„Un
trădător unionist”
Prof.
dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru
12
Mai 2024
Uneori, în public, se întâmplă ca cineva să-și aducă
aminte de mine: „A! Domnu Druc!? Ce se mai aude cu Unirea?”. De regulă, răspund scurt, păstrând un aer
serios: „Domnule, vă divulg un mare secret: Unirea, de facto, s-a făcut!”. Și
evit să mai discut despre Unire... Când sunt întrebat de ziariști ce cred eu,
(„ca moldovean din stânga Prutului, fost prim-ministru la Chișinău”), despre
cel de al doilea stat românesc, devin persiflant. Și zic, răzând: în percepția
mea, acest stat reprezintă un indiciu al dificultății de înțelegere. Este ca un
„vițel la poartă nouă”. Întors de la păscut, vițelul nu mai recunoaște curtea în care să intre, căci între timp
poarta a fost înlocuită. Evident, în august 1991, el nu a mai recunoscut-o. Și
vițelușul, blând prin definiție, a tot supt la două vaci și a fost dus la
păscut de liderii agrariano-comuniști,
de președinții Snegur, Lucinschi și Voronin. Și i-au crescut coarnele, copitele și a devenit bou. Și asta e soarta
boului, vițel adult, să stea la poarta noului nițel mai mult. N-are decât să
stea. Mult și bine, căci Providența are răbdare... Alteori, descumpănit, zic:
poate că cele șase județe basarabene
(alias „Republica Molotov”) or fi, mai curând, un „Dănilă Prepeleac”.
Păcălitul acela de țăran, devenit până la urmă simbolul ingeniozității! Dumnezeu știe...
Pentru a elucida corect situația actuală din
teritoriile răpite în 1940, ar fi utile memoriile veteranilor mișcării de
eliberare națională. În ajunul destrămării Uniunii Sovietice noi, unioniștii
basarabeni și nord-bucovineni, eram puțini și singuri. Militanții unioniști,
intelectualii, scriitorii, aderenții Frontului Popular din Moldova, erau
atacați vehement. Mulți unioniști au plătit cu viața. Pe această temă, o
cunoscută jurnalistă din Basarabia a publicat „Lista eroilor neamului nostru a
căror moarte trezește și astăzi mari semne de întrebare”. Citez din
investigația jurnalistei: „Ziua de 27 martie, care iată în România a
fost declarată Sărbătoare Națională, este un bun prilej să ne amintim, să
cinstim personalitățile neamului românesc, cei mai înflăcărați promotori ai
Unirii și care, din păcate, nu mai sunt în viață, decedând în condiții cel
puțin suspecte. Unii în accidente rutiere misterioase, alții subit sau răpuși
de cancer. Sistemul sovietic, KGB-ul a avut mare „grijă” ca aceste decese să pară firești și
nevinovate...” (Elena Robu. „Au promovat Unirea
și au murit în condiții
suspecte”, publicat în România Breaking News – R.B.N. din 14 martie 2017).
În R.S.S.M., K.G.B.-ul mi-a dresat un „dosar de naționalist” încă din 1959. Cât am
fost deputat și premier, clanurile mafiote de pe ambele maluri ale Nistrului,
aderenții Interfrontului, mă anatemizau pentru românism. EI mă mai acuzau
și de toate tarele tranziției de la economia planificată centralizat la
cea de piață liberă. În 1990, editorialistul revistei moscovite «Власть»
întreba retoric: „Așa fel de cadre a pregătit puterea sovietică pentru
republicile unionale!? Bunăoară, noul Președinte al Consiliului de Miniștri al
RSSM, absolvent a doua universități de stat din Leningrad și Moscova. A mai
făcut si aspirantura la zi la Institutul Americii Latine al Academiei de
Științe a URSS. Nu se compara cu ceilalți conducători moldoveni, care au
terminat doar Institutul agricol din Chișinău. Ei bine, acest Druc este un
trădător unionist, fanatic si periculos... Asta-i mulțumirea ca i-am eliberat
pe moldoveni de sub ocupația fasciștilor germano-romani!?”. La Moscova,
Tiraspol și Comrat, exponenții lumii ruse, stataliștii moldoveniști și
mass-media aservită mă etichetează drept „acolit al F.P.M.”, „naționalist
agresiv” și „trădător unionist”.
Inițial, cel care
a dat startul ostracizării guvernului Druc a fost Aleksandr Kasatov,
corespondentul săptămânalului „Коммерсантъ”. În iunie 1990, mi-am dat seama de
stratagema Centrului. Ziaristul moscovit
a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o șapcă
veche imperială și a creat din mers o „legendă” - „Друк и молдаване жаждут
крови!» (Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!). Astfel, noua publicație centrală care,
chipurile, promova perestroika, glasnost și economia de piață, a declanșat în
mass-media revanșardă de la Moscova, Tiraspol și Chișinău o
campanie de demonizare a lui Mircea Druc.
Afirmația mea vizând decizia moldovenilor de a
continua neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac. Ziarul
„Молодежь Молдавии” a preluat integral, la 26 iunie 1990, articolul din
„Коммерсантъ”. Stigmatul lui Kasatov a
fost vehiculat în mass-media rusă și
ucraineană. Desigur, n-am crezut niciodată că a fost în joc doar naivitatea sau rea voința tânărului ziarist Kasatov. Ceva mai târziu,
EI aveau să-și expună tranșant punctul de vedere. Și media-minciuna s-a
transformat cu timpul în verdict: „Mircea Druc, un fanatic unionist (adept al
reunirii cu România), ales prim-ministru în mai 1990, amenința deschis
rusofonii, promițându-le că va transforma republica în Ulster, Nagornîi
Karabah, Liban, dacă se vor opune în
continuare românizării”.
Odată cu prăbușirea Imperiului ideocratic bolșevic
s-au modificat și confruntările ideologice clasice (comunism, fascism, nazism,
liberalism). Natura conflictelor mondiale se schimbă și se amplifică. Ele căpătă caracterul adversității între culturi
și civilizații diferite. Războaiele ruso-moldovean, ruso-cecen, ruso-georgian,
ruso-ucrainean confirmă teza că etnia prevalează ideologia. La început de
mileniu, trăitorii pe Terra invocă mai întâi identitatea națională (sunt român,
ucrainean, rus, iacut, cecen, tătar, bașkir, kazah, kalmâc), lăsând deoparte
identitatea ideologică și religioasă. Ca „unionist fanatic”, urmez în
continuare deviza: „Cugetă şi acționează ca şi cum România ar fi
reîntregită în Dacia lui Zalmoxe!”. Un principiu pe care l-am formulat în 1991. Atunci Unirea
nu a fost decretată, ca în 1918. Dar acum Unirea se construiește. Încet,
sigur, durabil. Prin prisma ochelarilor mei constat: în ultimii 30 de ani,
calitativ şi chiar cantitativ, am reușit
mai mult decât în cei 21 de ani, când Basarabia era în componenta regatului
României. Asta nu înseamnă că reușitele noastre nu ar fi fost cu mult mai
substanțiale și evidente, dacă
ne-am fi reunit administrativ, de jure.
După puciul din august 1991, R.S.S.M. a devenit R.M.
Însă, EI împărățesc aceeași gamă a valorilor, specifică mentalități de Homo
sovieticus. Viziunea și aspirațiile descendenților „eliberatorilor” au rămas
neschimbate. Și propaganda antiunionistă s-a intensificat. La Chișinău, diverse
publicații agită lumea internauților, provoacă zâzanie între cititori,
reaprinde dispute cu o tematică aparte: proiectul Moldova Mare, „conflictul
armat din 1992”, rusa a două limbă oficială în RM, federalizare, multiculturalism,
nefericirea găgăuților, Lumea rusă și „Pax Russica”, mediafrenie și
pobedobesie. EI atacă frecvent în cheia clasică a consacratei stratageme
sovietice, alias „Спецпропаганда”. Drept
exemplu - un website de limbă rusă
„enews.md” din Chișinău, fondat și condus de Iulia Semionova. Această mercenară
a războiului informațional-psihologic avea un comentator de serviciu pre nume
Alex, care interpreta negativ orice material despre România. O coincidență
interesantă: tot Alex îl cheamă și pe anonimul care comenta orice articol
referitor la unionism, apărut în „adevărul.md” - o publicație română
contaminată de statalism moldovenesc și
pravoslavie.
Iulia Semionova a promovat opinia lui Alex: „Cine i-a
permis odiosului premier să bată câmpii cu Unirea!? După logica acestuia,
Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuțele în sus, să capituleze, dându-se pe
mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă niște
acțiuni întru apărarea unei țâri, ca Măreața Uniune Sovietică. Centrul
nu putea ceda în fața cutezanței unui сукин сын! Într-adevăr, individul acesta
nu merită pedeapsa cu moartea prin împușcare, merită să fie executat prin
spânzurare” (www.enews.md, 14.02. 2011). Luați aminte cu câtă degajare, sigure
de sine, progeniturile „eliberatorilor” și ale judecătorilor bolșevici din
„troicile” N.K.V.D. pronunță sentințe capitale! Am urmărit și campania contra
ucraineanului Serghei Ilcenko, jurnalist și politolog, fost deținut politic al
regimului separatist de la Tiraspol. Un adevărat atac media, declanșat de
aceeași Iulia Semionova, animatoarea „Asociației jurnaliștilor rusolingvi”...
Indiscutabil, Centrul imperial nu putea să capituleze. Retrospectiv, într-o
asemenea abordare a „relațiilor frățești” între Moscova și Chișinău, am putea
admite că și EI, într-un fel, au dreptate. Centrul, bineînțeles, era obligat să
întreprindă niște acțiuni pentru a salva Imperiul. Dar Periferiile nu mai
puteau să suporte captivitatea.
Ziarul „Деловая газета” („DG”, 14 decembrie 1995) publicase un interviu cu
ex-premierul Mircea Druc. Redacția l-a intitulat – „Sunt un român din
județul Bălți”. Imediat, ca la comandă, un tânăr „patriot moldovean și
statalist”, dădea replica în ziarul „Pământ şi oameni”, organul Partidului
democrat-agrar, atunci la putere: „Revelațiile românului din județul Bălți”. Un
libel specific pentru perioada când nomenclatura agrariană revanșardă
stigmatiza idealurile unioniste. Autorul semna cu pseudonimul Dorin Câmpeanu, ortografiat cu „î”. Citez:
„De un lucru nu poate fi învinuit fostul premier - de lipsă de consecvență.
Persoana care a deținut a doua funcție ca importantă în Republica Moldova nu o
consideră drept stat şi nu acceptă deloc independența şi suveranitatea ei, el
vede Moldova numai în calitate de provincie a statului vecin. Scopul
activității sale, după cum declară el, îl constituie restabilirea României în
frontierele anului 1940. El nu s-a schimbat deloc față de timpurile în care a
avut loc ascensiunea sa spre putere. Declarațiile lui sunt la fel de
categorice, el vădește același spirit aventurier în politică şi aceeași
deprindere de a arunca, din când în când, o privire cochetă, plină de
semnificații, în oglinda istoriei. Chiar de fotografiat se fotografiază într-o
manieră provincială, numaidecât cu o anumită «semnificație», având pe fundal
harta României. Uneori, în mijloacele de informare în masă, el, probabil, în
virtutea inerției de gândire, mai este numit şi azi părintele spiritual al
națiunii. În legătură cu aceasta putem spune un singur lucru: dacă e să ai un
asemenea „părinte” nu-ți mai trebuie dușmani. Cât privește jocurile geopolitice
de-a «România Mare», nu trebuie să uităm următoarele: hărțile își schimbă
culoarea numai cu sânge. Dar sângele pentru asemenea «personalități» ca dl.
Druc (şi el a demonstrat acest lucru pe când era Prim-ministru al Moldovei) nu
valorează mai mult decât sucul de tomate”.
Firește, interfrontiștii de la
Chișinău, Tiraspol și Comrat, nu se puteau înțelege cu un frontist ca
mine, stigmatizat drept „trădător unionist”. E la nave va... Gâștele colhoznice
alarmate, continuă atacul: „În decurs de două decenii a așa zisei democrații,
am avut de toate, în afară de voință politică, presupunând o ideologie statală
şi guvernamentală. Cine, în componența guvernelor precedente, a purtat
răspunderea pentru această ideologie!? Nimeni! De aceea s-au dus de râpă toate
guvernele. Căci, lipsite de voință politică, acestea au fost mâncate de rugina
românismului, pe care Mircea Druc a depus-o în fiecare structură! Atâta timp
cât în guvern vor mai fi părtași de-a lui Druc, Țara Moldovei va naviga în
derivă, adică va merge în direcția nicăieri”. (Andrei Hropotinski. „Voință politică, domnilor cârmuitori!”,
gazeta „Moldova Mare”, nr. 8, marți, 25
martie 2009).
Mă întrebam atunci la ce bun atâta văicăreală
pamfletistă!? EI au avut destule șanse. La Chișinău, în februarie 1994,
nomenclatura nostalgică după U.R.S.S. a pus din nou mâna pe întreaga putere.
Vasile State şi Andrei Hropotinski, doi proeminenți ideologi ai
moldovenismului, au purces cu elan bolșevic la eradicarea „zgurii
românismului”, acumulată de odiosul Druc. Parlamentul lui Dumitru Moţpan,
guvernele Andrei Sangheli şi Ion Ciubuc le-au creat condiții optime. Le-au dat
bani pentru ziarul „Pământ şi oameni” şi alte mijloace mass-media,
antiunioniste şi românofobe. În ascensiune, partidul lui Vladimir Voronin le
acorda susținere pe toate căile posibile. Revenind la putere, comuniștii au
manifestat o voință politică exemplară.
Şi, în două mandate consecutive, Mark Tkaciuk, „cardinalul din umbră” al
președintelui, ideologul comuniștilor din Republica Moldova, a tradus în viață
chiar „ideologia statală şi guvernamentală”, jinduită de EI.
Din câte țin minte, Valeriu Daraban, Ion Mahu, Valeriu
Andronic, Anatol Furtună, Ivan Mezunski, Nicolai Makarov, Vasile Sârbu, Victor
Leucă, Petru Tabuică, Valeriu Furdui, Semion Russu, Valeriu Zănoagă, Ion Ursu
făceau parte din cohorta de ofițeri ai KGB-ului
R.S.S.M. Lista ar putea fi
completată. Din rândurile veteranilor
K.G.B., F.S.B., S.I.S. și M.A.I.
s-a format o nouă mișcare
antiunionistă „Salvăm Moldova”. Din
start, în spatele acestei mișcări rusofile
s-a aflat și un președinte al RM, emblematicul Igor Dodon, „omul
Kremlinului”. Scutierul său - Vlad Bătrâncea, cel care a rupt demonstrativ la
tribuna Parlamentului harta României Reîntregite, a ținut un discurs patriotic la adunătura de lansare a Mișcării.
Mă întrebam dacă teribilistul deputat
socialist o fi cumva o rudă de-a
tovarășei Vera Bătrâncea, care activa în cadrul K.G.B.-ului R.S.S.M. prin anii
'70?...
În 1991, un grup de români basarabeni, de asemenea
foști colaboratori ai serviciilor
secrete ale R.S.S.M., condamna
vehement tentativa K.G.B.-ului „de a compromite și submina autoritatea unor
lideri politici, de a dezbina mișcarea
democratică și de renaștere națională”. Citez dintr-un articol semnat de acest grup de patrioți: „De ce, să
zicem, Ministerul nou-născut al Securității Naționale, adică conducerea lui,
n-ar publica listele oamenilor de bună credință din republica noastră, care au
avut de suferit în urma persecuțiilor și așa-ziselor profilactici preventive
indicând și numele colaboratorilor securității direct vinovați de asemenea
fărădelegi și încălcări ale dreptului omului!? Explicația e simplă. Nici unul
din ei n-a fost pedepsit. Iar cei mai
odioși... fie că și-au păstrat posturile fie că au fost avansați. A sosit
timpul ca această organizație străină poporului
nostru să fie complet lichidată. Sperăm că Parlamentul Moldovei se va
ocupa în sfârșit de această problemă în timpul cel mai apropiat și în modul cel
mai hotărât. În situația în care se află republica noastră, toleranța față de
crimele K.G.B.-ului ne poate costa scump. Monstrul e rănit și de aceea este
mult mai agresiv și mai periculos”. („Păzea, K.G.B.-ul se purifică!”, ziarul
„Țara”, decembrie 1991, nr. 50).
Ion Mahu, un proeminent „patriot moldovean-statalist”,
șef al contraspionajului în cadrul
S.I.S., s-a ocupat, în mod special, de fabricarea diferitor dosare. Românofob
înverșunat, el acuză frecvent diferite persoane că ar fi agenți ai serviciilor
secrete din România. Mahu, conform presei, ar fi fost implicat și în pregătirea
acțiunilor de destabilizare a situației din republică după alegerile
parlamentare din aprilie 2009. El mai are și „rude la Ierusalim”. Cică unchiul
său este general al Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (F.S.B.). După
ce a ieșit la pensie, acesta oferă consultații structurilor de forță ruse pe
„direcția moldovenească”.
La 8 septembrie 2011, Ion Mahu, a lansat la
Tiraspol o scrisoare deschisă. Citez,
traduse din rusă, pasaje din „analitica” fostului ofițer K.G.B. și S.I.S.,
expusă pe pagina electronică a Agenției
„РИА Днестр": „În 1989, până la obținerea independenței, au început
schimbările rapide în structurile
K.G.B. ale R.S.S.M.. Ofițerii au fost primii care au prevăzut venirea la putere a
naționaliștilor. Atunci s-au transferat la Moscova 20, iar la Kiev 25 de
profesioniști. Unii au ajuns generali ai serviciilor de informație. La 9
septembrie 1990, K.G.B.-ul a fost transformat în Ministerul Securităţii
Naționale. La scurt timp, premierul unionist Mircea Druc l-a promovat în
funcția de ministru pe Tudor Botnaru. Druc știa perfect pe cine investește. Ei
se cunoșteau încă din timpul dosarelor
și proceselor Usatiuc-Ghimpu-Şoltoianu. Prin formarea noului serviciu secret,
conform planului Druc, s-a declanșat al doilea val de plecări. Agenții au
început să plece spre armata națională, în servicii speciale paralele, în societăți
de securitate pentru bănci şi alte firme particulare...
Druc avea grijă ca naționalismul şi românismul să
pătrundă în structurile ministerului. De fapt, exact aceasta era misiunea lui
principală: să pregătească serviciile speciale ca acestea să renunțe la funcția
de apărare a statului. Să facă în așa fel ca serviciile de informație şi
contrainformație să nu împiedice românizarea republicii. Însă, colectivul
nostru rămânea încă un întreg monolit... O coloană vertebrală a adevăraților
patrioți care au ținut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state
străine. Acești ofițeri au format un zid de apărare contra tendințelor
revanșarde ale României, care a vrut să lovească Moldova după prăbușirea
Uniunii Sovietice. De acea speranțele lui
Druc, în general vorbind, nu s-au încununat de succes. După debarcarea
lui Druc a fost numit un nou ministru - Anatol Plugaru. Dar revenirea
serviciilor în făgașul lor firesc a fost posibilă odată cu numirea în funcție a
generalului Vasile Calmoi. Frontul Popular din Moldova, în plan politic,
a fost anihilat. Pe timpul lui Calmoi
problema naționaliștilor din „contingentul Druc” a fost rezolvată definitiv, în
mod practic”.
Colonelul Ion Mahu coordonează activitatea foștilor
ofițeri K.G.B. Echipa sa fabrică dosarele „dușmanilor norodului moldovenesc” și
le înmagazinează într-o bancă de date on line intitulată „Iudele Moldovei”.
Lista neagră cuprinde adevărate personalități basarabene, din cele mai diverse
domeniul de activitate. O broșură cu aceeași denumire a fost editată și
difuzată de „Adunarea constituantă a mișcării populare Salvăm Moldova",
care luptă cu „încercările fără precedent de românizare a Republicii Moldova și
cu riscul înalt de pierdere a identității naționale, limbii și istoriei”. Nu
știu dacă marii „patrioți al Moldovei” au demarat, pentru orice eventualitate,
și refacerea infrastructurii unui mini-gulag de tip bolșevic. La o adică, poate
că nici nu-i preocupă ce vor face cu „trădătorii unioniști”. Cei care militează
pentru unirea Republicii Moldova cu România ar putea fi exterminați pe loc. Sau
deportați dincolo de Ural. Kremlinul e
disponibil oricând să acorde ajutor frățesc.
Scriitorul Alexandru Vakulovski a lansat o sintagmă
sugestivă „dodoniștii și stataliștii”, completând astfel mijloacele stilistice
ale mass-mediei din întreg spațiul românesc. Tot el consideră o mare onoare
faptul că „mancurții, spălați pe creier”
l-au inclus în lista neagră, care
„cuprinde nume marcante ale culturii noastre”. În catastiful „Iudele Moldovei”
figurez și eu, fapt care mă onorează... Cunosc polemica de secole privind
„posibila reabilitare a lui Iuda, unul dintre apostolii cei mai stimați, calomniat
că l-ar fi trădat pe Isus". De exemplu, Ferdinando Petrucceli della
Gattina, Jorge Luis Borges, Juan Bosch revizuiesc tradiția biblică despre acest
personaj „prezentându-l ca victimă a unei interpretări eronate a evenimentelor istorice”. Iar pentru
gnostici trădarea semnifică un act sacru
deoarece Iuda a îndeplinit
cerința lui Isus Hristos de a fi trădat,
integrându-l în destinul său. Căci Iuda a contribuit astfel la eliberarea de corp a Sfântului Spirit. În tot
cazul, versiunile literare și cinematografice
converg în ideea că fără Iuda nu există Creștinism. „Trădarea”
lui Iuda rămâne una dintre istoriile cele mai controversate ale
Creștinismului.... Am locuit la Rio de Janeiro chiar alături de Catedrala
Sfântul Iuda. Uneori, duminica, asistam la serviciul divin, după care discutam
cu enoriașii despre Iuda, un ,,revoluționar și conducător al rebeliunii contra
Imperiului Roman”. Un adevărat erou al luptei de eliberare națională a
iudeilor.
Astăzi, în comparație cu epoca rebeliunilor iudaice,
problema supraviețuirii statelor și națiunilor depinde de rezultatul
confruntării dintre două forțe mondiale diametral opuse „Internaționalismul
artificial” și „Naționalismul natural”. Fiind una din principalele ideologii
clasice, Naționalismul reprezintă o constantă istorică concurând cu
Liberalismul și Socialismul. În ultimul deceniu, Mișcarea New Age și Utopia
Casei Comune a Unității Cosmice promovează ostentativ Pacea și Iubirea. Aceste
stratageme ale Imperiului, animate de Creștinism timp de două milenii, provin din credința hindusă - „Ego-ul
individual este una cu Ego-ul universal”. Concomitent, neo globalismul
consumist, universalismul mason și internaționalismul neo comunist caută să
fructifice Paradigma Holistă și Conspirația Vărsătorului. Drept ilustrație a
propagandei acestor forțe transnaționale ar putea servi, de exemplu, Fundația Telos Word-Wide cu Noua Lemurie. La
fel și avalanșa, pe toate meridianele, a publicațiilor ezoterice despre „mesagerii
extratereștri”. Iar în condițiile specifice ale spațiului românesc suscită
interes, printre alte numeroase lucrări,
„Viața pe Geea - Cartea-apel al Confederației Galactice către civilizația
terestră transmisă prin Misiunea
România” (Casa Editorială Solteris, 2024).
Noi, românii din teritoriile ocupate, am trăit
dramatic un experiment politic, social, economic și spiritual. Experimentul a
format numeroase aspecte ale culturii noastre politice și civice. Limbajul și
tiparele comportamentale, dominante în defunctul Imperiu ideocratic bolșevic,
persistă și viciază formarea unei conștiințe pure a națiunilor eliberate;
influențează socializarea generației în creștere. Tinerii din fostele colonii
sovietice, fără să-și dea seama, continuă stereotipul gândirii predecesorilor. Orice persoană
din spațiul ex-sovietic, chiar dacă nu a mai apucat să trăiască în
comunism, este, într-o anumită măsură, un
Homo postsovieticus; un nou tip antropologic, un mutant. Din diverse
motive el nu reușește să abandoneze realitatea sovietică. Conștientul și
subconștientul său extrag repere, întrebări și răspunsuri dintr-o lume
care nu mai există. În cazul națiunii române, mă refer la niște complexe
mentale specifice. Este vorba despre concepte, mituri sau meme preluate de la
Homo sovieticus de către moldovenii/românii
și rușii de profesie din Republica Moldova.
Comparativ cu perioada 1989-1991, barierele în calea Reunirii sunt mai multe,
însă mai puțin rezistente decât cele ruso-sovietice. Componenta unionistă cea
mai vulnerabilă atunci era Bucureștiul: evenimentele de la Târgul Mureș,
mineriadele (astăzi pe rol la tribunal), dezindustrializarea galopantă,
privatizarea frauduloasă şi pericolul
scenariului iugoslav... Iar politicienii de la Chișinău, în 1991, au ratat
soluția Unirii din cauza clanului agrarienilor
cărora li se stricau pătlăgelele în vagoanele aglomerate la stația
Revaca („amazoanele în ștrampi” din
batalionul lui Smirnov blocaseră calea ferată la Tiraspol). Astăzi,
clasa politică de la Chișinău riscă să piardă din nou trenul din cauza scumpirii gazelor și a fugarului Ilan Șor. Acesta speră să câștige viitoarele alegeri cu
bani murdari și suportul
Kremlinului. El și-a lansat deja
sloganul electoral: „Победа! Шористы доконают уников и ПАС!” (Victorie!
Șoriștii extermină unioniștii și
P.A.S.!”.
Indiscutabil, destinele Reunirii nu depind de
Șor, Guțul și Putin, ci de voința
elitelor din Republica Moldova şi România. Haosul opțiunilor geopolitice
şi mafia economică transnațională din Basarabia reprezintă obstacolul
principal. Și, bineînțeles, sunt de
asemenea bariere serioase luptele intestine în legislativul și executivul
României, degradarea politicului și inconsistența doctrinară a partidelor. Dar
tânăra generație din întreg spațiul românesc, susținuți de românii din jurul
actualului Stat Român și din diaspora, vor escalada toate barierele în calea Reîntregirii Patriei
tuturor românilor.
Merită menționat un fenomen pe care eu îl numesc
„Sindromul basarabean”. În plan istoric, cronicarii moldoveni primii au
debutat drept militanți unioniști, deșteptând conștiința unității de destin. A
intrat apoi în scenă magistral Transilvania, prin Școala Ardeleană. La războiul
de independență, au mers la sacrificiu „curcanii” moldoveni și „pandurii” valahi. Prima generație de aur a realizat Unirea
Moldovei și Munteniei, la 1859. A doua generație de aur, la 1918, a unit
Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Patria Mamă România. Iar acum este rândul Basarabiei să
devină treptat forța motrice a românismului. Elitele culturale din spațiul
pruto-nistrean sunt mai geto-daciene și mai zalmoxiene decât elitele din celelalte
provincii istorice. Românii basarabeni sunt dinamici, creativi. Și, un lucru
foarte important, ei, precum balticii și
nord caucazienii, nu se tem de ruși.
Venerabilul profesor universitar Ion Coja, scriitor,
autentic om politic, a publicat pe 31.08.2013 în „Doctrina naționalistă” un
articol intitulat „Școala Basarabeană a iubirii de Neam” din care citez: „Dacă vorbim de o Școală
Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții
ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală
Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de
cumpănă! De restriște și de răscruce!... Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu
bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul
să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut
prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană! Firește, în alți termeni, cu specificul
ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc
mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea
că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului!”
Dar să revin la „trădătorul unionist”. În 1998, regretatul Claudiu Iordache, o
conștiință națională pură, scriitor, unionist
intransigent, constata: „Mircea Druc avea să fie primul şi ultimul
președinte al Consiliului National al Reîntregirii. Viața sa, o parte activă în
umbra Imperiului Sovietic, o alta, ca român stabilit la București – o asumare
extremă a condiției ingrate de a fi român cu adevărat. Fost prim-ministru al
Moldovei în 1990-91, Mircea Druc nu a convins Puterea de la București să treacă
de la declarații de intenții la realizarea Reîntregirii. Izolat în indiferența
cosmopolită a capitalei României, ultragiat continuu în trecutul său, ținta
serviciilor secrete rusești, abandonat adesea de „frații” de dincolo şi de
dincoace de Prut, Mircea Druc, candidat la Președinția României în 1992,
cunoaște astăzi arsura indiferenței ori ingratitudinii românești”.
Aici e cazul să fac o precizare principială: nu am
primit din nici o sursă vreo compensație personală. Și nu aștept din partea
nimănui gratitudine pentru credința într-un ideal. Mă consider un simplu
cetățean român (fost cetățean sovietic). România a făcut și continuă să facă
posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul Bucovinei,
Ținutul Herța și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut, nu
am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o
altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii.
Mulțumesc mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi
mulțumeam lui Iahweh fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei
mele (Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Mării Getice). Am urmărit
mass-media care relata acțiunile întreprinse în Republica Moldova de către
domnul Traian Băsescu și echipa sa. Speram că va reuși mai mult, fiind omul care nu a pierdut nici o bătălie
politică, în comparație cu Mircea Druc – „un mare campion al pierderilor”, cum
l-a numit regretatul deputat, talentatul jurnalist și poet basarabean Boris
Vieru.
Eu nu am decât cetățenie română. Cuget și acționez ca
și cum Patria mea România ar fi
reîntregită de jure și de facto. Eu nu mai sunt un militant unionist
tradițional... În viziunea mea, Unionismul este un fenomen panromânesc; el nu
are culoare politică, nu este de dreapta sau de stânga (liberal sau
conservator, comunist sau fascist); el nu poate fi monopolizat de vreuna dintre
numeroasele religii existente. Unionismul românilor reprezintă: o enigmă istorică şi lingvistică;
un sistem de cugetare şi meditație; un ansamblu de evocări şi practici; un cod
comportamental sui generis; memoria generațiilor de eroi români; calea noastră
de la vis la realitate. Unionismul nostru este un drept natural al
traco-geto-dacienilor de a fi în spațiul
lor ancestral: în Carpați, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Getică...
Astăzi, nu-mi rămâne decât să urmăresc pe Internet confruntarea R.F.-R.M.,
războiul ruso-ucrainean, dezbaterile politologilor la Moscova, Kiev și
Chișinău, desfășurarea referendumului, alegerile prezidențiale și parlamentare
în cele două state românești.
În concluzie: După ieșirea din Imperiul ideocratic,
timp de peste trei decenii, agențiile de presă ruse și ucrainene, mass-media
statalistă-moldovenistă vehiculează provocator aceleași minciuni. Din cauza
repetării excesive la Moscova, Kiev, Chișinău, Tiraspol și Comrat,
stigmatizările de genul „naționalist agresiv”, „trădător unionist",
„acolitul FPM", „sângerosul premier", „călăul Republicii
Găgăuțe", au devenit niște expresii banale, lipsite de sens. Rămâne pe
agendă eterna întrebare a intelighenției
ruse: Ce-i de făcut? În fond, ca și în perioada 1990-1991, ne confruntăm cu
eterna problemă a luptei de clasă și a luptei naționale: Кто кого? Care pe
care?
Abraham (Avrum) Burg, un controversat om politic
israeliano-francez, într-un interviu publicat în iunie 2007, mărturisea: „Timp
de mulți ani, am trăit cu frică: ce vor spune oamenii despre mine? Un moloh m-a
condus în direcții eronate, pe calea
marelui abis între EU-l interior şi EU-l exterior. Astăzi, accept doar
propriul adevăr. Sunt împăcat, în armonie cu mine însumi. Mi-am încheiat
socotelile cu lumea şi nu voi începe s-o reeduc”. Dar eu, Mircea Druc – „un
controversat om politic român”, ce pot
să mai zic? Doar atât: am renunțat să mai convertesc la unionism niște idioți utili, nostalgici după U.R.S.S., și
moldoveni stataliștii complexați.
Totuși, dacă sunt întrebat care ar putea fi calea ieșirii Republicii Moldova din impas,
răspund: acum, unica soluție este este
imperios necesar și decisiv: o sincronizare a strategiei și tacticii
Chișinăului și Bucureștiului; interferența și transplantul în activitatea
operativă a tuturor structurilor celor două state românești – Republica Moldova
și România. Înfrățirea Chișinăului cu Vilnius, Riga și Tallinn, adoptarea
strategiei și tacticei celor trei state baltice. În caz de emergență sau tergiversare, să fie
declanșat principalul mecanism salvator: votarea concomitentă în parlamentele
de la Chișinău și București a Reîntregirii administrative, de jure, a
Patriei noastre comune România.
Aranjament grafic – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu