Mircea Dorin Istrate - ÎNVĂŢĂTOAREA

 

5.Iunie ,,Ziua  Învățătorului”

 

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

 

~*~

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

*

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

Doamnei mele învăţătoare

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

Neuitatului meu  profesor de istorie,

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

~*~

Mircea Istrate

 

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Fără voi, această lume ar fi tot ca la-nceputuri

Că n-ar fi cine să ducă mai departe omenetul,

Să-i înalțe a sa frunte către cer, din negre luturi,

Să-i arate viitorul și trecutul și prezentul.

 

De aceea al vost suflet, l-împărțiți în fiecare

Să își facă drumul vieții netezit și urcător,

Iar cu ce le dați acuma, boabe de mărgăritare,

Ei să-și semene cărarea, facă-și timpul ’nălțător.

 

Mai apoi, când vă veți duceți, că așa e legea firi,

Prin câmpiile celeste mulțumiți și împăcați,

Veți rămâne pomenire în icoana amintiri

Nemurindu-vă cel nume, sfinți de miere, lăudați.

*

De n-am spus, precum se cade, în puținele-mi cuvinte

Vorbe binemeritate pentru arsul vost’ divin,

Mă iertați, voi iertătorii, cum făcut-ați mai ’nainte,

Că-ndrăznesc în fața vostră, preasmerit să mă înclin.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLUL  DE  ȚARĂ

 

Brumărit de anii care, tot mai greu îi duce-n spate,

Întomnat  pe firul vieții ce deloc n-a fost ușoară,

Tot mai rar îl văd  de-acuma, doar așa, pe apucate,

Pe acel ce-n vreme fost-a, bunul, dascălul de țară.

 

De la el, din al său suflet, am luat învățătură

Și prin grija dumisale ne-a-nvățat să ne purtăm,

Să ne facem rost în viața, cum părinții noștri vrură,

Să fim oameni între oameni și cu fruntea sus să stăm.

 

El ne-a dat, din a sa viață, clipe lungi de bucurie

Ca pe drumul  vieții noastre niciodat’ să nu-l uităm

Și-a lui dulce amintire, ne rămână veșnic vie

Când în mintea noastră încă, l-al său nume, ne-nchinăm.

*

Auzit-am vestea tristă, cum că dascălul de țară

S-a mutat din astă lume în sălașul din ceresc

Și de-acum, gândind la dânsul, Doamne rău o să ne pară

C-a plecat, bătrânul dascăl din iubitul lui lumesc,

 

Sus în ceruri, se va face, stea de-acum pâlpâietoare

Licărind în nopți cu lună pe cea boltă înstelată,

Noi vom ști că a lui suflet e în noi, în fiecare,

Că ne-a dat, mai pe de-asupra, viața lui, avere toată.

 

Noi te-am strâns bătrîne dascăl, într-o boabă lăcrimată

Să te știm cu noi alături c-o povață, cu-n îndemn,

Cum erai te-om ține-n suflet încă viața noastră toată

Că tu-ai fost din Crucea Sfântă, așchie din al Său lemn.

 

Mircea Dorin Istrtae

 

 

 

DASCĂLI   ÎNVECHIŢI   ÎN   TIMPURI

 

Voi ce sunteţi plămădeală de frumos şi bunătate,

Voi lăsaţi ades în grija zilnicitelor nevoi,

Voi ne daţi din al vost’ suflet taine strânse într-o carte

Ca pe ramul tânăr facă, roadă bună cel altoi.

 

Voi tociţi de-amar sub vremuri, tot  minţiţi de marii zilei,

Voi jertfelnici fără nume, nembuibaţi pe-al vieţii drum,

Purtători de demnitate şi blazon de veşnicie,

Voi bogaţii fără- avere, începutu-ne-aţi cel drum.

 

Voi lumini ce daţi la alţii din a voastră-nţelepciune,

Cioplitori în inimi crude şi în suflete curate,

Învăţatu-ne-aţi să facem peste vreme lucruri bune

Ca în urmă să rămână lăudate-a noastre fapte.

 

Peste voi şi-al vost’ renume cernem astăzi mulţumire

Pentru toate cât făcut-aţi s-aveţi sufletu-mpăcat,

Vrem să ştiţi c-al vostru nume se va face nemurire

Când în gând de pomenire, vă-ncinstim cu-n lăudat.

 

***

Din înaltul fără margini, în a nopţii feerie

Când veţi fi un roi de stele sclipitoare şi cuminţi,

De privim la bolta rece spunem lumii să se ştie,

Că aţi fost şi voi odată, muritori cu gust de sfinţi

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLILOR   NOŞTRI

 

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte

Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

 

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă

Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită

Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

 

La puţini statui va face viaţa asta hăituită

Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

 

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

 

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,

Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte

Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Neuitații noștri dascăli

 

Îndulciţi de-o amintire care vine de departe

Am întors a vremii file unde-o vreme-am încăput,

Ajungând în Târnăveniul cel cu dascăli plini de carte

Ce ne-au dat din a lor ştiinţă, darul vieţii de-nceput.

 

Din comoara lor de taină am primit înţelepciune

Să ne fie calea noastră luminată, urcătoare,

Şi îndemnul ca vieţii să-i plătim cu fapte bune

Chiar de ea e mincinoasă şi-i o lungă încercare.

 

Cu-acest dar ne-am dus în lume ca să strângem, nu avere,

Nu palate, nu putere, nu purcoaie mari de bani,

Ci un pumn de mulţumire şi respectul ce nu piere

De la toţi acei pe care, luminatu-i-am în ani.

 

Vouă dascăli ce o vreme ne-aţi fost sprijin şi părinţi

Astăzi pulbere de stele prin lactee căi albastre,

Al nost’ suflet plecăciune vi-l aducem, şi ca sfinţi

Nemuriţi vă ţinem minte, până fi-vom şi noi astre.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Preasmeriți, cerem iertare

Dascălilor noștri

 

Din dulceața unor vise, puse-n umbra unui gând,

Din durerea unei lacrimi tescuită-n amintire,

Reîntoarcem roata vieţii şi clipitele pe rând

Să-nfioare-a noastre simţuri, din cea vreme de iubire,

Când visam să fim eroii unor fapte ’nălţătoare

Ce pe cap ne pună-n fală frunza gloriei de laur,

Ca în sunete de trâmbiţi, noi, legiunea salvatoare

Să renaştem lumea veche, într-o epocă de aur.

 

Să croim cu-a noastră minte lumi mai bune ce-o să vie,

Să fim solii de ţărână către large infinituri,

Clipa dulce-a tinereţii să ne-o facem veşnicie

Şi-ntr-un rai de bucurie, să ne treacă anotimpuri.

        *

Vise, vise scurse-n nopţi de miere şi topite în uitare,

Vagi himere rătăcite în dulceaţa unui gând,

Umbre ce hrănit-au clipa unor timpuri visătoare

Ce pierdutu-s-au mai toate, ca uscate frunze-n vânt.

         **

Azi, răriţi pe-a vieţii cale, mergători spre veşnicie,

Iar venim la tine şcoală să-ţi aducem închinare,

Că ne-ai dat din al tău suflet, nesecata apă vie

Să ne facem rostul vieţii şi-o cărare fiecare.

 

Cerem dascălilor noştri ce-s de-acuma roi de stele

Să ne ierte de greşit-am bunătăţii lor de miere,

C-am fost tineri mânji ai vremii, trăitori cu toate cele,

Plini de vise şi speranţe dătătoare de putere.

 

Din a lor înţelepciune, pe-al nost’ suflet picurară

Taine bine ferecate să ne fie de folos,

Ca apoi, la rândul nostru, să culegem floarea rară

Ce să fac-a vieţii cale, urcătoare-n preafrumos.

 

Cu-ale nostre bune fapte semănatu-ne-am căratea

Să nu facem de ruşine cuibu-n care am crescut,

Şi pe voi, cinstiţii dascăli, ce aţi ars ca lumânarea

Să ne daţi lumina vieţii, născătoare de-nceput.

***

La a voastră amintire picura-va geana noastră

Boaba lacrimii din suflet lâng-o rugă de iertare,

Ca Măritu-n cele raiuri, bucuros vă veşnicească

Miruindu-vă că fost-aţi, răbdători cu fiecare.

 

Ca uitarea să nu fure mângâiatul vostru nume

Preasmeriţi vă facem astăzi o icoană de-nchinat,

Iar cât umbră încă facem, trecători prin astă lume,

Când vorbim de voi a bine, sufletul v-am sărutat.

 

***

 

 

 

Neuitații noștri

 

N-avem la cine face-o mulțumire

La dascălii pe care i-am avut,

Că toți sunt duși de-acuma-n veșnicire

La Tatăl din ceresc, ce mi i-a vrut.

 

Cu ei s-au dus, să fie împreună,

Să nemurească cerurile-ntregi,

O parte din ai noștri dragi colegi,

Lăsându-ne pe noi, să fim la urmă,

Ca ultimi plecați, din astă turmă.

*

Vom fi cu ei și noi, când vremea vine,

În alt liceu prin lumile de sus,

Aici lăsăm mai toate și ne-am dus

Să înodăm vecia care vine,

În nesfârșituri timpuri, lungi, de bine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

&