Cerul din inima mea + cu, Nelinişte marină...

Cerul din inima mea

~*~

Eternul prezent, totul trece şi curge,

în acea linişte nimic nu respiră,

nimic nu se mişcă,

scufundat în adâncuri, adevărul îşi va găsi calea,

chiar dacă voalul ivoriu al uitării

te-acoperă mereu şi mereu.

Inima mea şi-a ta sunt într-o clepsidră.

Poţi să o spargi de vrei.

Un timp de o zi e tot ce-ţi doreşti.

Ajunge, zilei, trăirea ei,

să nu luăm mai mult decât putem duce!

Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense,

sărut cerul acesta, un anotimp al iubirii,

un anotimp al nostru.

Contopită-n tine, încep să mă cunosc.

Purtată de tine, zările se deschid,

distanţele se risipesc,

imaginea prinde contururi nebănuite.

Păşesc în Sălile Amenti, respir aerul mistic al serii,

primesc fragmente, copleşită, o  putere

mă ţine parcă legată în tărâmul în care eşti.

În inima mea, trăirile tale au luat

drumuri fără număr. Ce e imposibil?

Un izvor se deschide mereu spre lume.

Tot ce am nevoie port lăuntric.

- Vino să te sărut peste tot

- contururi, linii, puncte -

sunt răscolit, din mine smulgi

o fântână săpată-n adâncul pământului!

Îmi ţii faţa în mâinile tale

şi mă priveşti în ochi, îmi simt inima,

totul se conturează în mine.

Mă aşez în locul cel mai curat,

acolo unde vibrează

iubirea de noi, o dependenţă,

ne simţim întregi, ne descoperim.

Cu inima deschisă comunicăm,

apare scânteia, se naşte legătura,

parcă-l cunoşti de-o veşnicie.

- Îţi simt cum zvâcneşte tot trupul.

Atinge-mi inima, bate ca la o turturea

prinsă-n mânile mele.

Cu disperare se zbate, nu ştie ce se-ntâmplă,

dorinţa de viaţă şi libertatea zborului.

Vreau buzele tale,

acolo simt zborul purtat spre infinit!

- şopteşti în dansul iubirii, în dansul vieţii...

~*~

Nelinişte marină...

~*~

 Nelinişte marină... Valuri peste valuri!

 Prin fiecare vers ni se conturează călătoria,

 oglindă de ape nemărginite, 

 secunde galopante încăpăţânate

 să treacă într-un ritm incredibil.

 Treci prin poarta

 unui timp mitic al începutului,

 respiri clipele magice

 trăite împreună, 

 reflexiile unui foc imens

 prin care culorile noastre

 se contopesc mai mult ca perfect.

 În drumul spre stele, cheia înţelegerii

 - un sfârşit pentru tot, sfârşitul amintirilor -,

 dincolo vor exista amintiri confirmate. 

 În umbră te-ai ascuns.

 Când imaginile se sting

 ceva mult mai profund dispare. 

  

 Ce am eu, tu, cu adevărat, în viaţă?

 Ce este moartea? Un final a tot ce avem 

 sau tot ce a ajuns la capăt? Asta e tot? 

 Da, cea care goleşte

 sursa şi creatorul imaginilor!

 Viaţa şi moartea merg împreună, 

 alături de ele ne continuăm drumul.

 În clipele de lumină rămân amintirile.

 - Nu lăsa valurile mării să ne separe!

 O respiraţie, doar,

 un fluviu nesfârşit în tăcerea atemporală! 

 Ai mâncat dude. Mai ai, încă, pe degete,

 sângele viu din ele

 şi, inevitabil, memoria lor!

 Da, acea culoare ce curge în noi,

 abia în clipa despărţirii

 vom cunoaşte adevărata profunzime.

 Aşa se întâmplă mereu

 şi totul se sfârşeste aşa cum a început,

 cu promisiunea libertăţii visului

 şi împlinirea lui. Trăim aşa cum am visat.

~*~

 23 august 2013

IRINA LUCIA MIHALCA