită şi Familia Regală.
Fiul său, Vasile Cantacuzino, fiind militar de
carieră, este trimis la București pentru apărarea fostei capitale însă când
germanii ocupă Bucureștiul, intenţionează să se reîntoarcă în Iaşi pentru a fi
alături de tatăl sau. Pe data de 31 decembrie 1916, trenul cu care călătorea
căpitanul Vasile Cantacuzino, rămâne fără frâne în gara Bârnova, iar la poalele
dea-lului Cetățuia, în localitatea Ciurea, deraiază. În această tragedie
căpitanul Vasile Cantacuzino îşi găseşte sfârşitul împreună cu alte peste 1000
de oameni. Din păcate, trupul său nu a putut fi identificat fiind astfel
îngropat împreună cu alte câteva sute de persoane într-o groapă comună la locul
tragediei. La auzul acestei tragice veşti, tatăl, Matei B. Cantacuzi-no,
înnebunește de durere şi se retrage din viața publică. La scurt timp după
moartea singurului său băiat, îi mor părinții şi soţia. La sfârşitul anului
1925 şi el este găsit mort în casă, în condiții rămase neelucidate.
După moartea prietenului său, Alexandru Constantin
Cuza (cunoscut ca politician de dreapta mai ales cu numele de A. C. Cuza),
decide să cerceteze personal actele şi spusele aces-tuia în legătură cu de acum
legendara peșteră de sub mânăstirea Cetățuia şi a eventualei comori aflate în
interiorul acesteia. Găseşte în casa lui
Matei B. Cantacuzino aproximativ
două sute de monede din aur, o sumă importantă de bani, dar şi însemnările
acestuia. Cercetează cu forţe proprii tunelul de acces către peșteră, dar constată
că acesta este într-o stare foarte
proastă şi există oricând pericolul să se surpe. În această situaţie face o
înţelegere nescrisă cu înalții prelaţi ai bisericii ortodoxe ieşene pentru a
proteja comoara dacă i se înlesneşte accesul în peşteră prin interiorul
mănăstirii.
Ajunge în peşteră, o cercetează amănunţit la fel
precum şi conținutul tăbliilor de piatră rămase în custodia călugărilor de la
Cetăţuia. Cu acest prilej descoperă un lucru uimitor pe două dintre tablete şi
îşi dă seama că singura persoană de încredere care l-ar putea ajuta în acest
moment ar fi doar celebrul Nicolae Iorga, important membru al Masoneriei
Române, istoric, documentarist,
enciclopedist, profesor universitar şi academician, cunoscător a mai multe
limbi dintre care unele considerate moarte, precum greaca veche sau latina.
După mai multe studii şi cercetari amănunțite a
tăbliţelor A. C. Cuza vine cu propu-nerea ca această comoară, probabil fiind
vorba de ceea ce a recuperat de la Matei Cantacuzino, dar şi de cele aflate în
custodia mânăstirii, să fie dată statului român. Propunerea este respinsă cu
vehemență de membrii Lojei Masonice, iar Cuza este îndepărtat din Lojă. De
teamă să nu i se întâmple ceva rău, ia legătura printr-o cunoştinţă, direct
cu Adolf Hitler, în acel moment liderul
Partidului Muncitoresc German Național Socialist ( NSDAP ). Stabilește rapid o
cale de comunicare şi poartă mai multe discuții telefonice cu acesta la
intervale regulate de timp, cunoscându-i pasiunea pentru orice fel de artefact
misterios cu posibile implicaţii divine. Conform unor documente ale vremii,
inclusiv unele ziare pe care le putem accesa şi acum, Hitler își arată vizibil
intenţia de a veni în Iaşi şi de a a-l cunoaşte personal pe A.C.Cuza, în care
vedea un aliat la său în politica antisemită pe care începuse să o pună în
practică. În presa locală ieșeană, apare un articol la 23 Septembrie 1932, în
care Adolf Hitler afirmă că dorește să-l cunoască pe profesorul Cuza.
Oficial această vizită nu a mai avut loc, dar se pare
că în tot acest timp, o parte din plăcile de piatră descoperite în peştera de
sub Cetățuia, au ajuns în posesia lui Hitler în luna decembrie 1932, cu o lună
înainte ca acesta să fie numit în funcția de Cancelar al Germaniei.
Însă relațiile dintre A.C.Cuza şi Nicolae Iorga se
răcesc, iar cei doi devin chiar dușmani, deoarece Nicolae Iorga respinge cu
vehemență colaborarea cu Germania şi ideologia fascistă, ceea ce îi va atrage
antipatia legionarilor din Romănia, precum şi mânia lui Hitler. Cam acesta este
şi contextul în care profesorul va muri asasinat în pădurea de la Strejnicu, o
mică localitate lângă Ploiești, în noiembrie 1940.
Nu se știe însă nici în zilele de astăzi ce însemne
conţineau plăcile dăruite lui Adolf Hitler, cu toate că, în mod sigur, undeva
prin Arhiva Mitropoliei există schiţe, copii sau desene realizate după
original.
S-ar părea că A.C.Cuza înţelege că tot ce se află în
interiorul peşterii este blestemat, aşa că ia decizia, în anul 1943, de a
părăsi Iaşiul şi se autoexilează în Ardeal, la Sibiu. Moare în anul 1947 la
Sibiu fiind înmormântat în Cimitirul Central.
După terminarea războiului şi venirea la putere a
comuniştilor, Iaşiul trece prin uriaşe transformări şi extinderi, iar
fundaţiile noilor blocuri de locuinţe pătrund adânc în solul milenar al
oraşului. Biserica îşi dă seama că acum o hotărâre la nivel de conducere ar
putea să distrugă şi să jefuiască peştera aşadar ia decizia, foarte logică, să
zidească pe o lungime de câțiva zeci de metri intrarea în tunel, dar înainte de
asta distruge şi o parte din el între mânăstirea Frumoasa şi dealul Cetăţuia.
Partea de la fosta intrare în tunel este trans-formată în cramă şi astfel
devine ascunsă de ochii curioșilor. Am vizitat această cramă de mai multe ori
şi pot spune cu mâna pe inimă că nimic din ce se vede acolo nu ar putea să te
ducă cu gândul la vechea taină a tunelului. Sunt sigur de altfel că nici
călugării care au serviciul la cramă nu cunosc mai nimic despre locul în care
îşi împlinesc ascultarea. Acesta este un lucru specific tuturor bisericilor,
deoarece de-a lungul întregii lor existenţe au păstrat cu sfinţenie o mulţime
de secrete.
Între 1970-1979 primar al Iaşiului este Ioan Manciuc,
om care obținuse în anii 70 licenţa în istorie la Facultatea de Istorie şi
Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”. Va încerca pe tot timpul mandatului
său să afle dacă este sau nu reală povestea acestei peșteri, prin urmare,
impulsionează tot felul de lucrări şi săpături în anumite locuri gândind că va
găsi ceva, însă, din păcate, norocul nu-i surâde.
De-a lungul timpului fuseseră găsite nenumărate urme
ale acestui tunel care pornea din zona Palatului Culturii şi se întindea pe
actuala stradă Sf. Lazăr, până la Piața Nicolina, a-poi spre Mânăstirea
Frumoasa urcând spre Cetățuia. În zilele noastre Mitropolia neagă existența
acestui tunel sau a peşterii, dar se arată foarte deschisă şi chiar invită
lumea să viziteze mănăstirea acolo unde la capătul curţilor, există o intrare
bine păzită şi închisă vizitatorilor. Peste această intrare, aparent banală, a
fost contruit un Observator care teoretic are rolul de a supraveghea pădurea şi
de a oferi informații utile în timp real anumitor Instituții ale Statului
(Pompieri, Politie, Armată, etc…) în caz de necesitate. Numai că, această
clădire îngrădită este mereu închisă, ea aparţinând Ocolului Silvic Suceava,
iar dacă doreşti informaţii trebuie să te deplasezi la ei. O altă ciudățenie
este căutarea ei pe internet, acolo unde nu există nici un fel de date despre
această construcţie. Totuşi dacă te apropii de ea şi zăboveşti mai mult timp în
preajma ei, vei avea surpriza să te trezeşti cu un călugăr sau doi care te vor
supra-veghea insistent. Destul de ciudat într-o lume în care, aparent, accesul
la orice gen informaţie este absolut liber.
- Frumoasă poveste coane Alecule însă eu mai ştiu una
cam la fel de misterioasă cu un puţ aflat cam în centrul oraşului şi care duce
la o sală cu inscripţii nedescifrate, iar acolo se află şi o fântână cu o apă
specială extrem de pură biologic!
- Nicule, cunosc şi această poveste greu de încadrat
la credibile măcar pentru faptul că nu vine cu nici un argument de tip
fotografie, document sau consemnare în actele celor care ar fi lucrat aici.
Prin urmare, o consider doar o pistă falsă, lansată de cei care vor să
deturneze atenţia de la povestea mult mai credibilă a peşterii despre care am
vorbit, ceea ce îmi întăreşte convingerea că miezul ei este unul cât se poate
de real.
- Dar ca om de ştiinţă ce concluzii tragi din această
prezentare, captivantă totuşi?
- Prima ar fi că bogăţiile pe care le numim comori
aduc doar suferinţă, aşa cum am aflat de-a lungul vremurilor! Sunt convins că
la mijloc au fost nişte interese meschine, de îmbo-găţire rapidă, dar şi acel
spirit de aventură al unor oameni deosebiţi, cei care doar aşa au reuşit să
contureze istoria mai puţin cunoscută a omenirii. Că aurul sau bijuteriile
găsite în peşteră s-au spulberat, este un lucru firesc, aşa cum firesc este să
gândim că păstrarea bogăţiilor în vremuri tulburi, iar la noi acestea nu au
lipsit, se făcea prin ascunderea lor în pământ şi înclin să cred că nici acum
nu este altfel de când am început să înţelegem cum funcţionează băncile. Deci
lucrurile la acest nivel au o logică fermă! Cât despre comoara spirituală,
chiar dacă nu iau în serios informaţiile referitoare la craniile diferite de
ale noastre care ar fi fost găsite în peşteră, îmi rămâne, cu probe
indiscutabile, fotografice, informaţia referitoare la plăcuţele din piatră cu
semne asemănătoare unui scris. Aici voi intra desigur în controversă cu
istoriografia oficială cea care susţine că populaţiile antice de pe teritoriul
actual al ţării noastre nu cunoş-teau scrisul. Lenea intelectuală,
stupiditatea, dar şi lichelismul au făcut ca această nevero-similă aserţiune să
traverseze secolele. Faptul că tăbliţele din peşteră nu au intrat niciodată în
atenţia cercetătorilor nu se datorează secretului impus de biserică, ci doar
incompetenţei pseudo-savanţilor care ne dau lecţii. Şi nu mă miră, deoarece
nici plăcuţele de la Sinaia, mult mai multe şi mai bogate, nu au intrat
vreodată în studiu, însă a fost imediat adoptată ideea cel puţin cretină precum
că acestea sunt un fals. Nimeni nu şi-a pus măcar o întrebare de bun simţ: cine
să facă un asemenea fals de proporţii şi mai ales de ce? Ca să nu mai vorbesc
despre felurite forme de scriere, mai ales petroglife, care nu interesează pe
nimeni
- Crezi că există o conspiraţie care să împiedice
cunoaşterea istoriei noastre?
- Nu! Ar însemna să ne dăm prea multă importanţă!
Există însă mari interese ca adevărata istorie a lumii să nu fie cunoscută,
deoarece se spune că doar cel care cunoaşte trecutul poate avea viitor! Iar
hoţii de istorie nu sunt de ieri de azi ci de când este omenirea!
Cum luna ne cam bătea obrazul la fel şi ceasul care
arăta că ajunseserăm cu poveştile la miezul nopţii, mulţumim gazdei şi ne
retragem având convingerea că după atâta plăcută tihnă intelectuală vom dormi
bine şi vom visa frumos…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu