Onoarea
și interesul nostru este să restabilim dreptul internațional
Thierry
Meyssan, jurnalist francez
13
Noiembrie 2023
Vă prezentăm textul intervenției lui Thierry Meyssan
în cadrul conferinței organizate de revista Compact, «Prietenie cu Rusia», care
s-a desfășurat pe 4 noiembrie 2023 la Magdeburg (Germania) în care acesta
explică ceea ce consideră a fi diferența fundamentală dintre cele două
concepții ale ordinii mondiale care se dispută astăzi între Donbass și Gaza:
cea a blocului vestic și cea la care se referă restul lumii. Nu se pune
problema dacă această ordine ar trebui să fie dominată de o putere (ordine
unipolară) sau de un grup de puteri (ordine multipolară), ci dacă ar trebui să
respecte sau nu suveranitatea fiecăruia. Autorul se bazează pe istoria
dreptului internațional, așa cum a fost conceput de țarul Nicolae al II-lea și
de câștigătorul premiului Nobel pentru pace, Léon Bourgeois.
„Am văzut crimele N.A.T.O., dar de ce să ne afirmăm
prietenia cu Rusia? Nu există riscul de a o vedea cum se comportă mâine ca
N.A.T.O. de astăzi? Nu vom înlocui sclavia actuală cu alta nouă? Pentru a
răspunde la această întrebare, m-aș baza pe experiența mea succesivă în
calitate de consilier pentru cinci șefi de stat. Peste tot, diplomații ruși
mi-au spus: sunteți pe calea greșită: sunteți de acord să stingeți un incendiu
aici, în timp ce altul a pornit în altă parte. Problema este mai profundă și
mai amplă. Aș dori să descriu diferența dintre o ordine mondială bazată pe
reguli și una bazată pe dreptul internațional. Nu este o poveste liniară, ci o
luptă între două concepții ale lumii; o luptă pe care trebuie să o urmărim.
În secolul al XVII-lea, Tratatele de Westfalia au
stabilit principiul suveranității statelor. Fiecare este egal cu ceilalți și
nimeni nu poate interveni în treburile interne ale altora. Timp de secole,
aceste tratate au guvernat relațiile dintre Länders și între statele europene
actuale. Au fost reafirmate de Congresul de la Viena din 1815, în timpul
înfrângerii lui Napoleon I.
În ajunul Primului Război Mondial, Țarul Nicolae al
II-lea a convocat două Conferințe internaționale de pace (1899 și 1907) la Haga
pentru a „căuta cel mai eficient mijloc de a asigura tuturor popoarelor
beneficiile unei păci reale și de durată”. El le-a pregătit împreună cu Papa
Benedict al XV-lea pe baza dreptului canonic și nu pe dreptul celor mai
puternici. 27 de state au semnat lucrarea finală după 2 luni de deliberări.
Președintele Partidului Francez Radical, Léon Bourgeois, și-a prezentat reflecția
asupra dependenței reciproce a statelor și a interesului pe care îl au pentru
unire, în ciuda rivalităților lor.
Sub conducerea lui Léon Bourgeois, Conferința a creat
o Curte Internațională de Arbitraj pentru a soluționa litigiile prin mijloace
legale, mai degrabă decât prin război. Potrivit lui Bourgeois, statele nu vor
fi de acord să se dezarmeze până când nu vor avea alte garanții de securitate.
Textul final stabilește noțiunea de „obligație a statelor de a evita războiul”
… prin arbitraj.
Sub conducerea unui ministru al țarului, Frédéric
Fromhold de Martens, Conferința a convenit că, în timpul unui conflict armat,
populațiile și beligeranții trebuie să rămână sub protecția principiilor care
rezultă din „obiceiuri stabilite între națiuni civilizate, legile umanității și
cerințele conștiinței publice”. Pe scurt, semnatarii s-au angajat să nu se mai
comporte ca barbari. Acest sistem funcționează numai între statele civilizate
care își onorează promisiunea și se raportează la opinia publică. A eșuat în
1914, deoarece statele și-au pierdut suveranitatea prin încheierea tratatelor
de apărare care le impuneau să intre automat în război în anumite circumstanțe
pe care nu le puteau aprecia.
Ideile lui Léon Bourgeois au reușit să ajungă la
populație, dar au întâmpinat opoziție, inclusiv din partea rivalului său din
Partidul Radical, Georges Clemenceau. Nu credea că opinia publică poate preveni
războaiele. Anglo-saxonii, președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson și
premierul britanic, Lloyd George, nu au crezut nici ei în asta. Cei 3 bărbați
au înlocuit Forța Câștigătorilor cu Dreptul Internațional încă de la început
după Primul Război Mondial. Au împărțit lumea și rămășițele imperiilor austro-ungare,
germane și otomane. Au dat vina pe Germania pentru masacre, negându-le pe ale
lor. Au impus dezarmarea fără garanții. Pentru a preveni apariția unui rival al
Imperiului Britanic în Europa, anglo-saxonii au început să arunce Germania în
luptă împotriva URSS și au obținut tăcerea Franței, asigurând-o că ar putea
jefui învinsul celui de-al doilea Reich. Într-un fel, după cum a spus primul
președinte al Republicii Federale, Theodor Heuss, au stabilit condițiile pentru
dezvoltarea nazismului.
După cum au convenit între ei, cei 3 bărbați au
remodelat lumea în propria lor imagine (Cele 14 puncte ale lui Wilson,
acordurile Sykes-Picot, declarația Balfour). Au creat casa evreiască din
Palestina, au disecat Africa și Asia și au încercat să reducă Turcia la
teritoriul său de drept. Au organizat toate tulburările actuale ale Orientului
Mijlociu. Cu toate acestea, pe baza ideilor regretatului Nicolae al II-lea și
Leon Bourgeois, Liga Națiunilor (S.D.N.) a fost înființată după primul război
mondial, fără participarea Statelor Unite, care astfel a refuzat oficial orice
idee de drept internațional. Cu toate acestea, Liga a eșuat și ea. Nu pentru că
Statele Unite au refuzat să se alăture, așa cum se spune. Era dreptul lor. Dar
mai întâi pentru că nu a putut să restabilească egalitatea strictă între state,
Regatul Unit opunându-se ideii de a considera popoarele colonizate ca fiind
egale. O altă cauză a fost lipsa unei armate comune. Și, în sfârșit, o altă
cauză a fost faptul că naziștii și-au masacrat adversarii, distrugând opinia
publică germană, au încălcat semnătura Berlinului și nu au ezitat să se
comporte ca barbari.
Începând cu Carta Atlanticului în 1942, noul
președinte american Franklin Roosevelt și noul prim-ministru britanic, Winston
Churchill, și-au stabilit obiectivul comun de a stabili un guvern mondial după
conflict. Anglo-saxonii, care credeau că pot guverna lumea, nu au căzut de
acord cu privire la modul de a proceda. Washingtonul nu dorea ca Londra să se
amestece în afacerile sale în America Latină, în timp ce Londra nu intenționa
să împărtășească hegemonia Imperiului. Anglo-saxonii au semnat multe tratate în
timpul războiului cu guvernele aliate, inclusiv cu cele din exil, pe care le-au
găzduit la Londra. Mai mult, anglo-saxonii nu au reușit să învingă al Treilea
Reich, sovieticii l-au răsturnat și au luat Berlinul. Joseph Stalin, primul
secretar al P.C.U.S., s-a opus ideii unui guvern mondial, care este și
anglo-saxon. Voia doar o organizație care să poată preveni conflictele
viitoare. În orice caz, concepțiile rusești au dat naștere sistemului: cel al
Cartei Națiunilor Unite, la conferința de la San Francisco.
În spiritul conferințelor de la Haga, toate statele
membre ale O.N.U. sunt egale. Organizația include un tribunal intern, Curtea
Internațională de Justiție, care este responsabilă de soluționarea conflictelor
dintre membrii săi. Cu toate acestea, având în vedere experiențele anterioare,
cele 5 puteri victorioase au un loc permanent în Consiliul de Securitate cu un
veto. Întrucât nu exista încredere între ei (anglo-saxonii au avut în vedere
continuarea războiului cu trupele germane rămase împotriva U.R.S.S.) și nu se
știa cum se va comporta Adunarea Generală, învingătorii au vrut să se asigure
că O.N.U. nu s-a întors împotriva lor (Statele Unite au comis crime teribile de
război prin lansarea a două bombe atomice împotriva civililor, în timp ce
Japonia… își pregătea predarea către sovietici). Dar marile puteri nu au
înțeles deloc veto-ul în același mod. Pentru unii, era un drept de a cenzura
deciziile altora, pentru alții, era obligația câștigătorilor de a lua deciziile
în unanimitate.
Dar de la început, anglo-saxonii nu au întrat în joc:
un stat israelian s-a proclamat (14 mai 1948) înainte de a fi convenite
granițele sale, apoi trimisul special al secretarului general al Națiunilor
Unite, care urma să supravegheze crearea unui stat palestinian, Contele Folke
Bernadotte, a fost asasinat de adepții supremației evreiești la comanda lui
Yitzhak Shamir. În plus, sediul Consiliului de Securitate pentru China, în
contextul încheierii războiului civil chinez, a fost dat Kuomintang-ului Chiang
Kai-shek, și nu Beijingului. Anglo-saxonii au proclamat independența zonei lor
de ocupație coreene sub numele de «Republica Coreea» (15 august 1948), au creat
N.A.T.O. (4 aprilie 1949), apoi au proclamat independența zonei lor de ocupație
germană sub denumirea «Germania Federală» (23 mai 1949).
Având în vedere că a fost păcălită, U.R.S.S. a
„trântit ușa”. Georgianul Joseph Stalin crezuse greșit că veto-ul nu era un
drept de cenzură, ci o condiție de unanimitate a învingătorilor. A crezut că
blochează organizația boicotând-o.
Anglo-saxonii au interpretat textul Cartei pe care
l-au elaborat și au profitat de absența sovieticilor pentru a pune «căști
albastre» pe capetele soldaților lor și au purtat un război împotriva
nord-coreenilor (25 iunie 1950). În cele din urmă, pe 1 august 1950, sovieticii
s-au întors la O.N.U., după 6 luni și jumătate de absență.
Deși Tratatul Atlanticului de Nord este legal,
regulile de procedură ale NATO încalcă Carta O.N.U.. Punea armatele aliate sub
comanda anglo-saxonilor. Comandantul său șef, Saceur, era un ofițer american.
Potrivit primului său secretar general, Lord Ismay, adevăratul obiectiv al
Alianței nu este nici păstrarea păcii, nici lupta împotriva sovieticilor, ci
«Menținerea americanilor în interior, a rușilor în afară și a germanilor sub
tutelă». Pe scurt, era vorba de brațul armat al guvernului mondial pe care Roosevelt
și Churchill doreau să-l creeze. În acest scop, președintele Biden a ordonat
sabotarea conductei de gaz Nord Stream care leagă Rusia și Germania.
În momentul eliberării, MI6 și O.P.C. (viitoarea
C.I.A.) au creat în secret o rețea în Germania. Au plasat acolo mii de oficiali
nazisti și i-au ajutat să scape de justiție. Klaus Barbie, care l-a torturat pe
coordonatorul francez al rezistenței, Jean Moulin, a devenit primul comandant
al acestei armate din umbră. Apoi, această rețea a fost încorporată în
N.A.T.O., unde a fost redusă în mare măsură. A fost apoi folosită de
anglo-saxoni pentru a interfera în viața politică a presupusilor lor aliați, în
realitate vasalii lor.
Foștii colaboratori ai lui Joseph Goebbels au creat
Volksbund für Frieden und Freiheit. Au persecutat comuniștii germani cu
ajutorul Statelor Unite. Mai târziu, agenții N.A.T.O. au reușit să manipuleze
extrema stângă pentru a o face detestabilă. Acesta este și cazul trupei din
Bader. Dar, în timp ce acești bărbați au fost arestați, agenții secreți au
venit să-i ucidă în închisoare, înainte de a fi judecați și de a apuca să
vorbească. Începând cu 1992, Danemarca a spionat politicienii germani, inclusiv
cancelarul Angela Merkel, la instrucțiunile N.A.T.O., la fel cum în 2022,
Norvegia, un alt membru N.A.T.O., a ajutat Statele Unite să saboteze Nord
Stream…
Întorcându-ne la Dreptul Internațional, lucrurile au
revenit treptat la normal, până când ucraineanul Leonid Brejnev a făcut în
Europa Centrală, în 1968, în timpul Primăverii de la Praga, ceea ce
anglo-saxonii au făcut oriunde altundeva: a interzis statelor aliate ale
U.R.S.S. să aleagă un model economic altul decât al său.
La dizolvarea U.R.S.S. lucrurile au început să se
înrăutățească. Subsecretarul Apărării al S.U.A., Paul Wolfowitz, a elaborat o
doctrină conform căreia, pentru a rămâne stăpânii lumii, Statele Unite trebuiau
să facă totul pentru a preveni apariția unui nou rival, începând cu Uniunea
Europeană. În aplicarea acestei idei, secretarul de stat James Baker a impus
extinderea Uniunii Europene tuturor fostelor state ale Pactului de la Varșovia
și U.R.S.S. Prin dezvoltarea în acest fel, Uniunea a fost lipsită de posibilitatea
de a deveni o entitate politică. Încă se aplică această doctrină, Tratatul de
la Maastricht a plasat U.E sub protecția N.A.T.O. Și încă se aplică această
doctrină, Germania și Franța plătesc și înarmează Ucraina.
Apoi a venit profesorul ceh-american Josef Korbel. El
a propus anglo-saxonilor să domine lumea prin rescrierea tratatelor
internaționale. Potrivit acestuia, ar fi fost suficient să înlocuim legea
anglo-saxonă, bazată pe obicei, cu raționalitatea dreptului roman. În acest
fel, toate tratatele ar oferi un avantaj pe termen lung puterilor dominante:
Statele Unite și Regatul Unit, legate de o „relație specială”, în cuvintele lui
Winston Churchill. Fiica profesorului Korbel, democrata Madeleine Albright, a devenit
ambasador la O.N.U., apoi secretar de stat. Apoi, când Casa Albă a trecut în
mâinile republicanilor, fiica adoptată a profesorului Korbel, Condoleeza Rice,
i-a succedat în funcția de consilier pentru securitate națională și apoi
secretar de stat. Timp de două decenii, cele două „surori” au rescris cu
răbdare principalele texte internaționale, care se presupune că le
modernizează, de fapt pentru a le schimba esența.
Astăzi, instituțiile internaționale funcționează în
conformitate cu regulile emise de anglo-saxoni, pe baza încălcărilor anterioare
ale dreptului internațional. Acest drept nu este scris în niciun cod, deoarece
este o interpretare a cutumei de către puterea dominantă. În fiecare zi
înlocuim regulile neloiale cu dreptul internațional și ne încălcăm propria
promisiune. De exemplu:
Statele baltice și-au asumat un angajament scris
atunci când au fost create în 1990 de a păstra monumentele ce onorează
sacrificiile Armatei Roșii. Distrugerea acestor monumente este, prin urmare, o
încălcare a propriei promisiuni.
Finlanda și-a asumat un angajament scris în 1947 de a
rămâne neutră. Prin urmare, apartenența sa la N.A.T.O. reprezintă o încălcare a
propriei promisiuni.
Organizația Națiunilor Unite a adoptat rezoluția 2758
pe 25 octombrie 1971, recunoscând că Beijingul, nu Taiwanul, este singurul
reprezentant legitim al Chinei. Drept urmare, guvernul lui Chiang Kai-shek a
fost expulzat din Consiliul de Securitate și înlocuit de cel al lui Mao Zedong.
Prin urmare, recentele manevre navale chineze din strâmtoarea Taiwanului nu
constituie agresiune împotriva unui stat suveran, ci o desfășurare liberă a
forțelor sale în propriile ape teritoriale.
Acordurile de la Minsk urmau să protejeze ucrainenii
de limbă rusă de hărțuirea „naționalistilor integrali”. Franța și Germania au
făcut acest lucru în fața Consiliului de Securitate. Dar cum au spus Angela
Merkel și François Hollande, niciuna nu intenționa să le aplice. Promisiunile
lor nu au valoare. Altfel, nu ar fi existat niciodată un război în Ucraina.
Perversiunea dreptului internațional a atins un vârf
odată cu numirea, în 2012, a americanului Jeffrey Feltman, ca director al
afacerilor politice. Din biroul său din New York, a supravegheat războiul
occidental împotriva Siriei. A folosit instituțiile de pace pentru a declanșa
un război.
Până în momentul în care Statele Unite au amenințat-o,
prin stocarea armelor la granița sa, Federația Rusă a respectat toate
angajamentele pe care le-a semnat sau pe care Uniunea Sovietică le-a semnat.
Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) impune puterilor nucleare să nu-și
răspândească arsenalul nuclear în întreaga lume. Statele Unite, încălcându-și
semnătura, depozitează bombe atomice în 5 țări vasale de zeci de ani. Ele
antrenează soldații aliați pentru a utiliza aceste arme la bazele Kleine Brogel
din Belgia, Büchel aici, în Germania (Renania-Palatinat), Aviano și Ghedi în
Italia, Volkel în Olanda și Incirlik în Turcia.
Apoi spun, în virtutea loviturilor lor, că asta este
cutuma. Cu toate acestea, Federația Rusă, considerându-se asediată, după
survolarea Golfului Finlandei de către un bombardier nuclear american, a
jonglat și ea cu Tratatul de neproliferare și a instalat bombe atomice pe
teritoriul Belarusului. Desigur, Belarus nu este Cuba. Plasarea bombelor
nucleare rusești nu schimbă nimic. Este doar un mesaj trimis către Washington:
dacă doriți să restaurați Legea celor mai puternici, o putem accepta, cu
excepția faptului că, de acum încolo, noi suntem cei mai puternici. Rețineți că
Rusia nu a încălcat scrisoarea tratatului, deoarece nu antrenează armata
belarusă în a folosi aceste arme, dar și-a luat libertatea de a interpreta
textul tratatului.
Pentru a fi eficiente și de durată, Léon Bourgeois a
explicat, în secolul trecut, că tratatele de dezarmare trebuie să se bazeze pe
garanții legale. Prin urmare, este urgent să revenim la Dreptul Internațional,
altfel ne vom lansa într-un război devastator.
Onoarea și interesul nostru este să restabilim dreptul
internațional. Este o construcție fragilă. Dacă vrem să evităm războiul,
trebuie să-l restabilim și avem certitudinea că Rusia crede ca noi, că nu îl va
încălca. Sau putem susține N.A.T.O., care și-a adunat cei 31 de miniștri ai
apărării la Bruxelles pe 11 octombrie a.c. pentru a-l asculta, prin
videoconferință, pe omologul lor israelian anunțând că va rade de pe pământ
Gaza. Și niciunul dintre acești miniștri, inclusiv germanul Boris Pistorius, nu
a îndrăznit să se pronunțe împotriva planificării acestei crime în masă comise
împotriva civililor. Onoarea poporului german a fost deja trădată de naziști,
care în cele din urmă v-au sacrificat. Nu lăsați Partidul Social Democrat și
Verzii să vă trădeze din nou.
Nu trebuie să alegem între doi stăpâni, ci să protejăm
pacea, de la Donbass la Gaza și, în final, să apărăm dreptul internațional”.
-------------------------------------
Sursa -
https://www.voltairenet.org/article219933.html - 7 noiembrie 2023.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu