VERONICA MICLE
VERONICA MICLE
Să pot întinde mâna…
~*~
Să pot întinde mâna s-o pun pe
fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe
străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te
iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în
gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Raze de lună
“Ce n-ar da un mort în groapă
pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a
dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind
cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei
clipe.
“Ce n-ar da un mort din groapă
pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl
atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că
i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură
să răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar
schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui
nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o
dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa
de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară
făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne
rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin
ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti
de azi pe mâne
……………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un
răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie
bună
Toate razele de lună, toate razele
din soare
Să te pot uita pe tine, să simt
sufletul că-mi moare.
(16 iunie 1889)
Lui X
Vârful nalt al piramidei ochiul meu
abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu
cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul
se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va
pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire… prin iubire
pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de
soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi
cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o
înţeleg.
Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă
în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când
să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la
pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să
te-ador, să te slăvesc.
Veronica
Micle, n. Ana Câmpeanu[1], (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889,
Văratec) a fost o poetă română.[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în
revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special
datorită relației cu Mihai Eminescu.
A fost al
doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea
fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a
mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult
după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].
După
cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o
absolvă în 1863[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din
comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul
ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
La 7 august
1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle[2], oficiată la Biserica Bob
din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai
târziu a devenit rector al Universității din Iași.
În anii 1864
și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de
câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci
profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al
Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și
romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura
Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
În anul 1866
se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta
„Greiere”, iar
A fost al
doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea
fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a
mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult
după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].
După
cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o
absolvă în 1863[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din
comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul
ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
La 7 august
1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle[2], oficiată la Biserica Bob
din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai
târziu a devenit rector al Universității din Iași.
În anii 1864
și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de
câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci
profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al
Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și
romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura
Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
În anul 1866
se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta
„Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
În 1869
contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se
implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în
viața literară.
În primăvara
anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu
care îi este prezentat Mihai Eminescu[4][2]. Tot în 1872 debutează în revista
Noul curier român cu două scrieri în proză[2].
La 1
septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va
locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație
tumultoasă.
În 1875
Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al
Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.
În timpul
Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din
„Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu
bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
La 6 august
1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe
lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o
pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu
aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi
încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
La 6 august
1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe
lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o
pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu
aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi
încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
În 1886
Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la
Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și
devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită
de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
La 3 august
1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma
otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis,
aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru
de care nu beneficiază persoanele care comit suicid.[6]
Relația cu Mihai Eminescu
Eminescu a
recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită
pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de
condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi
și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”.
Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o
„n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea
„începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
O descriere
obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea
cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor
eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea
din Opere, Editura Academiei.
Până în august 1879
Din
Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874,
Eminescu frecventa salonul Veronicăi[7][8]. În această perioadă scrisorile
dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.[4]
Dintr-un
concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot
acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am
putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă,
nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te
iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile
mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un
capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani,
nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între
ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași
perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit
lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această
întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului
poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16
Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în
brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care
le voi ține toată viața mea.”
Jumătatea de
an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii
lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe
poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr,
ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic,
Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă
Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit
atâta cu vorbe de iubire:
„Cum mulțămesc eu
soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă,
păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd
singur și fericit și bine!”
Veronica
preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până
atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din
30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără
mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și
te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această
scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare
anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează
ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă
că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit
intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876
pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă
poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment
ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise
după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a
produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii
sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar
poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile,
Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.
Cu timpul
pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în
octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea
conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i așa că
indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca
martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o
contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea
ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât
dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana
cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau
o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri
atât de mari?”
Ea îi
declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută
legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea
soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise
la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu,
fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.
Prima „logodnă”
După moartea
lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de
condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec
împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie
1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să
reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor
materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.
Reproșul cel
mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria
prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi
scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12
decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la
răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”;
„îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
Un alt
reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze.
După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea
anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din
decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după
cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru
a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După
entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu
cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l
obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie
1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie
1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa
imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era
amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate
scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de
28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit
să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la
Iași.
Pentru a da
un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera
neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din
19 februarie 1880.
„D-le
Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura,
regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când
gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita,
la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu
care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată
lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe
altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți
vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul
să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât
să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că
încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni.
Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel
nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de
mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de
holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare,
să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se
consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici
un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că
el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care
dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici
o valoare.
La această
scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași,
reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în
scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi
explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din
4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și
recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care
a avut parte în viață.
„Știu prea
bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am
îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de
atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune
de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru
Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe
acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca
zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o
rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa
de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
de-a fi a
mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă
sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”
La primirea
unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile,
pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent
luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi
scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului,
poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura
lor.
La sfârșitul
lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor.
După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor
oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât
asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru
starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine
ruptura care se amânase câteva luni de zile.
A doua „logodnă”
Separarea
lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva
scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea
rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele
dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări
și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face
declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de
atenție.
Într-o
scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului
1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că
el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o
„de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei
descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc
literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată
pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că
Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a
publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților
tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8
decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l
roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în
prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a
convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.
La finele
lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și
reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu
care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în
recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește
amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează
cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28
decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a
bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu
acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în
povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe
care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este
foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai
multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl
chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28
martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea.
Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii
august 1882.
Opera literară
Debutează în
1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză[2]:
Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate
în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia,
Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde
poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.
Eminescu:
„Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în
cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”
Delavrancea
considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe
Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate,
fără chemare de a spune ceva pe lume”.
Iorga
considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame
antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze
ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.
George
Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle
i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este
și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința
personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”
Wikipedia
LILIANA POPA
Ianus
Ai venit din Latium
Atent la orice fenomen de tranziţie
Gata să înşeli…
Să furi,
Să minţi,
Şi să ucizi râzând.
Dar faţa te trădează.
Cu care dintre feţe mă priveşti pe
mine
Şi cu care pe el ?
14 iunie 2014
Chipuri
Atîtea chipuri, cîte oglinzi.
În spatele chipului meu,…
cel din oglindă,
Apare personajul cu privire de
chasseur
Și-mi desparte cetățile, stelele,
depărtările,
treptele, nemărginirile, galeriile,
dimensiunile, arhetipurile,
castelele, culorile,
ideile, aurorele, anotimpurile,
canoanele, izvoarele,
nepăsările, proiectele ,
întîrzierile,
moștenirile, jertfele, încununările,
confluențele,
mărețiile, neașteptările,
paradigmele,
apropierile, sevele, pădurile.
Vînătorul s-a sinucis
Oglinda nu s-a crăpat.
15 iunie 2013
SILVIA CINCA
La
cules
Port în minte, în sufletul meu
Cristalul limpede al zilelor de ieri
Când tinerețea îmi cânta simfonia …
Săltând în dorinți și alergând în
împliniri
Peste greutățile lumii, anume
nevăzute
Un drum deschis frumosului ascuns
Al unui suflet dorind fericirea,
desfăcut în simțiri, trăiri și
împliniri
Pe care le-ncredințam gândurilor
Doar spre a păstra esența din ele
Am ales frumosul în plinătatea lui
Tânjind către artă și iubind cântul
Alegând chipul după linii distinse
Decepții și dureri nu-și aflau locul
Urâtul dispărea din mintea-mi și din
jur.
Am fost înțeleaptă și dură în
alegeri,
Căci prețul mângâierilor și vorbelor
bune
Cântăreau în pietrele scumpe ale
lumii
Mărginind chemări și aflări în fuga
anilor
In calități umane și chipuri de
îngeri
Am cules și mai culeg încă, totul
Pe cărările târzii ale timpului
când noaptea-mi mai vorbește de
frumos
Diamante mai rare, dar vii și
puternice
Strălucind în amintiri de lumină
Unduiri colorate traversând razele
soarelui
Ascultând izvorul muzicii și glasul
înălțării
Urmărind cu calmul înțelepciunii
Vorbe din gândul celor trăind spre-a
dărui
Când voci din grădinile zborului îmi
chiamă iubirea.
DOINA BORICEANU
de vorbă cu tine… căci te aștept…
cui să mulțumesc mai degrabă?
vremii că mi-a înșuvițat cu nea
părul,
pașilor că au cules bucăți de stradă
crescută din înflorind cireș,
ochilor că au citit tremuratele,
inimii ce mă plimbă cerului ades,
toate cu înfocare de zbor de pasăre
scrise?
ori poate copacului din Dealul Chemării,
ca și cum o chemare se-mpietruia
și rădăcina lui era la vedere și nu
era…
dar acum se zbate un clopot
ochii cenușii mii-i port
ție să-ți aștern privirea,
îngândurările zăpezii plâng în
clocot,
ia-mi privirea și închide-te în ea.
ploii dăruie-i neașteptată sosirea ta
de suflet
și chiar ultima clipă de te pot
vedea…
pașii tăi în jurul meu clipesc atât
de încet,
de parcă pașii ar rămânere cu locul
și locul pufăie văzduh cu duh
ca un sihastru atât de vechi și
înțelept.
și ploaia vastă se zbate în blândă
raza
ce sapă pământului Posibil Regret
să-l floare crească din focul
ce-mi dă să-i țin jăratecul pe piept.
https://georgeanca.blogspot.com/2018/06/veronica-micle.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu