Mircea Dorin Istrate - Poezii de sâmbătă seara

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii de sâmbătă seara

 

 

 

~*~

 

 

ÎNTR-O   ŢANDĂRĂ   DE  GÂND

 

Motto

La o margine de sat

Unde timpul stă pe loc,

Într-o vreme m-am aflat

Sub o umbră de noroc

 

Eu, nimicul lumii mele,

Eu, copilul fără minte,

Am avut, cu toate cele,

Raiul lumilor’nainte.

 

Fragi de miere, mură coaptă

De pe maluri de Târnavă

Şi pomiştea popii toată

S-o mănânc de vreau, pe tavă.

 

Struguri dulci şi lipicioşi

Cu mirosuri de tămâie,

Singuratici nuci umbroşi

Şi cât vrut-am, deal cu vie.

 

În Răzoare două stâne

Şi-ncă una-n Continit,

Cu cărările bătrâne

Ce pe-acol’ s-au însfinţit.

 

Şi acăţul de la moară,

Bercul lumii de poveste,

Podul şurii, şi-o comoară

Din uitate lăzi de zestre.

 

La copile tinerele

Ce tot vrutu-s-au iubite,

Eu le-am dat un roi de stele

Pe săruturi, neplătite.

 

Somn de vrut-a să mă-mbie

Lâng-o buză de izvor,

Mi-a făcut din colilie

Pat cu pernă, de mohor.

 

***

Gândul azi de l-oi întoarce

În cel timp de început,

Boaba lacrimii s-o face

Vremea-n care-am încăput.

 

 

 

ANOTIMPURI   ÎN   ROTIRE

 

Motto:

În primăveri, primăvăream coline

Şi mă umbream în veri pe-un vârf de deal,

M-am întomnat cu toamnele din mine

Iernându-mă cu iernile-n Ardeal.

*

În primăveri am fost semănătorul

Ce dat-an viaţa vamă bucăturii,

În fânul verii pus-am cimbrişorul

Să-nmiresmeze iarna podul şurii.

 

Pe Continit cu turma de mioare

Tot păşunam vecia din-ceput

Şi-am tot arat pământul la Răzoare

Să-mi însoresc străbunii prinşi în lut.

 

Sub vechea salcă, unde-n tremurare

S-au lenevit curgând în lunga vară,

Iar murele s-au îndulcit la soare

Din crucea zile cât îmi tot luară

 

Băiet fiind, cu alţii de-a mea samă

Prin Bercul înfrunzit făceam cărări

Şi-nfiorat tot datu-i-am ca vamă

A sufletului dor, prins în visări.

 

***

Acuma-s întomnat în vremi de toamnă

Şi simt a iernii rece îniernat,

Pe-al vieţii ram brumat sunt ca o poamă

Rămasă-n vânt şi-n ploi, însingurat.

 

 

 

MĂREŢIA

 

Cu vremea care trece, îţi tot adaugi zile

Scăzându-le din timpul primit de la ceresc

Şi tot îmi creşti cu-ncetul, ca flacăra-n feştile

Şi-uitarea-apoi te prinde, când zilele-ţi descresc.

 

Când vine vremea vremii să creşti în măreţie

Te-ndepărtezi de ceia ce reazem bun ţi-au fost,

Mărirea-ţi dă putere, dar scazi în omenie

Şi tot mai fără prieteni îmi eşti, făcându-ţi rost.

 

Cu cât îmi urci în slavă, mai mulţi te pizmuiesc

Şi-a lor slugărnicie e vis de răzbunare,

Că le-ai luat tu locul şi-atunci te linguşesc

Ca să ţi-i faci prieteni pe rând, pe fiecare.

 

De e ca nenorocul să îţi arate dosul

Din pricini tăinuite, să cazi de-acol’, de sus,

Fugi-vor toţi de tine, ca-n vremuri de leprosul

Închis în cuşca casei, aştepte-al său apus.

 

***

Aşa că, măreţia adesea-i schimbătoare,

Se numără-n clipite, s-au ţine nemurite

A tale fapte care, făcute-s cu sudoare,

Sau piere ca speranţa, ce zi de zi te minte.

 

 

 

NUNTAŞII

 

Destramă dimineaţa cocoşii care cântă

Vestind a vieţii vreme-n deşteptare,

Când ceia lătureni , poftiţi la nuntă

Cu-a lor neveste încă fiecare

Şi cu băndaşi-mpiedicaţi la urmă

Se-nşiruie de-alungul pe cărare,

Spre Dealul Crucii, dezlânată turmă.

 

Se-ntrec în râset şi-n cântări de-a valma

Oprindu-se-n popasuri mici şi scurte,

Tot bând o gură şi-ntărind sudalma

Pe soarta ce le-a dat atât de multe

Amare clipe încă din născare,

Iar bucurii puţine, ca o punte

Spre alte suferinţi la fiecare.

 

De ieri s-au dus gătaţi de sărbătoare

Cu staroste de nuntă-n sat vecin

Şi dus-au dar cu ei, să mi-l însoare

Cu-o fată îndrăgită-n neam străin,

Un mire bun de muncă, om de casă,

Să lege două suflete-n destin

Ca viaţa să le fie mai frumoasă.

 

Şi-au petrecut cu toţi-n veselie,

Jucat-au cei bătrâni în pas vioi,

Au dat, în fală, daruri să se ştie

Purcei de lapte, bani, ciopor de oi,

Iar soacra mare a cinstit băndaşii

Cu trei găini, cu vin, c-aşa-i la noi

Pomană aive dară nevoiaşii.

 

S-au ospătat cu oale de sarmale,

Cu porcii fripţi, cârnaţii rumenii,

Cu dulcele lichiu, ce soacra mare

La împărţit cu drag pe la chindii

Să o vorbească ceilalţi doar de bine

Şi lăudată fie între vii

De cuscri, de nuntaşi, de orişicine.

 

***

Acuma osteniţi îs toţi ca unul,

Cu plumbi în tălpi şi somn picat pe pleoape,

Dar încă buni de chef cât ţine drumul

Spre satul lor, ce e aici pe-aproape.

Şi-apoi măcar acum atât s-ar cere

Îmbucuraţi necazul să-l îngroape

O ziuă doar, că n-o fi o avere

 

 

 

ICOANA

 

Din candelă feştila împarte cea lumină

În tremurate raze pe chipul din icoană,

Şi-n pâlpâiri se stinge, tot aşteptând să vină

Un înger, ce-ntări-va sfinţenia din ramă.

 

Jur-împrejur a smirnă miroase locu-n care

Puteri nebănuite se ţes din însfinţit,

Ca ruga cea smerită şi calda sărutare

Lăuntrice speranţe să nască înzecit.

 

În faţa ei, de-o samă, în şiruri păcătoşii

În lacrima durerii mereu s-au închinat,

Iar blânda cea icoană, mi i-a cuprins cu ochii

Şi sub privirea-i caldă mereu i-a-mbărbătat.

 

***

Acum, în umbra serii, cădelniţa-n hodină

Un fir de fum îmi toarce spre-altarul scorojit

Şi-n liniştea adâncă, smerit mi se închină

Un preot dat uitării, din veacul învechit.

 

-Fereşte Doamne lumea de rele ce-or să vină

Şi dă-i la păcătosul speranţa de-ndreptare,

Mi-l scoate pe nevolnic, ce iar căzut-a-n tină

Şi dă-i, că-i omeneşte, putere de-nălţare.

 

Iar mie dă-mi osândă de-acuma îndoită

De-am să greşesc cu gândul în faptă şi-n cuvânt,

Că vreau, de merg la Tine, când viaţa mi sfîrşită

Să fiu iertat în toate, ca-ndurătorul sfânt.

 

Apoi, o cruce-şi face spăşit şi-n mulţumire,

Sărută cea icoană cu sufletu-mpăcat

Şi-n gând cuprinde lumea să-i facă ocrotire

În seara ce se cerne, pe răbdătorul sat.

 

 

 

ÎN   GRÂUL   DIN  COLIVĂ

 

În grâul din coliva făcută s-amintească

De şirul fără capăt a celor duşi la cer,

Stau nume ce odată, în viaţa lor lumească

Au fost ca noi, şi-acuma-s doar stele care pier.

 

Cu miile-s în blidul sfinţelnicului loc

Veghiaţi de-o lumânare ce parcă-i priveghează,

Le fie somnul dulce sub umbră de noroc

În raiul fără margini ,sub însfinţită pază.

*

Pomelnicul ne leagă de ei, nemuritorii,

Ce tot urcat-au neamul pornit din veşnicit,

Să fie-n astă vatră de-apururi muritorii

Cu soarta mergătoare din zori, spre asfinţit.

 

Când îngânăm un nume şi vreme de-o clipită

Cel chip l-avem aevea aşa cum l-am ştiut,

Cu el în gând vorbi-vom în clipa pironită

Şi-i mângâiem cel suflet, ce vine din trecut.

 

Ne stâmpără aleanul de-i ştim îmbucuraţi

Şi-n bună rânduială în lumile de sus,

Pe moşii noşti jertfelnici, bărbaţi între bărbaţi,

Ori dragi părinţi ce-n lumea aceasta, ne-au adus.

 

 

 

FILOZOFUL

 

Barbă lungă, plete sure, mers târşit, împiedicat,

Gârbovitul duce-n spate ani ce nici că îi mai ştie,

Căutând cu ochii minţii gândul cela desfundat

Ce îmi ţine în strânsoare, taine-n cuib de veşnicie.

 

De o viaţă-mi tot adună, îmi măsoare şi-mi socoate

Mai adaugă, mai scade, mestecându-le mereu

Şi-n plăcută neodihnă prinsă-n zile lungi şi-n noapte

Cată taine ce-s ştiute doar de Bunul Dumnezeu.

 

Cum ar vrea măcar o clipă să îmi fie azi în stare

A găsi ce nici visează mintea altora închisă,

Un ceva ce truda-ţi face mai uşoară în lucrare

Iar cea lume să-ţi dea faimă nesperată, necuprinsă.

 

Şi-ar mai vrea, aşa socoate, uite-aşa din întâmplare

Facă-mi aur din nimica, bogăţie şi putere,

Piatra cea filozofală ce pe lume preţ nu are,

Tinereţea înfruptată şi-a iubirilor plăceri.

 

Domnu-l vede, dar îl lasă în zadar să se căznească

Ca să vadă toţi că-n lume din nimic nimic se naşte,

De nu pui valoare-n cele şi nu laşi să se-nmulţească

Aurul ascuns în minte, dar primit când mi se naşte.

 

 

~*~

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&