O
ANCAMEDIE
Nicolae Grigore
Mărășanu – Dimitrie Grama – Ion Miclău Gepianul – Liana Nicolae -Elena Liliana
Popescu – Thom Nibbelin – M. Râureanu – Dana Dumitriu – Ion Butnaru – George
Alexe – Mircea Iorgulescu – Vasile Văduva – Ion Iuga – Ioan Alexandru – Eliza
Nicu – Carmen Leocadia Coțovanu – Dan Mircea Cipariu – Daniela Iordache –
Lioara Comănescu – Ioan Mihuț
NICOLAE GRIGORE
MĂRĂȘANU
D r ă g a i c a
~*~
A zburat peste noi pasărea
solstiţiului de vară.
La ora tainică dinspre zori, în
fiecare an, la 21 iunie, ziua zoreşte din urmă şi se îngemănează cu noaptea.
Pepenele timpului crapă de prea copt
şi se împarte egal celor două surori care din veac se recheamă şi mereu se
alungă.
În chemarea şi alungarea lor îşi
creşte miez veşnicia.
A trecut solstiţiul, a răsărit vara
astronomică şi, înotând în caniculă, presentimentele mele adulmecă fiorul
iernii.
Malul verii e însă înalt şi e gătit
cu drăgaică.
În tinereţe,
când încolţeau întâiele patimi, cinsteam frumos Drăgaica: plecam pe câmp, fete
şi feciori, să căutăm floarea visului cu tulpina în patru muchii, înaltă până
la subsuori; galbenă-aurie, cu parfum adormitor. Ne încărcam braţele cu floarea
drăgăicii şi, întorşi acasă, o dăruiam fetelor să o scuture în aşternuturi.
Patru nopţi dormeau ele pe florea drăgăicii ca să-şi viseze ursitul. Să simtă
ori să presimtă o adiere a destinului. Altele, mai nerăbdătoare, se aşezau
între două oglizi, în miez de noapte, şi aşteptau să-şi vadă ursitul răsărind
din adâncul cristalului. După câteva ore de privit în oglindă începeau, cred,
să aibă vedenii. Le mistuiau magiile şi li se părea că li se arată omul din
închipuirile lor nevinovate. După optzeci şi ceva de ani, mama mi-a mărturisit
că într-o noapte de Drăgaică l-a visat pe tata. Se făcea că vine de undeva,
dintr-un fel de păstaie a timpului, în straie albe, călare pe cal alb. A trecut
pe lângă ea în tăcere adâncă şi a atins trupul ei tânăr cu o floare de
drăgaică. Un dulce fior a trezit-o din puterea visului şi a început să ţipe.
Parfumul
tare al florilor de drăgaică trage fetele către somn greu, scorneşte vise
fantastice, închipuiri gingaşe.
În cea de-a
patra noapte, fetele, numite acum sânziene, se adună la un loc şi le roagă pe
bătrânele satului, înţeleptele parce, să le tălmăcească visele. În nălucirea
visului lor, mai totdeauna se făcea că ursiţii eram noi, însurăţeii de mâine.
Pe mine nu
m-a visat nici-o sânziană şi am plecat să-mi caut norocul în lume. L-am găsit
un timp, apoi l-am pierdut. Acum îl caut din nou.
A înflorit
drăgaica!
Fetele care
nu şi-au visat ursitul, nici nu l-au văzut în oglinzi, mai au o nădejde: urcă
dealul pietros şi culeg cu braţele înfăşurate în crepdeşinuri roşii, să nu
sângereze, scaieţii înfloriţi. Îi tund, îi mângâie cu cântecul şi descântecul,
îi adapă cu boabe din roua visului, roua dorului pătimaş şi-i plantează în
streşina casei. O noapte aşteaptă. Zânele cele bune, ielele, vin şi zic:
“Scaietele sânzienei Ileana să înflorească până la ziuă!” Iar fata-sânziană
care, în zori, îşi va culege din streaşină scaietele înflorit, va avea noroc de
un bărbat bun, de copii şi de dobitoace. Fata, al cărui scaiete se va veşteji
până în zori, va fi ocolită de noroc. Şi o vor inunda tristeţile. Va pendula
mai departe între realitate şi vis; între luciditate şi reverie, între credinţă
şi eres. Şi, neresemnată, va căuta să exceleze în alte virtuţi.
A înflorit
drăgaica!
Shakespeare,
îmi place să cred, a dormit o noapte pe flori de drăgaică, în noaptea de
Drăgaică, a visat şi apoi a scris “Visul unei nopţi de vară”. Noapte în care,
credeau ţăranii mei, ori poate doar cochetau cu un astfel de eres, toate
fiinţările, de la fluturi la marile dobitoace, căpătau darul vorbirii. Unchiul
Gheorghe Cristea zis Scarlat, al cărui trup şi al cărui suflet au fost tăvălite
prin toate tranşeele Europei, în amândouă luptele mondiale, îmi spunea că el ar
fi auzit într-o astfel de noapte boii vorbind la iesle: îşi certau stăpânul,
depunea el mărturie, că nu le aduce o junincă pentru împerechere. I-am lăsat
impresia că îl cred.
Fabulaţia
stimulează creaţia.
A înflorit
drăgaica!
Anul acesta,
în prag de Drăgaică, am ieşit în câmpurile din marginea Bucureştilor şi mi-au
ieşit în cale un pogon de scaieţi înfloriţi: mov mistuitor, imperial! Am cules
unul şi i l-am oferit unei frumoase femei. Şi ea, care nu fusese niciodată
sânziană, cum nu are nici streaşină de papură ori stuf la apartamentul ei, l-a
tuns şi l-a aşezat într-un pahar de cristal, l-a stropit cu bob din roua
visului şi a aşteptat cu înfrigurare o noapte. În zori, am văzut amândoi
scaietele înflorit a doua oară. Alături, două raze de soare se îmbrăţişau în
limpezimea cristalului. Am tăcut frumos şi am zis în gând: “Semn bun!” După o
lună, ne aşezam pe creştete cununiile.
Eu cred că
floarea aceea e încărcată de puteri divine.
Se seceră
grâul, sânzienele s-au gătit cu coroniţe din spice pe frunte şi a răsărit Crai
Nou.
Scaietele
din adânca mea închipuire se pregăteşte de o nouă înflorire, regenerare a
firii, iar eu, în bucurie şi uimire, mă trezesc rostind: “În noaptea aceasta, /
fetele satului / se privesc între două oglinzi. / Prin una din ele / va trece
bărbatul pe care îl cheamă în sânge. / Auziţi? cum înfloresc în streşini /
scaieţii ascunşi / şi norocul sub perini se-adună?! / Când fetele vor trage
zăvoare la uşi, / voi porni, nălucă, la drum / Şi-am să trec, ursitoare, / prin
toate oglinzile satului, / călărind pe un băţ de alun!
20 de proverbe chinezeşti
1. Cel care
întreabă este prost pentru 5 minute, dar cel care nu întreabă rămâne prost
pentru totdeauna.
2. Dacă vrei
un an de prosperitate, cultivă grâu. Dacă vrei 10 ani de prosperitate,
plantează copaci. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, investeşte în oameni.
3. Dacă eşti
răbdător într-un moment de mânie vei scăpa de sute de zile de întristare.
4. În loc să
blestemi întunericul, mai bine aprinzi o lumânare.
5. Nu poți
opri păsările tristeții să îți zboare pe deasupra capului, însă le poți opri să
îți rămână în păr.
6. O pasăre
cântă nu pentru că are un răspuns, ci pentru că are un cântec.
7. Florile
lasă puţin din parfumul lor pe mâna care le dăruieşte.
8. Doar cei
ce au parcursul drumul cunosc prăpăstiile.
9. Perlele
nu se află pe malul oceanului. Dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea.
Publicitate
10. Viaţa
unui copil este ca o bucată de hârtie pe care fiecare persoană lasă un semn.
11. O
bijuterie nu poate fi lustruită fără frecare, nici omul nu se perfecționează
fără încercări.
12. Nu vă
fie teamă să creşteţi încet, temeţi-vă doar să staţi pe loc.
13. Un
bărbat ar trebui să-şi aleagă un prieten care e mai bun decât el însuși. Există
o mulțime de cunoștințe în lume, dar foarte puțini prieteni adevărați.
14. Dacă
vrei fericire pentru o oră, trage un pui de somn. Dacă vrei fericire o zi,
du-te la pescuit. Dacă vrei fericire pentru o lună, căsătoreşte-te.
Dacă vrei
fericire pentru un an, moşteneşte o avere. Dacă vrei fericire toată viaţa,
ajută-i pe alţii.
15.
Trăiește, păstrează-ți calmul. Va veni timpul și florile vor înflori singure.
16. Dacă
stai drept, nu te teme de o umbră strâmbă.
17.
Dragostea nu este despre posesie, ci despre apreciere.
18.
Evenimentele viitoare îşi aruncă umbra înaintea lor.
19. Toate
lucrurile sunt dificile înainte să fie uşoare.
20. Dacă te-ai împiedicat și ai căzut nu
înseamnă că mergi în direcția greșită
DIMITRIE GRAMA
Impressive, my friend!
I have no
doubts that you're one of the central characters in the Romanian culture of
today.Always amazed of your productivity, quality, and diversity of subjects
you present at this exceptional site and program.
I'm a real
admirer of your work!!!
I also want
to express my admiration to Eminescu's superior personality and genius, but I
must tell that I don't agree with those who want to make Eminescu a religious
figure, an "orthodox saint".
I strongly
believe that Eminescu has been an atheist, high above the doctrinal religious
stupidity (see Imparat si Proletar and other poems). If he mentioned God or
Jesus in his poetry is just because it made a sense in just that poem, that's
all. I have many poems in which God and Jesus are part of my dialogue, but I
can assure you that it is only part of the poetry possibilities and has nothing
to do with any belief at all.
Continue
your excellent work to illuminate and stimulate the Romanian actual and coming
generations of intellectuals!
Good luck!
Best wishes!!!
Dimitrie
...
Jun 15 at
8:00 PM
Domnule, mai
potoleste-te!
Ne
complexsezi pra toti! Eu in orice caz sunt complexat si nu mai scriu de acum
incolo.
Poate doar
cate o porcarie din cand in cand!
te
inbratisez!
FORUM
The Cultural
Forum of Râmnic awarded Diploma for Literature and Translations on 2017 to
George Anca for Romanian version of Bhagavad Gita (The Song of Divine
Charioter).
Forumul
Cultural al Râmnicului a acordat Diploma pentru Literatură-Traduceri, 2017, lui
George Anca pentru traducerea din sanscrită în română a BHAGAVAD GITA (Cântecul căruțașului
divin).
ION MICLĂU GEPIANUL
Am ascultat
întreaga recitare a ta Benule din scrierea-poema lui George Anca, este
magistrală inspirația, prezentarea, o adevărată trecere în revistă a unei vieți
de om, de fapt o realitate care parcă se potrivește fiecăruia! Pădurea, ploaia,
frumusețea pădurilor, desigur vazute în vis de turist, fiindcă în realitate
amărăciunea apasă parcă sufletul autorului la vederea pădurilor tăiate azi!
Apoi tot
timpul, caracteristic istoriei, ”o altă direcție, mereu greșită”. Congrese,
prieteni, căutări, dureri sufletești, lume la coasă, trudă, sărăcie, și totuși
vise frumoase de viitor, un Duh Nou sperat! Parcă îl aud pe Geo Bogza povestind
despre frumusețea pădurilor și munților noștrii de altădată.
Frumos vis
întradevăr, este cred visul întregului neam românesc! Un scriitor, dar
întradevăr, unul deosebit de cult, îl admir din toată inima și conștiința
mea.
Mulți Ani
Domnului George Anca, și cât mai multe asemenea vise de trezire in Neam!
Mulțumesc
Benule,
Recitarea
ta, ca întotdeauna, este frumos pătrunzătoare la sufletul ascultătorului!
Cu drag și
frăție!
Ionica din Gepiu
Stimate Domnule George Anca
Bună Dimineața!
Domnule Anca, doresc să Vă mulțumesc pentru
bunătatea Dumneavoastră a-mi trimite și mie, îndepărtatul dar de Dumnezeu
recuperatul, Ioan Miclău-Gepianul, acea frumoasă lucrare de traducere -
Alexandrini cu versiuni-
Am citit cu
multă plăcere, înțelegând eu și valoarea
personalității domniei voastre
în cele ale
culturii universale!
Aș dori multe să Vă povestesc despre mine,
mai ales când scriitorul se află sub
flamura
muzei Euterpe, dar cum știu că azi aveți o zi încărcată bine, nu Vă mai
iau și eu
timpul, lăsându-le pe altă dată! Din
blogul domniei voastre am văzut
că pe data
de 21 Martie, 2018, sunteți invitat la acea ”Ziua Internațională a Poeziei - World
Poetry Day”, la Centrul ”Mihai Eminescu”-București. M-am bucurat mult văzând in
programa din Invitație căci se vor citi poezii in diferite limbi, română, engleză,
spaniolă, franceză, italiană, armeană și turcă! E un lucru mare, fiindcă se
dovedește dorința într-o orientare spre bune înțelegeri în ale iubirii și aprecierii
culturii și altor Neamuri create de Dumnezeu!
Eu tocmai aseară mă gândeam să Vă trimit o
poezie în Limba Engleză, scrisă de fiica mea, dar mi-am zis că e prea târziu.
Eu Vă doresc o zi plină de satisfacții și
Succese tuturor prezenți la Centrul Cultural ”Mihai Eminescu”-București
Cu drag și
ales respect
Ioan Miclău-Gepianul
21 Mărțișor,
2018
Australia
LIANA NICOLAE
Dar să-ţi
povestesc ce am visat azi noapte, am adormit pe la 4 dim. Se făcea că eram
numită cu acte în regulă, pe bază de buletin şi paşaport, director onorific la
o Bibliotecă a Universului, era o
locaţie pe care nu o cunosc şi într-un birou special erai şi tu, poate veniseşi
să te bucuri de numirea mea. Apoi, fiind onorific, ce rost aveam între ăia, am
plecat, ne-am urcat într-o maşină super de lux, parcă era de pe altă planetă,
mai era o femeie alături de maşină care a mers mai departe, nu s-a urcat şi eu
avema un dosar în mână în care făcusem propunerea cu toată documentaţia să fii
numit membru de onoare al Academiei Mondiale... Poţi să râzi de mine dar asta
e.. M-am gândit că ăia care sunt somităţi nu au un cuvânt de spus, măcar o
modestă ca mine va fi ascultată şi pe urmă nu mai ştiu...Asta a fost, crede-mă!
ELENA LILIANA POPESCU
George Anca
a debutat cu volumul Invocații în 1968, publicând apoi peste 20 de cărți de
poezie, 20 de proză, studii, traduceri (Kalidasa, Jayadeva, Milarepa, Tagore,
Montale, Rodari, clasici şi contemporani orientali şi europeni etc.), teatru şi
filme pe teme de artă, editări (educaţie, literatură, antropologie,
biblioteconomie etc.). Concomitent, a fost reporter radio, redactor la revista
„Colocvii”, inspector în Ministerul Educației, șapte ani visiting professor la
Universitatea din Delhi, 20 de ani director al Bibliotecii Pedagogice
Naționale. Membru al Uniunii
Scriitorilor, doctor în filologie, profesor universitar. Printre recunoașteri -
nominalizat la premiul Președintelui Indiei:
Distinguished Indologist 2017. Criticul Marian Popa i-a dedicat o
monografie, „Anca”, teoretizând sistemul poetic al dodiilor sale în asociere cu
mantrele indiene. În ultimii 10 ani, George Anca a coordonat, în actualul
Centru „Eminescu”, Colocviile de Marți, în parteneriat cu Academia
Indernațională Mihai Eminescu și Asociația Culturală Româno-Indiană, pe care
le-a fondat. Recent, la editura Semne, au apărut: Păguboșii lui Șiva
(2017), Bhagavad Gita (2017) Saraswati
(2018).
Alte
titluri: Dodii pe viață; Literary
Anthropology; Sanskritikon; Indoeminescology, Baudelaire și poeții români;
ApoKalipsa idiană (9 vols.); Ibsenienii (7 vols.)
THOM NIBBELIN
I have some
work! I'm editing an independent feature film called Midwest Hustler. It's set
in the drag racing world. Back to what I used to do for a living! Editing, not
drag racing. lol.
Also, have a
couple of online possibilities that are promising so far. I have to submit a
few things, write a couple of emails. Hoping to become a "digital
nomad" and have flexibility in where i work. If I could have stayed in LA
for one day longer... I got offéred a full-time, one-on-one tutoring job in
math and writing for $35 an hour when I was on the bus from Chicago to Peoria.
Bummer! I think i would have liked it there. The Wisconsin Alumni group out
there is as big as the small town i'm in) I'm optimistic!
Still
dealing with culture shock. Odd phenomenon. I don't get it when i go to other
countries...just when i return to the US.
Poemele părinților
Editura Eminescu, 1976, este fără
[ndoială, cea mai bună carte scrisă pînă acum de Gheorghe Anca. Dacă [n
volumele anterioare poetul lăsa impresia de stângăcie, apelând nu o dată la
teribilisme, Poemele părinților par scrise dintr-o singură răsuflare, având mai
multă prospețime în exprimarea sentimentelor. Nota specifică a acestui volum
rămâne caracterul baladesc predominant în multe din poezii. De altfel, Gheorghe
Anca, apelând la mijloacele specifice doinelor și baladelor noastre populare
reușește în multe din poeziile sale să ne convingă (Ce mi-era odtă, Priveghi și
cele din ciclul “Parinior”). Sub titlul “Dodii”, Gheorghe Anca grupează un soi
de paradoxuri, unele din ele reușite: “Nu-i cântecul visul/ tăcerii dântâi ? ;
Frânt îmi e pasul/ drumul nesfârșit/ ; țipătul mă cheamă,/ pentru mângâiere/”
În tot volumul lui Gheorghe Anca se resimte dorința expresă de a “brâncușiza”
cu mijloacele poeziei !
M.Râureanu (1976)
E R E S
Confesie halucinatorie, încifrată
până la ininteligibil, Eres este o alcătuire bizară de fraze aforistice, de
evocări onirice, de proză fantastică și lirică, un basm eliptic, o alegorie
complicată de totala anarhie a notațiilor. Într-o atmosferă de descântec și
vrăji sunt rostite cugetări metaforice, printre sintagme oraculare, printre
incantații cu iz folcloric se insinuează reci percepte existențiale, meditații contorsionate
asupra vieții și morții, asupra destinului. Deconcertantă este mai ales maniera
epico-poematică; deplasări sintactice bruște frâng orice continuitate
semantică, păstrează un înțeles aparent
intraductibil, îl sugerează fără a-l putea numi; frazele au dorul anarhiei
totale și fug de orice normă gramaticală, refuzând să se organizeze într-un
scop precis și să-și doedească astfel o suplețe programatică. Uneori cuvintele
par că nu se urmează unele pe altele, ci apar dintr-un haos simbolic: “De neînvins
n-a fost nici un monstru, dar. Când l-a ucis câte un viteaz s-a. Răzbunat,
anume adeverindu-se amenințarea sa: din stârv o să iasă…” După lungi întârzieri
asupra fiecărui paragraf, cititorul poate totuși descifra o parabolă claustrată
printre rânduri.
Cartea e scrisă ca un basm
povestit, comentat și trăit în același timp, adică eroul basmului își narează
întâmplările, le trăiește și le măsoară conclusiv în același timp. Din basmul
propriu-zis nu rămâne decât descripția unui univers magic, simbolic, foarte
confuz, cu atât mai mult cu cât eroul lui, confesându-se, nu oferă nici datele
reale, nici datele alegorice ale experienței sale, ci exprimă numai emoția de a
participa la această existență halucinantă, fantastică, onirică. Tentațiile, aspirațiile,
luptele, înfrângerile, enigmele, slăbiciunile și tăriile umane sunt dăruite
unor simboluri între care se stabilesc vagi relații de interdependență: calul,
stâlpul care strigă “cap, cap”, bătrăna și fata care păzește hergheliile etc.
Un blestem care pare a fi abătut asupra eroului care din când în când
izbutește să rostească limpede maxime cu muzicalități stranii:
“Minte cuvântul care îți face auzită numai încheierea”. “Viața se deosebește
prea mult, când de copilărie, când de moarte”. Plăcerea frazelor poetice este
evidentă și ei i se sacrifică orice explicitate, iar când se oferă explicitări,
ele sunt torturate de scheme gramaticale care le îngroașă substanța. Enunțurile
se organizează în versete: “convingem, conversăm, obosim, irupem, consolăm,
peregrinăm, învecinăm / (vitalitatea e bună uneori) // încovrigăm, colindăm,
cântăm, risipim, sunim/ (moartea până una-alta…) // blansăm, răzbunăm, arvunim,
trăim / (fără oprire din poruncă) // înciudăm, adulterăm, comparăm, îmbunăm,
alăturăm, ajutăm, împiedicăm, subtilizăm, leșinăm, / mușcăm, citim, zâmbim /
(prostească soartă…) // paralizăm, înnebunim / (apoi, sau mai apoi, ca
înainte)…”
Haosul liric și impenetrabilitatea
metaforelor stăpânesc Eres-ul și-l aruncă într-un impas al inteligibilității.
Eliptică, narațiunea e greu descifrabilă. Și, totuși, punctele de plecare ale
povestirii erau generoase, metaforele, când se precizează, dovedesc un anumit
dramatism interior, și atunci ești tentat să crezi că autorul se disimulează
printre sintagme confuze pentru a nu se mărturisi integral, intimidat de
propriile sale dureri.
Dana Dumitriu
Rom@nia
Literar`, iulie 1970.
Gheorghe Anca: “ERES”
După debutul propriu-zis – cu
volumul de versuri “Invocații” – Gheorghe Anca vine, de data aceasta cu o carte
de proză: “Eres”. Cine are răbdare s-o parcurgă până la capăt va constata
preluarea cunoscutului motiv folcloric al voinicului pus la grea încercare –
sub semnul implacabil al morții chemătoare din cel de-al doisprezecelea stâlp,
singurul rămas fără cap de om – drept condiție a împlinirii dorinței lui de
cucerire a iubirii. Autorul încearcă o proiecție întrucâtva invers`: aceea a
mitului către realitate. În acest sens , el purcede la o descompunere lirică a
materiei epice – după o tehnică pur eseistică - printr-un fel de filmare cu
încetinitorul, deci cu reluări, de multe ori obositoare, ale articulațiilor
intime dintre planuri, cu recompuneri dintr-o perspectivă modernă a unor
secvențe fabuloase. Densitatea metaforică a multor notații, trădând o vocație
aforistică sigură, este mimată însă de simbolistica pretențios-filosofică,
ermetizată într-un mod facil, uneori chiar strident neologistic.
Ion Butnaru
E R E S
“Eres”-ul poetului Gheorghe Anca
(București, Editura Eminescu, 1970) nu aparține prezentului și nici trecutului.
Aparține viitorului. Este o carte în care trecutul este aruncat peste prezent,
direct în viitor, pe traiectoria halucinantă a unui basm românesc de demult,
trăit aievea și de autor, și ale cărui dimensiuni spirituale și cosmice sunt
mereu proiectate înainte, ca o fata morgana după care alergi, odată cu poetul,
într-o amiază fierbinte de vară.
Cititorul e pus astfel, spre
surprinderea lui, să alerge după autor, ca să-l înțeleagă, dar acesta nu se
lasă prins nici în ruptul capului și reușește mereu să se distanțeze când nu te
aștepți, aruncând în urmă-i stavile de cuvinte, orânduite artistic în aforisme
sau sentințe folclorice greu de trecut la o primă lectură. E un fel de cursă cu
obstacole filosofico-literare, pe care n’o poți duce la capăt fără o înțelegere
specială a limbii românești, care se pretează admirabil la jocuri de cuvinte,
la parimii și alegorii morale strălucitoare.
Meritul cel mare al cărții este
acela de a fi derutat critica literară și pe cititorii superficiali, autorul
recoltând cel mult semne de întrebare sau de mirare. Pentru că “Eres”-ul
poetului Gheorghe Anca se refuză cu încăpățânare canoanelor obișnuite criticii
literare și respinge de la prima pagină pe cititorul grăbit și amator de
lecturi ieftine. Nu, atologic, lucrurile trebuiesc puse la punct și înțelese
din perspectiva lor adevărată, din adâncul spiritualității arhaice românești de
unde au țâșnit.
Înainte de toate, “Eres” este o
autobiografie turburătoare. A unei
generații întregi, sau poate chiar a autorului însuși. A unei generații care nu
și-a pierdut capul și probabil că nici nu și-l va pierde, cum s-a întâmplat cu
altele de dinaintea ei. Strigătul obsedant de: “Cap! Cap!” și imaginea
capetelor tăiate și înfipte, să zicem, într-un imaginar gard al istoriei,
departe de a fi un leit-motiv literar, este dimpotrivă un avetisment
cutremurător.
Eroul principal, care în basmul
românesc este Făt-Frumos, reușește ca ci eroul modern din “Eres”-ul închipuit de Gheorghe Anca, să nu-și piardă
capul, mai precis, izbutește să nu se lase prins ca să i se taie capul.
Cititorul presimte, turburat, că se află în plină actualitate. Sensul istoric
al acestui basm cult românesc este limpede ca lumina zilei, cu toate că
acțiunea lui te poartă într’un adevărat labirint existențial, cu fel de fel de
pânde folosofice, din care eroul iese nevătămat afară, în marea istorie a
Neamului.
Un duh eshatologic, izbăvitor, plutește pe
de-asupra întregii lucrări. Cartea se cunoaate că este scrisă de un poet cu un
dezvoltat simț al metaforei și ea te vrăjește prin mireasma de cazanie și
accentele ei profetice, prin exploatarea alegorică a simbolurilor, prin aerul
apocaliptic în care se petrece acțiunea, și, desigur, prin rafinamentul cu care
este transfigurată realitatea înconjurătoare.
Impresionează în cel mai înalt grad subtilitatea autorului de a re-creafabulația
unui basm străvechi, nu atât prin accentuarea unor ordalii, la care este supus
eroul, cât mai ales prin adâncirea înțelesului unui catarsis modern, de
pronunțată nuanță românească.
Privit în perspectiva timpului,
“Eres”-ul poetului Gheorghe Anca este o mărturie literară care, sub forma unei
alegorii existențiale, ne prezintă avatarul moral al unei generaăii ce s-a
regăsit pe sine, dar care încă nu este conștient` de izbăvirea ei. De aceea
poate că ăi aprecierile critice asupra acestei cărți sunt ezitante.
Prezentarea grafică a cărții este
irepro]abilă. Un cuvânt de îndreptățiă laudă merită coperta, viagneta și inițialele, semnate de
tânăra ceramistă Rodica Anca, un talent real și de viitor.
George Alexe
George Anca
Născut la 12 aprilie 1944. Absolvent
al Universității
Din București, Facultatea de limba și
literatura română.
Bibliografie: Invocații, E.P.L.,
colecția “Luceafărul”
1968 (versuri); Eres, ed. Eminescu,
1970, (proză).
1. Pe favorabilul fond
al afirmării “lirismului tânăr”, realitate literară ce devenise de acum
imposibil de contestat, căci timpul o selectase și își impusese întregei poezii
a momentului elanul viguros, deși nediferențiat, “coral” încă, la începutul
celei de a doua jumătăți a deceniului
trecut izbucnește o floră tropicală de imagini și metafore. “Lirismul tânăr”își
avea punctul de pornire într-o poezie a imediatului, aproape documentar`
(copilăria, adolescența, primele iubiri); înainte de a se cuceri teritoriile
imaginarului poetic, ale mitului, ale construcției “metafizice”, ale alchimiei
verbale, se trece printr-o enormă “baie de imagini”, împrejurare având totodată
sensul unei purificări și al unui exces. O remarcabilă înțelegere contemporană
a fenomenului, în dubla sa înf`ățișare, găsim la Ștefan Aug. Doinaș: “Climatul
de libertate spirituală în care se dezvoltă astăzi tânăra poezie românească își
are virtuțile și servituțiile sale. Nimeni nu poate contesta faptul că lirismul
nostru prezintă o vastș diversitate de stiluri, expresie a unei ambianțe
culturale în care personalitatea poetică - în fașă sau deplin conturată - e lăsat` să se
manifeste în voie, indicându-și ea însăși punctele de maximă și minimă
rezitență” (Lampa lui Diogene, 1970, pag.140). Observație prețioasă validată de
timp, deși cu o inevitabilă modificare de accent, firesc adusă de schimbarea
perspectivei.
Cuvântul de ordine unanim pare a fi
“noutatea imaginii “; elanul, predispoziția poetică se prefac adesea în
inventivitate pură, frenezia imagistică și metaforizantă confundându-se până la
urmă cu exercițiile de abilitate. Mulți poeți, iviți în acest moment de
luxurianță și contribuind la definirea lui, nu vor ajunge mai departe. A
produce în serie imagini și metafore este vocația lor adevărată: poezia pentru
ei, se sfârșește aici. Slujitori devotați ai poeziei sunt în același timp și
“vicitmele” sale: stufoasă și efemeră vegetație a unui sezon de fertilitate,
dispărând aproape fără urmă sub
negurile reci ale toamnelor, când numai puternicii arbori rămn să amintească de
abundența și expuberanța verii… Evocând acest moment, se desprind puține figuri
individuale: este un prezent general al imaginii în care cu greu se pot
identifica profiluri distincte. Personalitățile vor fi revelate ulterior, prin
durata viziunilor.
Verva imaginativă și capacitatea
combinatorie reprezintă în poeziile lui Gheorghe Anca expresia unei încordări
fără obiect, de unde o absență semnificativă a spiritului imaginativ. Poetul
formează imagini dincolo de a căror suprafață contradictorie și diversă e
zadarnic să încercăm a trece, fiindcă succesiunea lor este întotdeauna plană și
mecanică: “Mă va trezi mirosul de frunză al pădurii / mereu ca acum, mult bine
pe o apă./ Săgeți topite, doar vârfurile – păsările, / încă se duc. / Rămâne o
albă, albă ramură în jurul romanticilor,
/ păianjenii din fundul pământului pierd pânza. / Nehotărâtă în somn, frumoasă
pe trezie, / mi-e toamnă numai mie, / semeni sufletului prin care mă uit/ la
pletele de zid./ Pământul ne dă somnul, genunchii/ și toate celelalte, ochii/
al pământului sunt, pleoape ale soarelui”. Principiul dominant este cel al
acumulării, raporturile interne sunt de pură contiguitate: Când prin trup va
trece iarbă, în vârfuri sufletul/ cu umbra salcâmilor se va amesteca. / Mângâie
mâinile fierul pentru uitarea cărnii. / Joc de cărămizi se vede prin foc ca o
casă. / Râsul în somn e singura putere a pustiului. / Într-o voce vești
necrezute sună” (Zone). Foarte ordonată în fond, această poezie dă impresia
unor mari asperități și denivelări: este un efect al comprimării de construcții
eliptice, un posibil model fiind cel oferit de Ion Barbu: “Trăiam purtat în
stâlpii de grotă crud în gheață și, cum s-au rupt, pe din`untru-au frânt/ și
omul viu care era de față/ cu cerc de umbră prins de lună și pământ./ Cu
brațe-ntinse valea o zburătoare cere, / vin apele în spumă de râu să se
încingă, / pe bolovani, la poduri, șed mese în tăcere, / dar trebuie să ning`,
să mai ningă”. Experiența este aceeași în proza lirică și eseistică din Eres,
ordonarea în versete a materiei fiind o formă de refuz a oricărei constrângeri
arhitectonice; volumul este un haos de reflecții, de notații alegorice, de
confesii și iluminări poetice dispuse convențional într-o aglomerare lineară.
Autorul sugereazo o aventură spirituală, o descindere în universul fabulos al
basmului, punctul de contact fiind proba verificării potențelor: baba care
păzește caii, stâlpii strigând “cap! cap!”, mârțoaga mâncând jăratic sunt
prezențe simbolice. Povestea este însă concomitent refăcută, relatată și
glosată poetic, ceea ce ar sugera o asumare integrală, lirică, epică și
reflexivă în același timp. Cartea ca întreg este ininteligibilă, un mozaic
anarhic din care putem însă desprinde fragmente ce capătă, prin detașare abia,
înîeles: “ Ploile dese arătau ca fundul mării”: “Iubesc un ținut fără hotare din care iau naștere prin semne și
ființe”: “De ce i s-a dat omului să se despartă de toți și să se înalțe în
inima întâmplării unei singure vieți de
necrezut?” …mi-am pierdut șirul, așa cum modernii se iau drept tragici, umpluți
de tulburări pornite ca la o conștiință infinită și își pierd continuitatea
împăcată, cu timpul îndreptându-se ei spre tot ce nu este unanim, chiar dacă în
vis nu li se arată astfel”; “Sufăr în interior ]ș atunci dezic orice dezastru
din sferele externe, supus coincidențelor, impresionat chiar de nenorocirile
altora și frământat apoi numai singular, ca somnul când aveam în grijă
herghelia” etc. Eres este în fond jurnalul tulbure al unei contradictorii
conștiințe adolescentine, oscilând paradoxal în căutarea unei expresii literare
adecvate, aproximată nu și dobândită.
Mircea Iorgulescu
Luceafărul,
22 iunie, 1974.
TRACTORIȘTII
I-am cunoscut mai îndeaproape pe
tractoriștii în primăvara anului 1969 – o primăvară cu vreme câinoasă, cu ploi
nesocotite, care întârziase îngrijorător de mult desfăâurarea campaniei
agricole, punând sub semnul întrebării recolta acelui an. Plecasem împreună cu
poetul Gheorghe Anca, cu gândul să scriem un reportaj amplu despre munca și despre
viața acestor oameni și străbătusem o bună parte din Câmpia Dunării, fără să
izbutim însă să consemnăm mare lucru. Vremea se îmbunătățise cât de cât și
pretutindeni se muncea pe deșelate pentru recuperarea săptămânilor pierdute. Nu întâlneam decât bărbați
încruntați, obosiți, fără chef de vorbă.
Aproape toți aveau ochii roșii, între picioare vinete, zbârcite: vântul,
praful, nesomnul, eforturile prelungite până
dincolo de limita obișnuită a rezistenței omenești. Tot ce se pierduse
din cauza vremii trebuia recâștigat de ei, de mâinile lor negre de pământ cu
unghiile netăiate de cine știe când; de rezistența acestor mâini aspre, urâte,
neîngrijite, depindea în [ntregime soarta recoltei. Toate rezervele de energie
fizică și de energie morală fuseseră aruncate în joc. Miza însemna hrana țării
pe un an - și la o astfel de miză, orice s-ar fi întâmplat, nu aveau voie să
piardă. Programul lor de lucru nu se mai măsura în aceea perioadă cu ora, nici
cu ziua-lumină, munca era un proces continuu, săptămâna avea șapte zile și șapte nopți lucrătoare,
duminicile fuseseră desființate, sărbătorile se cinsteau pe câmp, cu sudoare.
Tractoriștii se culcau fără să-și mai scoată
pufoaicele de pe ei și adormeau înainte de a apuca să-și mai
îmblânzească privirile cu imaginile
femeilor decupate de prin reviste și lipite pe pereții de tablă ai vagoanelor
de adormit…
Într-un astfel de vagon, la nu mai
țiu minte câți kilometri de Alexandria,
am avut surpiza să descoperim o femeie în carne și oase. Era întoarsă cu
spatele spre ușă și se spăla pe față aplecată
deasupra unui lighean albastru. Prezența unei femei înăuntrul unui
astfel de vagon, mirosul scăpunului fin de toaletă, părul ei lung, luminând
moale și tremurat spațiul dintre paturile de fier, toate acestea erau atât de
neașteptate și de tulburătoare, încât nu am reușit nici să dechidem gura pentru
bună-ziua și tocmai ne pregăteam să dăm înapoi în vârful picioarelor, când ne-a
oprit vocea puțin răgușită și ușor răstită a femeii: “Să nu-mi spuneți cumva că
aveți defecțiuni sau că v-ați îmbolnăvit!”
“Nici una, nici alta!” – am îngânat
noi mai venindu-ne în fire, iar ea a tresărit, surprinsă probabil de
nerecunoașterea vocilor și a rămas o clipă nemișcată, cu apa prelingându-i-se
din palmele făcute căuș, după care și-a răsucit spre noi fața udă și,
încruntată: “Dumneavoastră ce vreți?!” Tonul întrebării nu lăsa de fapt loc
nici-unei vreri și am înțeles că trebuie să coborâm din vagon. După câteva
minute a coborât și ea, îmrăcată cu
pantaloni, cu cizme de cauciuc și cu pufoaică și văzând că nu ne puteam încă
hotărț să plecăm, ne-a adresat, tot răstit un fel de ultimatum: “Nu puteți fi
cu ceva de folos?!” Bineînțeles, că nu le puteam fi de nici-un folos, dar nu
puteam nici să ne întoarcem în București cu carnetele goale, așa că ne-am
oferit, în schimbul câtorva propoziții, să facem orice… În felul acesta a
început cunoștința noastră cu inginera Aurora Mohor, în vârstă de 26 de ani,
șefa unei secții de mecanizare cu 22 de tractoriști. Avea locuința într-unul
din blocurile noi ale orașului, dar în perioada aceea critică, în care fiecare
oră de muncă era hotărâtoare pentru soarta recoltei, nu-și putea îngădui să
risipească timpul (“2 ore pe zi – 14 ore pe săptămână!” ne-a f`cut ea o
socoteală simplă) cu drumul până acasă și înapoi. În urmă cu câteva zile mai
intervenise și îmbolnăvirea unuia dintre băieți, pe care nu avea cu cine să-l
înlocuiască; așa că după ce îșii rezolva “treburile de inginer și de șef”,
Aurora Mohor lua în primire volanul și manetele tractorului rămas fără
conducător, pentru că “ a lăsa într-o astfel de perioadă o mașină nefolosită ar
însemna pur și simplu crimă, ar însemna zeci și sute de tone de produse
pierdute”…
Ascultam și notam toate acestea
stând agățați ca vai de noi pe o aripă a tractorului mânuit de tânăra ingineră
cu voce răstită. Mă uitam din când în
când la fața ei delicată, dar obosită și încruntată, la pufoaica pe care nu se
jena s-o îmbrace, la mâinile ei subțiri, strângând volanul și pârghiile făcute
totuși pentru mâini zdravene de bărbat: mă uitam și mă gândeam că o astfel de
scenă, zugrăvită dintr-un film, ar fi fost acuzată de schematism… Iată însă că
viața nu se temea de schematisme, pentru că în viață nici nu există de fapt așa ceva, viața
adevărată fiind mult mai simplă și mult mai complexă decât schemele unui roman
sau ale unui film oarecare…
În urma noastră, pământul se
zvârcolea, rostogolindu-se posomorât sub brăzdare, - era o primăvară urâtă și
rea, era totuși primăvară , și pământul, cu sau fără voia lui, trebuia să se
deschidă pentru a primi semințele țării…
Vasile Văduva
Scânteia
Tineretului, 23 septembrie, 1971.
Gramatica fanteziei
Cuvintele, spune Wittgenstein, sunt
o pojghiță superficială peste o apă profundă: înotul sub apă dezvăluie acea
lume de alge mișcătoare, capabile să tulbure schemele experienței; acea lume în
care ipotezele, “năvoade”, prind poeme, povești, surprind expresia straturilor
inconștiente ale ,graiului și aduc la suprafață probele “gândirii interioare”.
Chiar dacă nu e manualul unei asemenea incursiuni infralogice, Gramatica
fanteziei de Gianni Rodari (traducere de Gheorghe Anca, E.D.P., București 1980)
se arată a fi cel puțin o pledoarie pentru valoarea eliberatoare a cuvântului,
pentru transcederea “logicei înghețate” cu ajutorul imaginației …
Cât de utile sunt asemenea căi de
stimulare a creativitații se poate practic verifica. Oricui îi stau la îndemână
elementele fantastice procedeele “jocurile” lui Gianni Rodari. Traducătorul
“gramaticii”, poetul Gheorghe Anca ne oferă el însuși o insolită aplicare a
acesteia. Placheta sa cu scurte povestiri și notări de jurnal Nana in the
Himalayas (Delhi, 1979) pornește de la împrejurarea neobișnuită dar reală, a
prezenței unei mici românce (Nana, șase ani, fiica poetului) în India. Iepurele
Fugilă, Urechebleagă, elefantul Trompone, vulpea, papagalul,
Gărgătița-Rița, trăiesc aventuri
cvasi-reale, sugestiile sunt cu totul deosebite datorită inserțiilor de folclor
românesc și înțelepciune budhistă de cea mai modernă realitate. Fără îndoială că
publicarea în limba română a acestui “jurnal” (retranscris în engleză de Peter
Hook) va scoate la iveală una din cele mai interesante călătorii fantastice, un
spațiu unic pentru exercitarea logicii imaginației.
Grete Tartler
Luceafărul,
15 August, 1980.
Noblelea unei idei
Una din fețele idealului poetic
este și editarea unor reviste de poezie. Astfel procedează Gheorghe Anca și
poetul din India Athok Kymar Tyagi editori ai revistei internaționale INEDITED,
în care poezia și gândul se adresează
întregii lumi, Shanuu (în sanscrită cântec) trebuie tălmăcit prin pace,
armonie, i se caută un veșmânt uman al înțelegerii la nivelul om-omenire. în
acest sens cele 32 de pagini ale revitsei întrunesc poezie în engleză,
portugheză, spaniolă, română, hindi, polonă și sanscrită. Poeziei românești în
acest context i se rezervă un mare spațiu fiind prezenți Ștefan Augustin
Doinaș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Pituț, Ion Iuga, George
Alboiu, Mihai Șora și Vasile Văduva, precum și un remarcabil studiu al
regretatului Sergiu Al.George: Expresie și gând în cultura Indiei.
Mai remarcăm traducerea, pentru
prima oară, în limba hindi a Mioriței în versiunea poetului Vinod Seth, un mai
vechi prieten al culturii române.
Numărul întâi al revistei mai
cuprinde poezii de Francisco Luis Bernandez, T.P. Amarasinghe, Peter Hook,
Tadeusz Bozdnicz, Sisir Kishore Das, Vinod Seth, Kazimiera
Itlakotelegowena,
Izabel Klein, Chanda Notang, B.D.Tyagi, precum și poezii scise în limba română
de Urmila Rani Trikha.
Spațiul revistei este, după
articolul program, locul de manifestare artistică a forțelor creative în mai
multe limbi, și transpunerea lor în engleză și hindi, un fel de atelier Shanti,
care pledează pentru trezirea spiritului constructiv, o pledoarie pentru pacea
internațională. Paralel cu viața acestei reviste internaționale și în cadrul
ei, gândul editorilor este să întemeieze Academia Mihai Eminescu, în cadrul
căreia opera Luceafărul să fie obiect de studiu și de traducere în multiple
limbi, la fel Miorița și Meșterul Manole, acest din urmă poem având multiple
corespondențe cu mitul Taj Mahal.
Ion Iuga
Luceafărul,
27 Martie, 1982.
“Luceaf`rul” în sanscrită
I-a fost dat Luceaf`rului
eminescian să călătorească în geografia
lingvistică a lumii vreme de un secol șii în acest vârf de timp să fie îmbrăcat
în sanscrite veșminte într-o tălmăcire poetică datorată savantei dr. Rani
Urmila Tricka, recunoscut sanscritolog
și mare specialist în Mahabharata. Am avut fericitul prilej să o cunosc, să
vorbim în limba lui Eminescu, numai datorită poetului Gheorghe Anca, grație
căruia profesoara de la Universitatea din Delhi a învățat românește. Am
ascultat-o într-o seară de ianuarie dedicată marelui nostru POET și PĂRINTE în
marea metropolă de pe malul Jamunei cântând DIVYAGRAHA (Luceaf`rul) acompaniată
la sitar de Maria Alexandra Anca. A doua oară am ascultat Luceafărul, în
variantă sanscrită pentru o înregistrare a poemului alături de Scrisoarea I
tradusă în limba malayalam de către poetul M.O.Anujan în compania poeților
S.K.Das și Mahendra Dave, cu toții și profesori la Universitate. Rar mi-a fost
dat să asist la o explozie savantă a bucuriei estetice dusă până acolo încât
aprecierile, dialogul se desfășurau în străvechea limbă, doamna Rani Urmila
Tricka, traducându-mi pre limba mea disputa despre Eminescu .
Necunoscând sanscrita, nu suntem în
măsură să facem judecăți, dar comparând textele, ritmul, structura
muzical-poetică vom descoperi fidelitatea traducerii semnată de Rani Urmila
Tricka. Iată doar primele trei strofe:
“A fost odată ca-n povești “Rupavatii raajakanyaa
A fost ca niciodată Strestharaa inkulotpannaa
Din rude mari împărătești, Taruuni ckadaa aasat
O prea frumoasă fată. Kathyate iti
kathasu
Și era una la părinți Pitaroh apatyaa ekaa
Și mândră-n toate cele, Sarvakalaanipunaa
saa
Cum e Fecioara înte sfinți Bibliratii
naksatramadhye
și luna între stele Candrakaantim
kanyakaa yaa
Din umbra falnicelor bolți Chhaayaayaah toranasya,
yaa
Ea pasul și-l îndreaptă Niskraabtii
prayaati pasya
Lângă fereastră unde-n colț Upaanaavraattagavaaksam
Luceafărul a]teaptă “ pratiksate
sukragrahah”
Publicat în LATINITAS nr. 5 în
scrierea devanaghari Luceaf`rul eminescian a devenit poemul preferat al
studenților. Iată ce, publicat acum un secol în Almanahul studenților români
din Viena “România jună”, se republică în lumea studenților din Delhi în anul
1983, în revista editată de poetul Gheorghe Anca, un eminescolog despre care se
va mai auzi.
Ion Iuga
Luceafărul,
23 Aprilie, 1983.
O academie Eminescu
Primim din India știrea
inființării unei academii Internaționale
Mihai Eminescu pe lângă Universitatea din Delhi, acum, în acest an. Un prim act
emis tipărit al acestui for de cultură este traducerea și tipărirea pentru
prima oară integrală a poemului Luceaf`rul în limba sanscrită.
Colegului nostru, poetul George
Anca, aflat la mai mulți ani în India ca profesor de limba și literatura română
îi datormm ducerea la capăt a gândului de tinerețe al lui Mircea Eliade de-a-l
face cunoscut sistematic pe Eminescu în lumea sanscrit. Poetul Ion Iuga care
l-a vizitat pe George Anca pe cheltuială proprie de curând ne-a adus amănunte
îmbucurătoare despre munca și jertfele personale pe care George Anca și soția
lui le fac pentru a afirma literatura noastră în India.
Îmi vin în minte poeți români ca Lucian Blaga, Aron Cotruș sau mai recent
Ion Brad și alții care au știut în diferite țări europene să devină adevărații
ambasadori ai culturii noastre. Acestora să-l adăugăm acum pe tânărul George
Anca, poetul și colegul de universitate, căruia îi trimit o îmbrățișare
firească pe această cale.
Pote că înființarea unei academii Eminescu în țară străină să ne
readucă aminte că am avut o catedră
Eminescu la București care, din păcate, nu mai funcționează. Poate, de
la toamnă, să-l putem citi din nou săptămânal
la un curs facultativ cu viitorii profesori de limba română pe poetul
nostru național, atât de necunoscut totuși generațiilor mai tinere.
Vor fi nădjjduind și sunt destui
cred dintre cei care citind aceste rânduri vor înțelege că Eminescu (o catedră
măcar dacă nu un institut Mihai Eminescu) ține de urgențele zilei.
E de prisos să amintesc acest
adevăr ce l-am mai scris chiar în această revistă, că toți poeții naționali în
Europa, inclusiv în țările vcine, au catedre speciale chiar la mai multe
universități.
Ioan Alexandru
Flacăra, 24
iunie, 1983.
Academia internațională
“Mihai Eminescu”
Înființată
în 1981, pe lângă Universitatea din Delhi, de către poetul George Anca, care
era acolo lector de limba și literatura poporului român, Academia Internațională
“Mihai Eminescu” se bucură de largă recunoaștere în țară și peste hotare. Pe
lângă Româniași India, are membri în SUA, Italia, Franța, Portugalia, Elveția,
Republica Sud-Africanș ș.a. În primii patru ani, au apărut sub egida Academiei
peste 30 de titluri de cărți și reviste, inclusiv versiunea sanscrită a
“Luceaf`rului” eminescian, o culegere de clasici români în sanscrită, o sută de
poeți români contemporani în limba hindu. Bilunar, aveau loc mese rotunde,
simpozioane, recitaluri etc. În prezent, scriitorii și alți intelectuali din
mai multe țări, ca și Consiliul Europei (Proiectul de Promovare a Poeziei) și
UNESCO (Consiliul Internațional al Științelor Sociale) sunt sensibili la
existența Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, la cunoașterea lui
Eminescu în lume, la aproprierea popoarelor prin poezie.
B. Ioan
Librtatea
26-27 iunie 1991.
Medalion George Anca
Pe umerii
poetului George Anca apasă acum o jum`tate de veac! Cu ocazia împlinirii
vârstei de cincizeci de ani, i-a fost dedicată o lansare de revistă. E vorba de
numărul șapte al revistei “Vâlcea literară”. Evinementul a avut loc ieri, la
prânz, în satul Ruda, la școala cu clasele I – VIII Budești. Au participat,
alături de cadrele didactice, și dl.prof.dr. Ioan Șt.Lazăr, dl. Prof. Ion Soare și poetul Felix Sima. După aceasta, cei
doi confrați în ale scrisului, alături de scriitorul Constantin Zărnescu (cu
toți de origine vâlceană) au participat la o întâlnire cu cititorii, care a
avut loc la ora 17,00 la Sala de lectură a Bibliotecii Județene “Antim
Ivireanul”. Cu acestă ocazie au fost lansate volumele: “Aforismele și textele
lui Brâncuși” (ediția a doua), de Constantin Zărnescu și “Ridică-te, negur`”,
de Felix Sima. Au participat: academicianul Romulus Vulcănescu, prof. Mihai
Bușe, consilier șef al Inspectoratului pentru cultură Vâlcea, prof.dr. Ioan Șt.
Lazăr, dr. Dragoș Serafim.
În numărul
de mâine veți putea citi un material mai amplu despre acest eveniment cultural
vâlcean.
Eliza Nicu
Curierul de
Vâlcea 27 septembrie, 1994.
Geroge Anca, un scriitor care
Scrie și ziua și noaptea, întruna
George Anca,
poet, prozator, eseist, dramaturg, filolog, cineast. Foarte, foarte harnic și
divers. Un spirit iscoditor și lacom de sine. Convins că tot ce vede, tot ce
află și tot ce înțelege trebuie
pătruns, adjudecat, explicat, interpretat și inclus în viața sa de zi cu zi,
din care se nasc mai apoi cărțile. Multe la număr, George Anca este o mașină de
scris care scrie la o mașină de scris. În primul volum al tetralogiei
“Apocalipsa indian`, Maica Medeea la Paris”, apărut în 1998, George Anca anunța
că sunt în curs de apariție celelalte trei volume, Frica de Orient, Buddha și
colonelul și Furnici albe, plus încă două titluri, Manuscris de la Marea Vie și
Indore. Dar, între timp, ca o dovadă că
este o mașin de scris, a mai publicat două cărți: Sub clopot (Editura Majadahonda, 1998), cu un
excelent comentariu privind Coloana lui Brâncuși, și Pelasgos (Academia
Internațională Mihai Eminescu, 1999). Cu greu se va găsi un critic literar care
să se încumete a descifra fabulosul univers al acestui scriitor, un veritabil
“indianist”, pentru care cultura și viața alcătuiesc, într-adevăr, “corola de
minuni a lumii”.
Victor Niță
Ziua, 22 –
23 mai 1999.
ApoKalipsa indiană
Roman în patru volume
De George Anca
Lumea
indianisticii s-a îmbogățit cu un nou
titlu – ApoKalipsa indiană.
Târgul
Internațional de Carte Bookarest 2001, ediția a IX-a a cunoscut, printre atâtea
evenimente culturale, și pe acela al lansării tetralogiei indianistului și
poetului George Anca, director al Bibliotecii Pedagogice Naționale
“I.C.Petrescu”. Lansarea a avut loc în ziua de 23 mai 2001, la ora 12.30 în
Foaierul de la etajul I al Teatrului Național / Artexpo, în prezența
reprezentantului Ambasadei Indiei la București, dl. Yogeshwar Sangvan (care a
vorbit în numele Excelenței Sale, dl. Rajiv Dogra, ambasadorul Indiei la
București), a Excelenței Sale dl. Gajendra Singh (fost ambasador al Indiei la
București), Dr. Shatrughan Kumar (profesor asociat de limbă și literatură hindi
la Universitatea din Bucure]ș). Evenimentul a cunoscut un public numeros din
rândurile iubitorilor indianisticii și, implicit, ai Indiei, fiind asistat de
nume de seamă în acest domeniu (scriitorul Vasile Andu, editorul Aurelian
Scrima, specialiști și membri ai Asociației Culturale Româno-Indiene –
R.I.C.A.), oameni de cultură, reprezentanți ai mass-mediei.
ApoKalipsa
indiană reunește patru volume. Volumul I, Maica Medeea la Paris, apărut în 1997
la Editura Evenimentul, își continuă periplul cu următoarele trei volume: Frica
de Orient, Buddha și Colonelul și Furnicile albe, toate lansate în cadrul
Târgului Bookarest 2001.
În Frica de Orient, autorul, cunoscător al lumii
Orientului, al Indiei cu precădere, ne dezvăluie subtil o experiență trăită.
Tehnica realizării romanului este cea amixajului,
pornind de la scrisori și alte documente până la poezie și confesiune.
Buddha și
Colonelul este o reconstituire a războiului și a preocupărilor filosofice care
îl animă pe principalul protagonist, colonel cu vederi comuniste, convertit, în
final, la buddhism. Romanul ne introduce în lumea lui Karl Gjellerup și a
Pelerinului Kamanita (cap. Tranșeul), precum și a indianistului Nicolae Zberea,
învățător moldovean, militar de carieră,
profesor de hindi, cu studii filozofice în Germania, plecat “în căutarea
absolutului” pe urmele unui alt avatar indian, Alecu Ghica, din bine-cunoscuta
familie de boieri moldoveni.
Furnicile
albe reprezintă, un titlu-metaforă ce are la bază poemul lui Rabindranath
Tagore “ui poka”, în care furnicile albe devor cărțile, de vreme ce oamenii,
virtualii lor cititori nu o fac. Roman senzațional și șocant, în același timp,
se constituie din 12 capitole și 12 subcapitole, ce redau sub forma unui dialog
raaional, așa cum însuși autorul mărturisește, “drama oamenilor de pe stradă,
dar și un “thriller”, allturi de alte scene secundare”.
Dacă ar fi
să interpretăm termenul de apokalipsă în sensul strict, ne-am duce cu gândul la
Noul Testament și la sfârșitul lumii, la o catastrofă ireversibilă. Termenul
Kali, inclus în titlu ne trimite însă la mama Kali, cunoscută în mitologia
indiană sub diverse nume (Durga etc.), zeița-mamă protectoare, dar, în Același timp, și zeiță a
distrugerii, dezlănțuită împotriva răului.
Dacă ar fi
să disecăm titlul și în celelalte părți, Apo, ne-ar trimite la strălucirea
zeului Apollo, iar Kalipso la vraja nimfei Kaliypso din binecunoscuta epopee
greceasce Odiseea. și poate că așa cum Kalypso l-a reținut pe Ulise pe insula
sa timp de șapte ani (după alții, zece) încercând să-l convingă să se
căsătorească cu ea, așa și India l-a reținut pe autorul ApoKalipsei pentru o
perioadă similară, însă fără vreun effort de a-l convinge să rămână, ci mai
degrabă, din dorința autorului de-a cunoaște în profunzime o lume plină de
mister, pe care atunci când ai crede c-ai descoperit-o, își trage, asemeni
fecioarei sfielnice, vălul “mayei”.
Carmen-Leocadia Coțoveanu
Liber – nr.
3-4, 2001.
Sanskritikon” sau
eliberarea prin scris
“că nu sunt și eu
maestru să am vorbele de dar
aș cânta dodii și mantre într-o iarbă de altar”
G.Anca – Dodii. în:
“Sanskritikon”)
Biblioteca
Pedagogică Națională “I.C.Petrescu” și Asociația Româno-Indian` (R.I.C.A.) au
organizat miercuri, 16 octombrie 2002, la sediul Bibliotecii din St. Zalomit 12
– “Sala Indica”, un eviniment cultural cu care prilej au fost inaugurate
(re)întâlnirile cu indianiști, membri și simpatizanți al R.I.C.A., reunind
deopotrivă și alte manifestări – expoziții de pictură, sculptură și icoane pe
sticlă.
A fost
lansat volumul Sanskrition al d-lui George Anca, Director al Bibliotecii
Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, Președinte de onoare al Asociației
Culturale Româno-Indiene și visiting professor la Universitatea din Delhi,
începând cu octombrie 2001. Lansarea, oficiată într-un cadru oriental, creat de
extrem de sensibila și rafinata expoziție ikebana a d-nei Nina Ilie, ne-a adus
și mai aproape de lumea Orientului.
Sanskrition
se înscrie în seria intitulată ApoKalipsa indiană, alături de volumele Maica
Medeea la Paris, publicat la Editura Evenimentul (1998), Frica de Orient,
Buddha și Colonelul, Furnicile albe, La Gioia, apărute în 2001 – 2002 la
editura Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, cu o grafică realizată
de pictorul Neculai Hilohi.
Ca și în
alte rânduri, tehnica romanului este aceea a mixajelor, reunind poezie și
confesiune, alături de alte procedee. Originalitatea autorului își spune și de
această dată cuvântul, dacă urmărim cum este structurată cartea – la un moment
dat rupând firul povestirii și aducându-ne cu picioarele pe pământ, în
realitatea cotidiană, însă prin evenimente care parcă nu vor să se dezlipească
de o lume deja cunoscută - vizita prfesorului indian Satya Vrat Shastri,
renumit sanscritolog, în România (toamna anului 2001).
Scriitor
prolific și ermetic, în același timp, dr. George Anca ne poartă în lumea
indiană, greu de pătruns, asemeni deseori gândurilor autorului. Cartea reunește
filosofie, religie și literatură indiană, având un format pe măsura
conținutului său.
Regăsim
îngemănate, într-o manieră proprie autorului, hinduism, buddhism, islamism,
jainism, creștinism, toate la aceeși masă, picurând ecouri din Vede și Upanishade, până la Gitagovinda lui
Jayadeva și Meghaduta (Norul vestitor) lui Kalidasa, Tulsidas și înțeleptul
Milarepa, Tagore și poeții indieni moderni, dar și din Shakespeare, Eminescu,
Aron Cotruș sau Radu Gyr. Regăsim sufletul etern Brahman, energia emanată de
Shiva-Shakti, înțelepciunea zeului Ganesh și a regelui Siddharta (Buddha),
precum și a școlii din Shantiniketan, forța și credința lui Hanuman, măreția
lui Rama și devoțiunea consoartei sale – Sita, iubirea pură a cuplului
Krishna-Radha, strălucirea dinastiei mogule reprezentate de împăratul Akbar,
alături de ecouri biblice. Regăsim sentimente controversate, vechi speranțe
renăscute ce brăzdează sufletul autorului mereu îndrăgostit de țara misterelor
și a misticii, al cărei pământ este străbătut de Gangele cel sfânt. Nu pot
lipsi “Marele Suflet” Ghandi, alături de care bat alte mari suflete – Eliade,
Blaga, Brâncuși, Eminescu, Zberea și de ce nu George Anca. Imagini, locuri
dragi, oameni, sărbători, cântece și descântece, dodii, amintiri mai mult sau
mai puțin uitate, laolaltă filtrate de pânza timpului, asemeni nisipului din
clepsidră, cartea s-a dorit și un omagiu adus tatălui autorului, trecut în
neființă.
Și cum a
scrie este oarecum echivalent cu a te confesa așternând pe hârtie gânduri,
bucurii, temeri și frământări lăuntrice, care răsfoite și împărtășite pot ușura
sufletul celui care le-au așternut, de ce să nu fi fost și acesta un motiv care
l-a îndemnat pe autor să dea frâu liber condeiului, ca o împăcare cu sine și cu
cei din jur, asemeni liniștii ce se așterne în urma furtunii?...
Carmen Coțovanu
Indic & indicibil
Apărută sub
egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, ca supliment al Bibliotheca
Indica “Balada Calcuttei” rămâne în nota cu care ne-au obișnuit, în ultimii
ani, volumele de versuri semnate de poetul, indianistul și omul de bibliotecă
George Anca. Subintitulat “în căutarea formei Mircea Eliade” și scris în toamna
anului trecut în chiar orașul de pe malurile unui afluent al Gangelui, poemul
constă într-un “dicteu” în tipare doinesco-baladești cu recuzită bine instalată
în(spre) New-Age. Senzația cea mai pronunțată este de entropie accidentată:
sau, deopotrivă, de continuitate în discontinuitate. În locul producerii unui
“zgomot alb”, aglomerația de consoane și vocale – “vioaie”, am spune, cu gândul
la “forma Rimbaud” – pare să izvorească dintr-o “neagră tăcere” sau, poate, o
transparență sonoră - articulatorie și, pe alocuri, vorbitoare. Iată și câteva
mostre extrase, distihial, din cele 62 de pagini ale Baladei: “Lasă moksha lui
Zamolxe/ Prin zăbalele de noxe” “Greieri grei cum se anulă/ aripa de libelulă”
“nemâncați-ne furnici/ banii inimii arnici”. Expresivitate aleatorie, punctuală
este însă, pe cât de inevitabilă, pe atât de contingentă în raport cu efectul
care decurge din desfșurarea/(de/re)generarea discursivă. Aparținând, prin
debut, Generației ’70 – aripa modernismului resuscitat, scriitorul George Anca
pare să trăiască acut “dialectic`” postmodernismului, în care nostalgia
autohtonizată întâlnește căutarea unor surse alternative de spiritualitate,
adăugându-se o încredere “reziduală”, interstițială în literatură.
Dan Mircea Cipariu
Universul
școlii, 7-8, 2000
Kabir globalist în
Nimeniundestan
…”O, Kabir, o
picătură-ncăpu-n mare toți știu
Cum marea încăpu într-o
picătură puțini pricep”
(George Anca)
Pentru
George Anca, nenorocirea ce-l paște de obicei pe poet (zis Kabir), și anume
aceea de a fi înțeles, nu există. Kabir al Kabirilor, el dibuie cu melosul său
temperaturi de pe hartă și freamătul multicultural al mărilor de etnii și
popoare, participă nevăzut la concursul nuanțelor însutite ale artificialului,
miroase cel dântâi, cu încântare, floarea de ciuline apocaliptic a lumii,
aprinde durerea candelei și lasă să cadă în focul etern o lacrimă. Aceasta “se
scutură de vânt” și …moare cu refuzul morții în ea”. Să mori, s`ă trăiești e
tot una, conchide poetul în chip filosofic, împrumutând, pentru o clipă, morga
împietrită a feței lui Montaigne.
Dacă în
volumele sale anterioare (vezi Decasilab, 1999) fusese experimentată deja o
poezie globalistă, variantă a textualismului postmodernist văzut ca o însumare
de teme lirice definitive rostite în limbi europene esențiale și purtate de
vânt peste meleaguri orientale sau
afro-americano-amerindiene, începând cu volumul “Orientopoetica”, publicat la
București în anul 2.000 sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu,
extravaganțele acesteia se diversifică. Viziunea proprie privind fenomenul
poetic și multietnic devine unul dintre cele mai libere experimente cu putință.
George Anca
“narează” în terține compuse după modelul haikuului japonez povestea
globalismului modern în care rase și religii, limbi și etnii înfruntă efectul
ecranelor a tot anihilante. În felul de zicere George Anca, se aude cântecul
din frunza “coconucului cosmic” vestind pe cei cu “casta în sânge până la
sânge” că o reclamă de tip “PARACALYPSO”
risc să se aprindă peste miriadele de etnii euro-afro-orientale. Poetul se
simte atras, fără putință de
împotrivire, de acest spectacol și, pentru a nu-și pierde identitatea, se
întrupează românește în fantasma mândră și poligotă a spătarului Milescu. Apoi
aburcă în spate, ca pe o ușoară povoară, diferența de epocă și purcede la o
nouă descriere a împărăției chitailor: “de bătrân n-am energie să-mi citesc
spiciul/ nouăzeci de ani în ‘933 facultate/ studierea societății chineze”.
Pentru a simți pulsul Orientului ce pare adormit întru înțelepciune,
cugetătorul își pune capul pe inima lui Confucius pentru a prinde în nări
adierea suflării colosului suprapopulat de două rase rostindu-se în ale lor 55
de graiuri distincte, în timp ce peste ACOPERIȘUL LUMII trec în valuri sunetele
stridente ale muzicii afro-americane: “poate-mi venea ca/ mintea la cap/
neorânduiala”, cugetă noul spătar Milescu amintindu-și ca din întâmplare, de
cele 374 de grupuri etnic-culturale din Nigeria și de ciudații afro-brazilieni.
Dar împărăția chitailor îi jucă o festă Milescului dispărând, pur și simplu,
din preștiințele sale. Atunci spătarul își compuse noua biografie pe computer
însă și acesta, simulând dedublarea, se încurcă devenind incoerent: “hermeneut
diplomat utopist teolog călător enciclopedist / (…)/ Grigore Udriște Miron
Nicolae Dimitrie / Gavril slugerul din Zlătărești / Buia Spată 1.304 aromân
Nicolae grămăticul / (…)/ Descrierea Chinei scrisă slavonește”. Urmează
“Epilogul spătarului”, ce ar mai putea fi numit și “Barocul tăcerilor unui
spătar…”
În volumele
sale recente “Mamma Trinidad” și “Poeston”, apărute la editura Aime, Buc. 2001,
tot sub egida Academiei Internaționale
Mihai Eminescu, George Anca reia un alt experiment al său: jurnalul palimpsest,
intrat și el pe computer și devenit “cartea electro-lacunară”. Darea timpului
înapoi șterge textele, lăsâd să se amestece limbi și mesaje. Ca Ahab în
căutarea balenei albe, poetul scanează memoria Bostonului (pentru el Poeston)
pentru a găsi mormântul geniului poeziei americane, Edgar Allan Poe, dar,
dintr-o eroare a computerului, nu-l mai găsește “Edgar Allan Poe nemainăscut în
Boston!” – exclamă acesta, dezamăgit.
Aflat
de-acum în Nimeniundestan, noului Homer nu-i mai rămâne decât să se arunce în
MAREA, înotând frenetic printre balenele dedate la joc. Iată-l “colac peste
vis”, ieșind dintre limpidele oglinzi ținând în dinți, în chip
distins-nastratinesc, un coral! Ba nu, e un “gând răzleț” închinat literaturii
române: “specialitatea ta vremea/ cu timpul din poezia căsătorindu-i augural /
frumoasă literatura română mai bucură-ne incognito / prin maldărele lumești”.
Daniela Iordache
Litere,
noiembrie 2001.
Eminescu – Idee trăită
Recenta
întâlnire a poetului George Anca cu elevii liceului “Vasile Roaită” a însemnat
un moment de autentică vibrație sufletească și spirituală.
Floarea
Comănescu: Stimate domn Gheorghe Anca, ne-a făcut o deosebită bucurie și
plăcere că ați răspuns invitației noastre de a vorbi despre Mihai Eminescu în
ziua de naștere a marelui poet național.
Ideea
dominantă a conferinței dumneavoastră - Eminescu ideea trăită - a fost aceea că
pe cât de completă de complexă este personalitatea lui Eminescu, pe atât de
cuprinzătoare poate fi receptarea operei lui, dacă se filtrează printr-o
individualitate deschisă cu toate antenele. Iar ceea ce este valabil pentru un
individ, este la fel de valabil pentru un popor, altul decât al poetului,
respectiv poporul indian pe care l-ați cunoscut.
George Anca:
Într-adevăr, la a 131-a Aniversare a “Omului deplin al culturii românești” (C.
Noica). Aceea trăită. Eminescu a încercat să fie o invitație elevilor liceului
de a-și individualiza înțelegerea poetului nalional. Șansa dialogului a
conferit-o o voce din sală care și-a rostit gândul despre Eminescu în momentul
întâlnirii (Bledea Camelia, cl. A XII-a a). Știm că pe Mihai Eminescu, cu forța
specifică de stabilire a judecăților de valoare , George Călinescu l-a numit
scriitorul nepereche al literaturii noastre. Dar, deși atât de profund al
nostru, al românilor, el este un spirit al tuturor spațiilor și timpurilor. Cum
s-ar putea altfel explica afinitățile
Lioara Comănescu
Un orientalist îndătinat (III)
Paginile din
capitolul referitor la “Tagore” reconstituie file de istorie literară, în care
este evocată figura marelui poet umanist indian, clasic. Autorul face, în
același timp, incursiuni percutante în universul creației și gândirii unor
indianiști români (Eliade, Sergiu Al.-Gore), trimițând apoi la influențele
exercitate de filosofia indiană asupra scrierilor unor mari personalități
de-ale noastre: Eminescu, Brâncuăi, Blaga, pentru a se opri, mai pe larg, și
asupra altor aspecte privind relațiile româno-indiene în ansamblul lor. În
acest cadru este menționată figura indiencei Amita Bhose, cea care l-a studiat
îndeaproape pe Eminescu, elaborând o lucrare de referință în domeniu: Eminescu
și India etc.
De altfel,
capitolul Dodiile constituie, poate, partea cea mai solidă a acestei scrieri
neobișnuite, care îmbină lirismul modern cu folclorul, istoria cu literatura și
cu geografia spirituală româno-indiană, evocările cu invocările, o adevărată
mitologie a cuvântului aflat într-o mobilitate vertiginoasă, fără a se ține
seama de spasiu, de timp ori reguli, spărgând astfel zăgazurile canoanelor și
convențiilor scripturale tradiționale.
Acesta este
George Anca – rob al acelui “beau desordre” care, de multe ori, cucerește,
fiindcă avem de-a face cu stilul “Anca”.
Cum spuneam,
dificultățile lecturii tocmai de aici provin: din mobilitatea spiritului,
spontaneitate, suprasaturație de situații, momente suprapuse, inserări de
evenimente și întâmplări, conglomerat fastuos de nume, denumiri, apariții de
episoade bizare greu de urmărit și reconstituit, de unde nu lipsesc nici
ironiile, butada și pe alocuri chiar unele exprimări licențioase. Există la
Anca și preferința pentru jocurile de cuvinte, calambururile burlești, fără
finalități și fără o logică a lucrurilor (“Cristos pe Criș Krișna pe Criș”,
“India e planeta piper pipernic pipăruș din Scrisoarea I” ș.a.m.d.)… Nu
rareori, citându-l pe Anca, ai impresia că acesta se află unui laborator în
care realizează cu o spontaneitate suprinzătoare combinații de cuvinte, de idei
și informații eterogene. Imprimând scriiturii sale un caracter eteroclit, ce
obligă la eforturi de gândire pentru înțelegerea sensurilor incluse aici.
Simulând, pe undeva, acest lucru, însuși autorul glumește pe seama sa,
amintindu-și de “recomandarea” ce i-o f`cea
o eroină din romanul “La gioia” (al aceluiași) sub forma unei proze rimate:
“Ancule te-aș întreba mintea-ți mai știe ceva decât să scrie prostii pe o mie
de hârtii dacă vrei să ai copii nu mai fecunda hârtii nu mai consuma cerneală
ci consumă doar scrobeală”…
Scriitor
prolific și interesant, George Anca nu-și desminte, nici de data aceasta,
maniera scripturală specifică, cea care l-a consacrat și l-a impus atenției
definitiv.
Ioan Mihuț
Dimineața 19
iunie 2002.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu