luni, 18 iunie 2018

LAMAR de RODICA ANCA


LAMAR de RODICA ANCA




RODICA ANCA



V I S  C U   P A P A P A G A L,  P E R U S   Ş I    V E V E R I Ţ E
A N A T E M A
LISTĂ  LUNGĂ,  LEAFĂ  MULT  PREA SCURTĂ
O    Z I    P R O A S T Ă
MAI  VIN  ŞI  VEŞTI  BUNE, UNEORI
P L E C Ă R I
M Ă S U R I    D R A S T I C E
GÂNDURI   FĂRĂ   ROST
VARIANTĂ   DE   GUVERN
FĂRĂ
R E C V I E M    P E N T R U   M Ă R I
P O L I T I C Ă    D E    G O S P O D I N Ă
A M Ă R Ă C I U N E
V I E Ţ I L E     S F I N T E L O R


~*~ 


V I S  C U   P A P A P A G A L,  P E R U S   Ş I
V E V E R I Ţ E
  
Eram într-o delegaţie pe undeva prin ţară. Într-un lan de porumb, la rădăcina unui ştiulete, am găsit o iepuroaică cu puişorii ei. Mici  şi negruţi. Lângă ea, două veveriţe, una sură cu codiţa neagră, cealaltă albastru deschis. Deasemeni cu codiţa neagră. M-au lăsat să le iau şi mi s-au aşezat pe umăr.Am plecat cu ele să găsesc o cutie, ceva în care să le pun. Dintr-odată nu mai eram pe câmp, ci într- localitate, cu multă lume în jurul meu, oameni aşezaţi înghesuiţi pe lângă zidurile caselor, la nişte mese, unii lângă alţii. Nu ştiu cum fac rost de un fel de cuşcă mică, din sârmă, în care se mai afla un papagal cam ca ăla pe care am vrut să-l cumpăr astă vară şi un perus verde, care mi s-a urcat pe cap. Am pus în cuşcă  şi  una dintre veveriţe, parcă pe cea albastră şi am lăsat-o în grija cuiva, ca să mă întorc după iepuroaică. Cu perusul pe cap şi veveriţa agăţată pe piert, ajung la porumbi, dar culcuşul era gol. Poate plecase, poate îi luase careva, nu ştiu, dar îmi părea rău, parcă trebuiau salvaţi. Îmi recuperez cuşca, veveriţa cealaltă vine şi ea pe pieptul meu, vine şi papagalul pe cap, lângă perus şi plec la spitalul unde eram cazată într-un salon. Când intru, nu mai era salon ci sală de operaţii şi mă dau unii afară. Plec să-mi caut un loc de dormit, tot printre multă lume, şi, de-odată nu mai am decât o veveriţă şi perusul.Iar le las la cineva în grijă şi mă duc să caut cealată veveriţă şi papagalul la primărie, nu-mi dau seama de ce tocmai acolo, tot strecurându-mă prin mulţimea de oameni. La primărie, şi mai mulă lume, cozi nesfârşite la care trebuie să stau, după multă vreme îmi vine rândul, spun că cineva de la primărie mi le-a luat şi că vreau să mi le dea înapoi. Funcţionara îmi zice că trebuie să vorbesc cu primarul mai întâi şi intră undeva pe o uşă. Eu rămân afară, tot mai înghesuită şi mai storcită de cei din jur, careva mă izbeşte în piept, mă doare, încep să plâng după veveriţă şi după papagal şi mă trezesc gemând şi oftând din tot sufletul încă vreo două minute, deşi ştiam că a fost doar un vis. Dar le iubeam atât de mult pe cele patru animăluţe! Şi mă iubeau şi ele pe mine.
Ce să înţeleg eu din visul ăsta? Că, de obicei, nici nu visez. Rareori, doar. Ce părere ar avea dl. Jung? O să încerc mâine să aflu, că s-a făcut aproape patru dimineaţa.


A N A T E M A

        De o săptămână ziarele şi televiziunile râşnesc o întâmplare nefericită petrecută la un liceu “de elită” din Bucureşti: Un bărbat de 32 de ani a înjunghiat o elevă de 17,  în cabinetul directoarei. Tipul,  cu 10 ani de puşcărie, i-a zăpăcit minţile fetii, arătos, versat, probabil cu multe cuceriri la activ, fără să îi spună pentru ce a fost închis: penru omor. Intr-un târziu, după ce se mutaseră împreună, fata, dându-şi probabil seama de cine se îndrăgostise, vrea să rupă legătura. Numai că tipul nu e de acord, o urmăreşte, o şantajază cu nişte fotografii compromiţătoare, pe care le trimite şcolii, se duce după ea peste tot, chiar şi în scoală, unde este cunoscut de toţi profesorii, de elevi, de directori, spunând tuturor că fata a jucat în filme porno pe internet. Tatăl fetii, un om mai curând biruit de viaţă şi de griji, după cum arată, anunţase şcoala, poliţia, pentru a-i fi protejat copilul. Deci toată lumea ştie despre ce e vorba. Şi tipul vine iar în şcoală, începe un scandal cu fata, iar diriginta şi directoarea, inclusiv mai mulţi inspectori de la învăţământ care aveau o întrunire acolo, chiar în şcoală, în loc să-l dea afară, împreună cu paznicii, care n-ar fi trebuit să-l lase să intre, îi bagă pe amândoi în cabinetul directorului şi-i  mai şi lasă singuri. Directoarea sună la poliţistul de proximitate, înainte să o cuţitoiască criminalul pe fată, acesta, poliţistul, îi spune să sune la secţia de poliţie, că el a ieşit din tură. La Secţie i se răspunde că, dacă tipul n-a săvârşit nici o infracţiune, n-au ce să-i facă! Şi nu vine nimeni. Între timp, tipul o răneşte şi pleacă nestingherit din şcoală drept pe sub nasul directoarei.
De aici începe circul: reportaje, interviuri, conferinţe de presă, comisii de anchetă de la învăţământ, de la poliţie,  proteste ale elevilor în stradă, pichetare la inspectorat, marşuri de protest împotriva demiterii directoarei, cercetarea cazului de către chiar ministrul învăţământului, interviuri cu părinţii, interviuri cu nelegiuitul, care spune că o iubeşte şi că ea l-a obligat să o rănească. Nebunie, ce mai! Şi toată lumea aruncă vina pe un copil de 17 ani. Nimeni care să fie de partea fetii. Un singur ziarist s-a dus la spital şi i-a cerut şi părerea ei. Nu pare să fie un copil “problemă” cum spunea directoarea: nu are decât câteva absenţe, are note bune, altfel n-ajungea în clasa XI-a. E vorba să o exmatriculeze.
Ce mă doare cel mai mult este faptul că părinţii elevilor cer să fie dată afară din liceu, pentru că le-a stricat fasonul. Dacă li s-ar fi întâmplat propiilor lor copii? Numai eleva asta minoră să fie de vină? Şcoala, nu? Poliţia, nu? Societatea, nu?  Cum laşi tu, poliţie, pază, profesor, un criminal să circule prin şcoală? De ce trebuie să suporte consecinţele doar copila asta, de care nimeni nu se interesează, despre care nimeni nu se întreabă cum a ajuns pe mâna acestui ucigaş, nimeni nu vrea să ştie cum va suporta această anatemă, în fond e doar un copil, încă. Aş vrea să ies în stradă şi să urlu la toată haita asta care o apără doar pe directoare, că nu aceasta este nevinovata, ci eleva. Dar cine să mă audă? Cei care nu-şi amintesc ce ne-a spus Isus:  “cine se consideră fără nici o greşeală, acela să arunce primul cu piatra”! Cine e mai presus de Dumnezeu, să judece greşeala unui copil? Şi dacă, zdrobită de blamul colectiv, încearcă să scape în modul atât de comun al adolescenţilor? Cine îşi va lua o responsabilitate atât de copleşitoare, atât de plină de vină şi de venin: şcoala, poliţia, societatea?
Parcă am fi bezmetici, nu mai judecăm, nu mai iertăm, nu ne mai întrebăm încotro mergem, spre bine sau spre iad.


LISTĂ  LUNGĂ,  LEAFĂ  MULT  PREA SCURTĂ

Vine Crăciunul! Mă bucur. Am capul plin de planuri, de liste, de bucurie, de îndoieli, de disperări, de speranţe şi tot aşa, de la un pol la celălalt, de câteva ori pe zi. Şi pe noapte, că tot nu pot să dorm.
După ce am pus deoparte datoriile şi angaralele cu casa, a rămas mai nimic. Am cumpărat câte ceva pentru fiecare, inclusiv gagicele mele. Imi place să fac daruri. Nu pot eu să ofer cât mi-aş dori, dar şi aşa, nu m-am lăsat şi am făcut tot posibilul pentru fiecare. Nu prea mai am bani pentru mâncare, dar n-o să ne îndopăm acum, după ce ne-am străduit tot timpul să fim cumpătaţi la stomac.
Ia să vedem dacă am luat tot ce puteam pentru fiecare.
Nana şi Victor. Primii. Le-am luat o maşină de epocă, din lemn, frumoasă, de pus pe dulapul cu planta de la Elena. O casetă de bijuterii, tot din lemn, ca un cufăr în care-şi ascund piraţii comorile. Eu o să le ascund în în ea două milioane. Caseta se potriveşte cu ceasul pe care l-am oferit ca dar de casă nouă. Le-am mai luat un ibric, un pămătuf pentru praf, diverse chestii de umplutură: lumânărici, moşuleţi, bomboane, etc.

o casetă cu cosmeticale de bărbaţi.
Cuscru G, la fel.
Cuscra Paula, la fel, dar de femei.
Gabi, idem
Mări, deo BU
Felicia, idem
Lili, un ibric şi o să îi mai cumpăr mâine ceva

Dna Gosp. o geantă neagră (pe care o luasem pentru mine, dar, fiindcă ei i-a plăcut, i-o fac cadou.), un portofel în care o să pun o sută de mii, o coroniţă de brad, că n-are bani de pom, pe care o să i-o decorez cu beteală, lumânărele şi moşuleţi.
TJ, un set de suporturi de farfurii din bambus şi o să îi mai cumpăr ceva.
Popescu, o brichetă de forma unei grenade, care mai şi strigă “Don’t move! Drop the gun! Fire! Fire!” şi trage cu mitraliera.
Lenuş, un suport de suluri de aluminiu, folie plastic şi prosop de bucătărie ( pe care, deasemeni îl luasem pentru mine, dar fiindcă i-a plăcut mult, şi nu mai avea altul în magazin, i-l dau ei) I-am mai dat şi şase pahare fumurii, ca să i le dea Cameliei pe lângă serviciul de masă tot fumuriu, pe care i-l face ea cadou de Crăciun.
Andreea, fetiţa de la parter, strănepoata dnei Gosp, două jucărele.
Băieţelul lui Adrian, tâmplarul, o maşinuţă.
Şi la fiecare, desigur, bomboane, moşuleţi de ciocolată şi mandarine.
Asta e tot? Toată lumea mea? Nici nu sunt mulţi. Dar nici darurile nu sunt multe. Atât am putut, ce să fac. A, mi-am luat şi mie o brichetă ca a lui Popescu, un vas frumos de sticlă, în care am pus multe pietricele colorate. Nana nu l-a vrut, că adună praful.
O să aranjez bradul doar cu roşu şi auriu, o să pun darurile ambalate frumos sub el, şi o să aştept să vină fiecare să le primească din partea lui Moş Crăciun. Ah, ce mult mă bucur şi ce-mi place, încă de pe acum! Uite-aşa îmi creşte inima!
Numai că, până la acea zi, pe mine mă aşteaptă curăţenia casei şi pregătirea mâncărurilor, treburi care nu mă bucură de fel! Mă simt fără vlagă, fără elan, obosită. Şi mai sunt şi nişte rufe de spălat. Si mai este şi Bulică de spălat. Şi voi mai fi şi eu de spălat. Da’ las’ că o să reuşesc eu să le fac pe toate, mi-am luat şi două cutii de ginseng!
Am fost la piaţă şi am mai cumpărat cele care îmi lipseau la pungile cu daruri: două casete cu cosmetice, o păpuşică şi mai multe ornamente. La copiii lui Viorel încă nu m-am gândit. Le iau eu ceva, mâine sau luni.


O    Z I    P R O A S T Ă

Ziua care tocmai s-a terminat trebuia să fie cu totul altfel. Aveam de făcut curat, de pregătit varza aia pe care o planific de o săptămână, să termin cea de a treia  mănuşă pentru Nana (că până acum n-am nimerit nici una pe gustul şi pretentiile mele), să mă uit la televizor, să ascult muzică, să mă văd cu TJ, dna Gosp şi Lenuş, să mă duc să mai cumpăr un scul de lână… Treburile şi tabieturile de zi cu zi. Dar n-a fost să fie aşa. Am făcut numai ce nu voiam toată ziua, începând cu cafeaua, pe care n-o pregătisem de cu seară, ceea ce urăsc şi mă enervează.
Mai întâi a trebuit să fac baie dimineaţă, că aseară mi-a fost lene. N-ar fi chiar o problemă, dacă apa n-ar ajunge la baie mai mult rece decât caldă. Centrala asta are o personalitate mai puternică decât mine şi dacă eu vreau apa mai caldă, ea nu vrea şi începe să protesteze cu presiunea şi să scuipe apa pe dulapul meu. Am lăsat-o pe-a ei şi m-am scăldat cu apa  pe care a vrut ea să mi-o dea. Imediat după, am luat preventiv un paracetamol.
Apoi, în loc să fac ceva folositor, am pierdut vremea cu vreo patru sau mai multe ceşti cu cafea şi cu ochii în tv, gândind la tot felul de scenarii cum să fac să nu mă duc seara la indieni. N-am reuşit să dezvolt unul credibil, aşa că pe la ora 12 şi ceva am plecat târâş la Nana să-i aştept pe ăia cu repartitoarele. Mi-am  luat în traistă mănuşa a treia, integramele şi pezmeţii cu brânză, că nu mâncasem nimic.În drum mi-am cumpărat bomboane şi trei banane. Noroc cu ele, că brânza s-a dovedit a fi unt (cum, pisici, n-am văzut ce cumpăr!) şi m-ar mai fi apucat şi arsurile!
Mie nu-mi place să mă duc acasă la copii când ei sunt plecaţi. Nu sunt în largul meu. Stau  pe-un scaun, fumez cu sughiţuri, nici la baie nu mă duc. M-am pus  pe scaun, am sos mănuşa şi am început să tricotez. Că şi cu mănuşile astea… Dacă le-ar fi cumpărat (ceea ce i-am propus să facă, oferindu-mă să le achit eu), ar fi costat 350 de mii. N-a vrut. A făcut bot, că adică nu vreau. Am cheltuit până acum 200 de mii pe lână şi vreo şapte zile de muncă în zadar, că nu-mi mai merg mâinile şi nu-mi iese nimic cum trebuie. Mă enervez, mă deprim, mă autoocărăsc şi o iau de la început cu tenacitate de capricorn.
După vreo trei ore de aşteptare, termin în sfârşit beleaua aia de mănuşă – cred că de data asta e bună – se face aproape ora patru şi intru în panică: n-au venit repartitoriştii! Într-un colţ de creier îmi pare bine: nu mă mai duc la indieni, (e ziua lor naţionlă), doar n-o să las copiii la nevoie, să plătească ei toată diferenţa la factura de încălzire, că ei sunt singurii pe scară care nu au chestiile alea! Inima mea de mamă devotată îmi ordonă să rămân la datorie, mai ales că se potriveşte foarte bine ca scenariu de eludare a obligaţiilor mondene! Dar mă sună G să vadă cum stau şi nici nu vrea să audă de varianta mea. Mă mai sună şi Felicia cu lacrimi în glas că Ralf, dobermanul ei de 16 ani vomită sânge şi că a chemat doctorul să-l eutanasieze. (Se chinuie bietul animal de vreo şase luni şi ea pe lângă el, nu doarme, stă cu uşile deschise chiar şi pe gerul ăsta). Sun la Nana să întreb ce să fac. Zice să plec la 16.30 şi gata, ce să mai… Alte ore pierdute, alţi nervi, de!
La ora respectivă ies pe uşă, după ce mi-am strâns în sacoşă cojile de banane şi mucurile de ţigări şi dau fuga acasă. G era deja gata pus la costum, patrulând pe hol în aşteptarea mea. Mă îmbrac cu ce-o fi, că nici nu prea am eu haine adecvate pentru astfel de ocazii, înşfac paltonul Nanei şi pornim în goană. Nici nu mai am timp să fac nazuri şi să mă dau victimă a societăţii şi a obligatiilor familiale şi mondene, ceea ce şi sunt! In metrou ne apucăm să calculăm câţi călători  poate transporta un vagon, un tren, toate trenurile, şi când coborâm la Piaţa Victoriei, ne întâlnim cu dl. avocat X, îl punem în temă cu problema noastră şi numărăm vagoanele: cinci. El ştie că sunt 17 rame (proasto, nu trenuri!) numai pe linia asta, suedeze, le laudă el, mândru de parcă ar fi ale lui, şi nu mai terminăm de socotit, că ne întâlnim pe peron şi cu Pasi Mentzel cu perechea. Mai apar Ina şi Carmen, care întreabă dacă “foncşonul” s-a mutat la metrou. Ele pleacă, pleacă şi Pasi cu lady a lui, ramânem doar cu dl. avocat şi imediat apare şi Nana, din direcţia opusă celei din care o aşteptam. Venise şi Victor, ne îndesăm toţi în maşină şi ajungem, pe contrasens, fără să obderve cineva.
Înăuntru plin, lume multă, indieni mulţi, dar şi destui români. Mie una, nu-mi plac astfel de evenimente! Ambasadorul pe care îl cunoşteam eu fusese schimbat şi n-am mai văzut nici o figură cunoscută printre indieni. Dar Cora deja venise, era şi Sorinache cu perechea lui, fetele de la bibliotecă, dr,Boriceanu cu soţia, dl. Drăgulănescu tot aşa, lume bine, ce mai. A dansat şi poate a şi cântat o româncuţă dansuri indiene, eu nu le-am văzut, că eram prea în spate, dat s-a urcat Cora pe o banchetă şi a făcut pozici, aşa că o să le văd şi eu cănd le-or pune copiii pe calculator. Am mâncat pacore iuţi, carne iute şi alte chestii specifice, care nouă ne plac atât de mult. Şi am băut şi puţin whisky. De G nu m-am ocupat, aşa că, n-a apucat să guste nimic. Lasă că şi-a scos pârleala ci o sticlă mare de sprite şi două pungi de chipsuri. Pe la opt, eram acasă, domneşte, că ne-au adus copiii cu maşina.
Fără chef m-am dus, ca atare m-am întors! Ce-mi trebuia mie?…
Imediat după ce ne-am shimbat ne-am  dus la Popeşti, la canastă. Nu mai jucasem de mai bine de o săptămână. Bineînţeles că G a stricat tot jocul, că pierdeam, şi după mâna a doua a plecat şi ne-a lăsat cu buza umflată pe toţi. Iar am promis solemn că n-o să mai jucăm. Cât ne-o ţine, că mereu jurăm că nu mai, dar nu reuşim.
Am venit acasă şi am adormit. Nervii, oboseala şi gerul m-au învins. Dar numai pentru o oră. M-am trezit freşă de parcă aş fi dormit o noapte. După ora 1 am sunat-o pe Felicia să văd ce a făcut cu câinele. Venise doctoriţa şi îl terminase. Dragoş umblase cu el să-l îngroape, dar pământul e bocnă, aşa că l-a adus înapoi şi l-a lăsat în curte. Felicia luase distonocalm, nu mai plângea, dar era tulburată şi tristă. Am consolat-o cum am putut şi m-am gândit cu durere că Bulă a trecut de 19 ani.…
Aşa a fost ziua asta: începută şi terminată cu stângul. Aşa a vrut ea să fie.


MAI  VIN  ŞI  VEŞTI  BUNE, UNEORI

Săptămâna trecută, vineri, am avut o mare bucurie: m-a sunat Esha, tocmai din New Delhi! Am fost atât de fericită şi de emoţionată, că nici nu am putut lega două vorbe. Îmi venea să plâng, nu mai ştiam nici o vorbă în engleză, nu înţelegeam ce spune, mă bâlbâiam, i-am cerut adresa de e-mail şi n-am fost în stare să o scriu, aşa că a rămas că îmi scrie ea, săptămâna asta prin profesoara de limba română. Ieri a venit la G la bibliotecă, cu un pacheţel pentru noi, de la Esha. Era şi o scrisorică, pe lângă o trăistuţă neagră pentru mine, un cuţit pentru plicuri, pentru G şi un lănţişor pentru Nana. Nu era nici o adresă de email! G vorbeşte cu ea la telefon, ca să-i mulţumească şi uită de adresă! A mai sunat-o şi azi şi a aflat-o, în sfârşit! Acum trebuie să mă adun şi să-i scriu un email cu toată dragostea, că mi-a lipsit mult în anii din urmă, mai ales de când am încetat să îi scriu, după ce a apărut cartea. Pe care i-am trimis-o şi ei, în toamnă, cănd a plecat noua profesoară la post.  Imi cere să o traduc, ar vrea să o publice. Cu dragă inimă, numai că nu mă simt în stare. A zis G că o traduce el, numai că acum e foarte ocupat cu propriile lui cărţi, cu dosarul pentru lectoratul din Turku, cu delegaţiile, simpozioanele, Anul Ibsen, American Corners, asta fără să mai scotim cititul ziarelor, canastele şi televizorul! Mă ceartă Esha că ce mă tot plâng de bătrâneţe, în loc să mă bucur de timpul pe care îl mai am, acum când copiii sunt la casa lor, când grijile s-au mai împuţinat … Bine, de azi înainte n-o să mă mai smiorcăi, nici de vârstă, nici de dureri de oase, nici de griji. O să observ doar cele bune din viaţă. Dacă m-oi  putea ţine de cuvânt…  Măcar promit să încerc. Zău!


My dearest Esha,

Now I can say with all my hart: YOU’VE MADE ME HAPPY!!! And you did caught me unprepared. I couldn’t even speak two words in English,when I heard your voice! I couldn’t believe what is happening! The tears wanted to come, the voice wanted to go, my mind has disapeared  somewhere, and till to pull myself together, the call was over! But I was so happy!
After the book was published I stoped writing to you, because without any replay,I felt useless to speack by myself, and sadfull, too, but I missed my “monologs” with you!
Yesterday I received your wonderful gifts you’ve send to us, thank you very much for it. I liked your small letter, I wished il longer, but will be others, wouldn’t they?
Yes, you are right, from today on, I’ll never say a word about age, pains or troubles! I’ll observe only “the bright side of life”! You’ll see, watch me and scold me if you catch me!
I’m glad about that book, and if you consider, we will translate it, but for this I need George’s help, I am not that good in English. Hope you liked the last chapter, all my soul is there. And my love, also…
I saw the pictures from Radhas mariage. I loved them! Both, the bride and the groom are so beautiful! The whole mariage looks like from “1001 nights”!  I showed them to all my friends here, and they had the same opinion! But it is sad they are so far away from you! Aren’t you missing her all the time? Not to speack about Tara, who is on the other side of the earth! Even you know they are well doing and healty, a mother is always longing for her’s children.
In this regarde, I am luckyer. Our’s had bought a two rooms flat just near by. Three minutes away fron our home. So, at list once a week, we can see them. Even if, sometime, she is in bad mood, because of our disabillity with the computer, and ask her to show us whatever we don’t know, third or fourth time. Her job is hard and she is tired over the week days. Something in public relations, I believe. They have to overwork, because they must pay montly the instolments for the house. We cannot help them. I am so sorry for this. I know what means this, because we also payed for the house in the beginning.But with the God’s help, I hope they will manage.
Victor, her husband is a nice, kind and serious man, ( day after tomorrow he will be 32, I thik). And they seem to be very much in love.
I love them.

George is 62, stil have 3  years to work at his job. Writes a lot, every day. He published many books. I never read them, not even one! I am a very bad wife. And now it isn’t possible any more for me to do it, because I have some troubbles with my right eye, which sees funny deformations and with missing spots. Lucky me, the other one is working well, but it gets tired soon enough, after 5 minutes the tiers start flooding. So I have a good excuse, haven’t I? But we are going on well, healthy, happy and full of hope. Just as you ask us to be.
I’ll give this mail to Nana to send it. I’ll continue to write now and then. Please give our love to Andre, preserve some of it for yours daughters, and the huge remaining, is all for you, my dear sister-friend.

Kisses for you.
Nancy


P L E C Ă R I

A mai plecat unul dintre noi pe Calea către Domnul…
Ne rărim, azi, unul, peste un timp prea scurt, altul, rămânem tot mai singuri, mai puţini, mai trişti, noi, cei din generaţia noastră.
Poate ar fi mai uşor dacă am pleca toţi deodată. Dacă fiecare generaţie ar părăsi lumea când îi vine vremea, când îi vine rândul… Nu ar mai plânge părinţi fiii plecaţi înaintea lor. Nici prietenii rămaşi cu dorul în suflet, nici soţi sau soţii cu suflete pustiite, pline de o durere pe care nu o vor lepăda niciodată, până le vine şi lor rândul, sau, cine ştie, poate şi mai departe… Copiii ar suferi, poate, dar ei au forţă, viaţa le este înainte, au griji, copii, la rândul lor, slujbe, toate acestea îi ajută să suporte mai uşor despărţirea. Dar cei de dinaintea lor, bătrânii,  rămân să-şi poarte povara despărţirii, a singurătăţii, a lipsei celuilalt, fără a spera că timpul le va vindeca sufletul,  că se vor obişnui cu durerea, că vor putea îndura mai uşor pustiul din suflet. Dimpotrivă, tristeţea va creşte cu fiecare zi ce trece, zile tot mai cenuşii, tot mai goale, tot mai lungi şi fără de rost.
Câţi au plecat dintre cei pe care i-am iubit şi preţuit? Mulţi. Cei mai mulţi dintre noi. Am mai rămas numai câţiva, prin voia Domnului, pentru cine ştie ce raţiuni karmice! Şi despre câţi nici nu mai ştim ce li s-a întâmplat: am pierdut legătura cu ei  prin labirintul vieţii şi ne rămâne doar speranţa că, poate, mai trăiesc şi ne gândim uneori la ei cu dor, cu păreri de rău pentru timpul trecut, pe care n-am ştiut să-l preţuim, când încă mai puteam.
Da, a plecat şi Sandu Văduva, azi,17 mai 2006.
S-a dus la fratele Vasile, plecat acum mai bine de 30 de ani.
Nu ştiu ce i s-a întâmplat. Acum vreo două sau trei săptămâni a sunat după G. Ştiu că avea planuri cu o revistă: “Dreptul la amintire”, pentru care voia să fac eu coperta. Acolo ar fi publicat câte ceva din cărţile celor plecaţi dintre noi, pe care am început să-i uităm şi despre care cei tineri, scriitori sau cititori, nici nu au auzit. Şi au scris şi trăit în ultimele două-trei decenii. Nu în secolul trecut. Azi a intrat şi el între coperţile necreate ale unei reviste care n-a apucat să se materializeze, apărută doar în gândurile lui, prea târziu, din nefericire.
Te rog, Doamne, ostoieşte-i şi odihneşte-i sufletul în Împărăţia Ta.
Astăzi, a doua zi, în cursul dimineţii, am aflat cum a murit: s-a spânzurat!!!
Câtă durere, neputinţă şi disperare o fi purtat în suflet de s-a sinucis, cu soţia şi fetiţa în camera alăturată?
Doamne, iartă-l pentru slăbiciunea lui, pe el şi pe toţi cei care nu găsesc puterea de a îndura viaţa asta plină de amărăciune, dezamăgire şi neputinţă.
Ieri a fost înmormântat. La Străuleşti II, lângă fiul său cel mare.
Noi doi ne-am întâlnit cu Sorinache şi cu Cora la Gara de Nord şi ne-a dus Cora cu maşina, altfel nu ştiu cum am fi ajuns până acolo.  Cu ocazia asta ne-am amintit de toţi cei ingropaţi în acest cimitir, începând cu Mamaia, Vasile, fratele lui Sandu, Domniţa, soţia lui Vasile, Cristina, prietena mea.


M Ă S U R I    D R A S T I C E

Gata cu pierderea de vreme, viciul şi risipa! Azi am şters jocurile de pe calculator. Dovada? Faptul că scriu. Cafeaua se termină până deseară şi n-am mai cumpărat alta. Nu-i vorbă, nici nu aş fi avut pe ce. Dar până acum m-aş fi împrumutat, dacă nu luam hotărârea să tai nodul! Ţigări, la fel. Mai am doar în seara asta, la canastă. Integramele sunt şi ele pe terminate, nu mai cumpăr altele. Deci: ţigările, cafeaua, jocurile pe calculator şi integramele aut din viaţa mea! Păi cu ţigările şi cu cafeaua fac economie nu numai la finanţe – şi destul de consistentă- ci şi la timp: “ hai încă o ţigărică, încă o gură de cafea” şi uite aşa îmi trec orele, fără să fac mai nimic, (în afară de jocurile astea de pe calculator, care sunt ca drogurile şi nu mă pot opri). Iar cu integramele fac nu numai economie de circa o sută de mii pe săptămână, ci şi de timp şi, de ce să nu recunosc, mai pun mâna şi eu pe o carte, că mă dau chioară, că vai, ochii mei , dar aşa cum stau cu ei în careuri, pot să îi aţintesc şi pe o filă de carte, fie şi pentru câteva minute doar! Să mai spună careva, adică tot eu, că nu am bunăvoinţă! De-asta am. Voinţa, nu-mi prea prisoseşte, dar uite că mă străduiesc!
Am o mulţime de treburi de făcut, pentru care trebuie să-mi fac rost de timp – de cusut diferite haine pentru Nana, de călcat toate cele pentru G, pe care să nu i le mai dau d-nei Gosp, mai reducând astfel şi cheltuielile casei, să mai scriu la toate cele pe care le-am început sau pe care le am în cap, să mai citesc măcar câte puţin, că înainte vreme, nu lăsam din mână cartea, până n-o terminam. Mi s-a lenevit creierul. Că e şi el parşiv: dacă poate să “şadă” numai, şi să nu “cugete” e fericit!
Să trec la altceva: Marco Polo – Marcopolo –Marcopola –Marco Pola – Marcu Paula – Paula Marcu. Ăsta e pseudonimul pentru Beijing: Paula Marcu. Dacă ne ducem şi dacă reuşesc să scriu “Jurnalul Marcopolei”!  O fi cam pretenţioasă şi cam fără modestie această găselniţă? Mai vedem. Dar îmi place să mă joc cu cuvintele!
În lumea înconjurătoare s-a petrecut un marş al homosexualilor, care s-a lăsat cu altercaţii, bastoane de cauciuc pe spinările oponenţilor, etc.
 Trebuie să-l hrănesc pe Bulă, că scânceşte la mine cerşind ceva de papa.
În altă ordine de idei, azi s-au împlinit 40 de ani de când ne-am căsătorit. 40 !  Şi copiii, 1 an. Primul. Şi  simt că a fost şi fericit. Să le dăruiască Dumnezeu mulţi şi fericiţi înainte, mult mai mulţi decât ne va da nouă! Am primit flori de la copii şi s-a făcut un buchet frumos ca o mireasă, mai mare dragul să ridic ochii de pe taste şi să-l privesc pe deasupra ecranului! Le-am oferit şi noi dragonaşul de bronz, icoana, din partea lui Gabi, şi ceva cosmeticale într-o preafrumoasă cutie. La mulţi ani!


GÂNDURI   FĂRĂ   ROST

Fără rost, pentrucă vreau să reîncep să scriu deşi nu am nimic în capul ăsta cu gelatină în loc de creier. Dar din ce stau şi finisez cocleţi, dintr-aia îmi vine din ce în ce mai greu să-mi aglutinez ideile, d-aia mi se pare inutil să scriu şi orice idee, lipsită de importanţă. În fond de ce ar trebui să fie “mare”, doar scriu pentru exerciţiu. Să nu mă trezesc mâine-poimâine că nu mai am nici un gând prin creier (că e al naibii de parşiv şi de leneş şi ştie să găsească scuze sau motive, numai ca să intre în dulcele far niente în care se simte atât de confortabil!). Oi fi citit eu în tinereţe, pe când eram însetată de filosofia indiană, despre liniştirea şi golirea creierului de orice gând pentru a lăsa să pătrundă în locul rămas vacant toată binecuvântarea , iubirea şi pacea Iluminării. Dar n-am reuşit să depăşesc niciodată stadiul de început, acela de a mă lenevi chiar şi în gândire, dacă e posibil aşa ceva. Bine, vorbesc de gândirea creatoare, de fantezie, de visare. Că în ce priveşte grijile, bazaconiile, prostia – nu pot să mă plâng. Nu pot nici să dorm noaptea din pricina lor! Dar lasă că mă voi dezlănţui eu, vorba lui Ani Mendea, care m-a sunat ieri şi m-a încurajat să mă apuc de pictură. Eu mă cam codesc, că mă cunosc eu ce-mi poate pielea. Mai dau şi banii pe culori, mâna n-o să mai vrea să funcţioneze, o să mă desumflu: că, la ce bun, că nu mai sunt în stare, etc. La care ea, Ani,: lasă, mă, o să-ţi fie greu puţin, la început,  până te dezlănţui, după aia… o să vezi! Dacă îmi iau inima în dinţi şi risc să cheltui ceva bani pe culori, va fi numai din pricina acestei figuri de stil, cu “dezlănţuirea”! Parcă mă regăsesc într-unul din sclavii lui Michelangelo şi simt cum mă umplu de forţă,  strădanie şi dorinţă! (Creatoare!) Sper că am reuşit să-mi scot subtila autopersiflare în evidenţă!
G a plecat aseară în deplasare la Bistriţa. Nu am putut să adorm până în zori, că mi-e urât singură. Am “auzenii”! Cum ce-s alea! Unii au vedenii, eu am auzenii. Sună telefonul, sar la el şi nu e nimeni, bate la uşă, idem; il mai aud şi pe Bulică izbindu-se de uşa dulapului. De trozneli, răsuflări şi suspine, nu mai zic. Sunt mai rare, dar sunt şi ele, mai ales dacă nu mai e altcineva acasă! Azi m-am dus iar la florăria de la BIG după dulapiorul de ratan , cadoul de Crăciun pe care aş vrea să i-l dăruiesc fetii. Degeaba. O să mă mai duc şi mâine. Poate am noroc să-l  cumpăr înainte de a cheltui banii!
Mai greu îmi merge cu tricotatul. N-am nici un spor! De vreo zece zile mă chinuiesc cu o căciuliţă, tot pentru fată, şi n-o mai termin. Şi cred că sunt vreo opt-nouă gheme diferite de făcut tot atâtea căciuli. Şi un fular sau două. Nu pot să mă concentrez, ce mai!
Încercam să-mi amintesc un pseudonim pe care mi-l găsisem mai demult şi a trebuit să caut în urmă. A trecut mai mult de un an de când am deschis Jurna Lamarul. Câte vise s-au risipit de-alungul acestuia! Finlanda, China, Portugalia… Destrămate toate! Nimeni nu ne mai vrea la vârsta asta! Sau or mai fi şi alte motive? Că G nu e chiar cât mine de bătrân.Hm! Şi ne mai puneam problema lui Bulică! A murit şi el, sărmanul, pe 4 octombrie, la aproape 20 de ani. Pe 30 nov. ar fi împlinit 20. Ca un puişor, liniştit şi fără chinuri. A venit în bucătărie, l-am luat în braţe să-l pun la locul lui şi s-a înmuiat ca o cârpă de cum l-am ridicat. Cîteva, două sau trei minute mai târziu, n-a mai respirat. Nu s-a zbătut, nu a plâns, nu s-a speriat. O moarte paşnică, aş putea spune. L-am îngropat în spatele blocului şi trec pe acolo în fiecare zi, gândindu-mă la el. O să plantez la primăvară un arbust peste el. Încă îmi lipseşte, încă mă mai trezesc vorbind cu el, şi încă mai ezit să calc pe locul unde se afla aşternutul lui. L-am adus în sân, că era iarnă, l-am corcolit şi îngrijit ca pe un copil. Doamne, cât îmi lipseşte, mai ales când sunt singură în toată casa, pentru mai multe zile.
Poate am mai scris despre moartea lui Bulă. Am uitat.
Sunt singură şi urmăresc, pentru a cât-a oară?, Stăpânul Inelelor.
Cartea pe care o iubesc atât de mult, încât, dacă ar fi posibil să iau cu mine ceva în lumea de dincolo, pe aceasta aş lua-o. Nu Prinţul Cel Trist! Oricum, dacă e adevărat că  luăm cu noi ceeace am dobândit ca învăţătură şi înţelepciune, pot spune că  port în minte, suflet şi inimă această carte.

 Niciodată nu mi-ar fi de ajuns, n-aş putea spune că o ştiu, că am văzut şi filmul ori de câte ori am avut prilejul. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Talkien pentru darul pe care l-a făcut oamenilor.Mă rog, unora. Mie, în orice caz. Deşi mă dor ochii, o să  recitesc iar şi iar inegalabila Carte. Am şi filmul dar nu ştiu pe unde s-a rătăcit, printre cele ale fetii. Poate o să-l găsesc vreodată. 
De când nu mai există Bulică îmi e urât singură acasă. Şi G care se tot duce să se “deplaseze” prin ţară! Şi nu mă lasă să-mi iau măcar o muscă de companie. O să mă sperii şi o s-o iau razna! Ca să mă înveselesc am tot ieşit din casă şi de fiecare dată am risipit câteva sute de mii pe nimicuri. Dar gata, mâine vine şi mă potolesc. Mai am doar noaptea asta de trecut cumva. A, am cumpărat o casetă cu “Ghiţă” a fetiţei lui Stratan şi o să o ascult până târziu.
Gabi a fost iar pe aici şi ne-am uitat împreună la Divertişi. Am vorbit de una, de alta, am mai consumat ceva timp. Copiii au trecut şi ei pentru puţină vreme, au plecat, am rămas cu Gabi. Acum am rămas iar singurică, pe cont propriu. Mă mai uit pe geam la căţeii din alee, mă mai uit la tv, dar parcă am marmeladă în loc de creier, nu pot  să înnod două gănduri. Decât să mă ramolesc de-abinelea, mai bine lipsă. Iar mi-e mai frică de viaţă decât de moarte. Aşa păţesc în singurătate. Mă depresez. Ce ziceam, că mă apuc să citesc? Aş! Ce, pot? Numai o integramă, două şi pe urmă… blank. Mai bine tac! Şi ce să fac eu până dimineaţă, că e abia miezul nopţii!

VARIANTĂ   DE   GUVERN

Uite că i-am luat-o înainte lui Voiculescu Felix(hm, cum naiba şi-a luat ăsta tocmai acest nume de colaborator? Că era numele lui Bulică şi, dragul de el, n-a avut nimic de-a face cu securitatea!). Ieri, stând noi la un pahar de cola şi amintindu-ne din tinereţe, zice G.:…”când eram în liceu, la Găieşti, am făcut un guvern al clasei. Au mai venit şi alţi colegi, din alte clase, am pus cotizaţii pe care le strângea Stan, ministrul de finanţe. Şi să ştii că a funcţionat! Erau mulţi elevi care ar fi dorit să fie miniştri.” Aşa că ne-am apucat şi noi să “construim”, cum zice Stolo, un nou guvern, de rezervă:
G, desigur, Prim Ministru, că se pricepe foarte bine să dea ordine şi dispoziţii tuturor celor care au ghinionul să-i fie prin preajmă.
Tot G, suplimentar, ministru la Învăţământ şi Educaţie.
Eu, Ministru de Finanţe, că mă pricep de minune la cheltuirea bugetului şi, oricum, rămâne în grija mea să mă descurc cu banii care mai rămân după plata angaralelor, care tot în sarcina mea cad.
Nana, Ministru cu Integrarea şi cu Relaţiile Externe. Interimar, şi la Cultură, Arte şi Turism Extern
Victor; Ministrul Dezvoltării, Cercetării şi Resurselor fizice şi psihice ale forţelor de muncă.
Lenus, Ministrul Comerţului, Aprovizionării (cu second handuri) şi Rezervelor (alimentare).
Mihai, la Ministerul Minelor , Rezervelor subsolului şi Turismului intern.
Lili, Ministrul Muncii, Relaţiilor cu cei plecaţi la muncă în străinătate şi cu
Costică, Primarul General al blocurilor D3 şi D4
Gabi, la Ministerul Cultelor şi Construcţiilor Civile şi Religioase.
Mai avem ministere libere, o să ne mai gândim şi o să facem propunerea finală la prima întâlnire a Cabinetului.
Azi G a primit un banc pe e mail cu ce fac un englez, un american şi un evreu când găsesc un gândac în ceaşca de cafea. Englezul aruncă ceaşca cu cafea în stradă, americanul cheamă chelnerul şi-i cere alta, iae evreul acuză Libanul, Hezbollahul, cere ajutor militar americanilor, ameninţă cu războiul şi se plânge la ONU de antisemitism. Şi mi-am adus aminte de ceva asemănător, dintr-o deplasare la Alba Iulia, cu Cristina, Tereza şi nu mai ştiu cine. Bineînţeles că eu sunt cea care găseşte gândacul de bucătărie în cana cu cafea! Văd ceva, bag degetul şi scot frumuseţe de gândac. Dau cana deoparte  şi renunţ. N-aveam alţi bani să cer alta. Tereza zice.”N-o mai vrei? Dă-mi-o mie!” Ia-o, zic, doar n-ai de gând s-o bei! Ea cheamă revoltată chelnerul, îi arată gângania şi-l ameninţă cu condica de reclamaţii. Omul se scuză, pleacă şi se întoarce cu altă cafea, pe care Tereza o bea fără să se jeneze şi fără să se gândească la mine! De, mie nu  mi-a dat prin cap să cer ajutorul americanilor!


FĂRĂ

Cred că ar trebui să pun data (22.01.07) din când în când, că nu mai ştiu dacă am spus despre toate prin care am trecut în ultima perioadă.
Pe 1 ianuarie, că tot începeam anul cel nou, s-a stins Măriuca, fata lui Gabi, de-o seamă cu Nana. Au crescut împreună. Era ca fiica noastră. Mi se rupe inima de ea şi de Gabi. Aş vrea să ştiu cum s-o ajut pe Gabi să treacă peste această nenorocire, căci ce poate fi mai nimicitor pentru un părinte de cît să-şi ducă propriul copil la cimitir! Simt ce este în sufletul ei şi mă doare, mă doare. Ne vedem aproape în fiecare zi şi mă străduiesc s-o ajut din tot sufletul cu tot ce pot.
E dureros de greu să nu-mi pierd liniştea, calmul, judecata şi firea în astfel de situaţii covârşitoare. S-au adunat cam multe nefericiri şi disperări în sufletul meu, în ultimele şase-şapte luni, despre care n-am putere să vorbesc şi care mă macină mărunt-mărunt. S-au năruit speranţe, am pierdut prieteni, nimic din ce am încercat nu a reuşit. Nu ştiu cum să mă adun iar într-un tot.


R E C V I E M    P E N T R U   M Ă R I

Ieri am fost la cimitir, la Măriuca. Au trecut 40 de zile. Am ajutat-o pe Gabi cât de mult am putut, la treabă, atât eu cât şi Lili, care a pregătit mâncarea. In biserică s-a ţinut un recviem în memoria ei, care mi-a rupt sufletul.
 Mări, cât de mult ne lipseşti! Nana se gândeşte la tine absolut în fiecare zi şi nu poate accepta plecarea ta. O să poarte, în memoria ta, câteva haine de ale tale, pe care Gabi i  le-a dat cu atâta durere şi pe care Nana le-a primit cu acelaşi sentiment de tristeţe. Oare unde te afli tu?, mă gândeam în biserică, plângând pe furiş, sperând că asculţi recviemul şi că te-ai  desprins îndeajuns de lumea asta încât să nu suferi şi tu. Să ai parte de linişte şi seninătate şi să nu-i duci grija lui Gabi, că că n-o lăsăm noi singură la greu. A fost o zi atât de frumoasă, de luminoasă şi de caldă, încât am luat-o ca pe un semn că acolo unde te afli acum, asfel îţi este şi sufletul tău: frumos, luminos şi cald. Domnul să te odihnească în pacea şi iubirea Sa cea fără de margini. Noi, aici, n-o să te uităm şi te vom iubi mereu, iar tu ne vei lipsi în fiecare zi. Îi lipseşti şi lui Silver care, noapte de noapte, doarme în patul tău, aşteptându-te, ducându-ţi şi el dorul. Ne priveşte cu ochii ăia plini de tristeţe, întrebându-ne unde eşti şi de ce nu mai vii.


P O L I T I C Ă    D E    G O S P O D I N Ă

Uite că, de vreo zece zile, mă bântuie o gripă afurisită, de care nu pot să scap, ca de râie. Am luat la antibiotice de mă arde stomacul, gîtlejul şi limba, mă doare splina, ficatul, m-a apucat şi diareea, şi, de câte ori tuşesc, scap şi câţiva stropi de pipi pe mine, că a trebuit să-mi cumpăr tampoane!
Şi, ca şi când tusea nu mi-ar fi îndeajuns, iată şi junghiul: am cam rămas fără money, că am dat 2 mil. pe cele doctorii care nici nu vor să-şi facă datoria, 6 mil. la dentist, că lui G i-au mai picat niscaiva dinţi, de la Târgovişte n-a primit salariu de vreo două luni, că a fost ba vacanţă, ba Paşte iar azi a aflat că “au uitat” să-i publice vacanţa postului de profesor în Monitorul Oficial, aşa că titularizarea se amână pînă la anu’, că poate pierdem samarul sau poate moare măgarul! Nu pot să înghit mitocănia ălora şi mă răţoiesc la el: că se lasă escrocat în halul ăsta, că se duce săptămânal 200 (?) km cu bani din casă, că nici nu încearcă măcar să-şi caute o catedră în Buc, că mai bine s-ar pensiona! De parcă ar avea el vreo vină! Dar eu cui să mă plâng? “O să murim de foame”, zic eu, “Nu mai cheltui banii!”, îmi reproşează el termopanele. La care eu mă isterizez şi mai dihai, el se ridică şi pleacă cu demnitate, sau cu laşitate, la calculator, lăsându-mă să mă descarc de una singură!
Mă concentrez asupra talk show-rilor şi a ştirilor de la tv. Mai bine rămâneam să mă cert pe muteşte cu G, că nervii de până acum au fost doar aperitivul!
Câtă manipulare, câtă lipsă de respect faţă de noi toţi ceilalţi! Ne învârtesc ăştia pe degete, ne otrăvesc şi ne învrăjbesc între noi, împingându-ne prin manevrele lor otrăvite de o parte sau de cealălaltă, fiecare spunându-şi că dreptatea e de partea lui şi toţi care nu sunt de acord cu el, sunt fie tâmpiţi, fie duşmani personali.
Uite: A.M. mă sună ieri aproape chiuind de bucurie, că l-au mazilit pe Băse! Pe mine!!! Care tocmai îmi înghiţeam, cum puteam şi eu, amărăciunea! Păcat de ea, că o consideram fată inteligentă! ( Ce spuneam, ori e de părerea mea, ori e proastă!).
Mie una, mi s-au înecat toate corăbiile!
Azi l-au tocat de zeci de ori, pe toate posturile, cu toate gurile, cu toate nesimţirile, mitocăniile, răutăţile înveninate, fără pic ruşine, fără nici o urmă, căt de palidă, de bun simţ, fără pic de respect faţă de el, faţă de cei care erau de partea lui. “De ce nu-l împăiaţi, dle Boc, să-l păstraţi petru totdeauna?” scuipă plină de dispreţ Drăgoteasca! Şi nu numai ea. Toţi jurnaliştii! De politicieni, nu mă mir şi nici nu sufăr atăt de tare la mitocăniile şi minciunile lor. Dar jurnaliştii ar trebui să fie impartiali, manieraţi, sobri… Dar ei ce fac? Fac mişto de toate aspiraţiile noastre, ne frâng aripile viselor, le jumulesc pană cu pană şi joacă tontoroiul pe ele! Nu contează că vorbesc cu o femeie, cu o persoană mai în vârstă! S-au dezlănţuit ca dulăii pe oricine are o părere bună despre Băse.
Acum vreo două sau trei săptămâni l-au judecat ce pe un iudă pe Traian Ungureanu, care scrisese de bine despre Băse. Mamă, ce  l-au bălăcărit! Că ar fi scris articolul ăla fiindcă a fost propus de către Preşedinte pentru postul de ambasador la Londra! Şi nu l–au judecat niscaiva poliţişti, nici politicieni, ci confraţi de-ai săi, ziarişti!  Păi, gândesc eu cu mintea asta ameţită chiar de domniile lor, eu sunt convinsă că ei sunt cei vânduţi şi cumpăraţi pe mii de euroi, nu pe 30 de arginţi, să-l ponegrească pe singurul ales direct, nu pe liste la grămadă!
Ne-am petrecut dimineaţa citind ziarele, bucurându-ne să mai găsim uneori pe câte cineva care gândea ca noi. Nu mulţi, dar oricum mai numeroşi decât cei de pe canalele tv.
Un clip al ziarului Ziua, care, până aseară se termina cam aşa: “Sefu’, s-au întors în ţară milioane de români! Ăştia ştiu să trăiască! Şefu’, or să voteze! Ce LE facem?” Acum sună astfel: “….Ăştia ştiu să trăiască! Ce facem?” Desgusting!
Deşi au trecut câteva zile de la plenul parlamentului în care au votat, ultragios, aproape toţi pentru suspendare, gustul amar pe care mi l-au lăsat dezbaterile, în de neuitatul stil comunist al anilor 40-50, nu m-a părăsit. L-au înfierat toţi, în numele “sfintei” morale proletară, acuzându-l de toate relele şi viciile posibile, în pledoarii fără nici o legătură cu aşa zisele “încălcări” ale constituţiei, repezindu-se asupra lui ca dulăii cei turbaţi, fără pic de jenă, fără pic de ruşine şi fără pic de onoare. Dacă eu, privindu-i cu măscările curgându-le din guri ca balele din boturile câinilor turbaţi, am suportat cu greu şi cu ruşine ce-mi era turnat în urechi, cu ar fi putut suporta el, preşedintele? Mi-am reamintit de şedinţele în care erau sacrificaţi acei români care aveau curajul să se opună comuniştilor, condamnaţi la moarte sau închisoare grea, de pe vremea copilăriei mele. Deşi eram copil, parcă mă simt vinovată de acea umilinţă la care cei mai buni dintre  oameni au fust supuşi, parcă mi-e ruşine că am trăit în acele zile. Parcă mă tem să nu ne întoarcem la acele vremuri. Şi mă tem destul de tare! Iar ăştia de pe ecrane ne intoxică cu minciuni, ne picură otravă în urechi şi în suflete, că, dacă or s-o ţină tot aşa, câtor oameni n-o să ajungă să le lipsească Big Brother, prostiţi şi manipulaţi cu metodele de reeducare de la Piteşti? Imi amintesc cât de mult l-am iubit pe Emiluţ şi cât de dezamăgită şi îndureretă mai sunt încă şi astăzi….
Azi o să fie un meeting pro Băsescu şi mi-e frică de provocatori, de răfuieli politice, că doar n-or să se dea câinii la o parte din calea celor care, încă, îl mai sprijină pe el!
Până la urmă el e scos drept singurul din ţara asta care a încălcat legile şi consituţia!
Trist şi de neconceput ce se petrece în ţara asta, la numai 17 ani de când am mai fost furaţi de aspiraţiile noastre de către aceeaşi compatrioţi cu rădăcini în PCR şi KGB! Oare ne preocupă numai oala cu mâncare? Pe toţi? Cert este că noi, eu şi G, suntem dezamăgiţi, neputincioşi, lipsiţi de încredere în viitor şi în oameni!
Ne place cum vorbeşte. Sunt mândră de el. Un discurs perfect.
Cei “322-şi-au bătut joc de noi”, cei care au votat pentru suspendare.
E trecut de miezul nopţii. Unul, Lorin Fortuna, “ezoterist”, zice el, perorează despre apocalipsă până la 20 dec.2007, învăţându-ne să nu ne mai preocupăm de Traian Băsescu, nu merită zbuciumul că ce se întâmplă cu el, că e în stăpânirea “şerpilienilor”!  Mai face şi propagandă anticreştină, antibiserică. Doamne, mare mai este grădina ta!
Dar a arătat nişte cărţi pe care mi-ar plăcea să le citesc. O să le caut. Pe lângâ el, Rudolf Steiner e un novice!
I-auzi ce zice: realitatea noastră e una virtuală, creată de dumnezei extratereştri, dintre care cel mai mare este Dumnezeul  Zero (de la sferă, întreg, a tot, nu de la nimic), cel cu programarea, cred, noi având posibilităţi limitate de mişcare în cadrul programului; există mai multe straturi tipologice ale oamenilor (peştilieni, şerpilieni, alţii soimi. Sfincşi, si încî vreo două soiuri) pe diverse grade de dezvoltare, care se încuibează în cei “buni”, ai luminii, şi îi coboară pe scara evoluţiei (cum s-ar fi întâmplat cu Băsescu!). Eminescu a fost unul dintre zeii în viaţă, cu o menire anume pe lumea asta. Acum mai sunt Goma, Castro şi încă vreo doi.Aceştia nu mor, ci se înalţă la cer, într-o altă civilizaţie. Gorbaciov este Arhanghelul Mihail întrupat, de aia a avut puterea să facă marea schimbare în Europa. Vorbind despre efectul DaVinci, spune că Maria Magdalena nu numai că a primit “harul” de la Isus, dar l-a dat mai departe apostolilor, pentru transmiterea acestuia în continuare, în vederea amelionării genetice a oamenilor! Are şi o societare ezoterică, “Mişcarea Civică M. Eminescu” tel.Buc. 0744.493.893. Şi când te gândeşti că în 1989 apârea în balconul operei la Timişoara! Trist! Trist de tot!


A M Ă R Ă C I U N E

Dacă ai, indiferent despre ce, o părere corectă din punctul tău de vedere şi ţi-o exprimi în faţa cuiva, prieten sau doar cunoscut, cu toate că ştii că astfel îl jigneşti, îl întristezi, îi strici o bucurie, ce faci? O exprimi de-a dreptul? Îţi alegi cuvinte cât mai puţin ofensatoare? Sau renunţi, doar pentru a nu-i strica bucuria, având în vedere că e o treabă care îl priveşte doar pe el şi, chiar dacă greşeşte, nu face rău nimănui?
Ce faci? Treci cu şenilele peste bucuria sa fără să-ţi pese, doar pentru a-i dovedi că tu ai dreptate? Sau îl laşi în inocenţa lui prostească dar plină de bucurie? Nu te interesează altceva decât, în numele adevărului, să-ţi dovedeşti superioritatea? Sau, dacă trebuie neapărat să te pronunţi, alegi cuvinte care nu dor, mai blânde, lăsându-ţi de-o parte tristeţea personală? Vrei să strici şi bucuria celuilalt, sau încerci să prinzi mâna întinsă de acesta spre a te ajuta să-ţi depăşeşti nefericirea?
Pentrucă nu cred că înainte să deschizi gura nu priveşti împrejurarea în temă fără să o judeci şi din perspectiva celuilalt, amintindu-ţi şi de cuvintele din Biblie “fericiţi cei săraci cu duhul…” Până şi Dumnezeu îi iartă! Acum, despre duhul cui vorbim? Al celui care spune adevărul indiferent peste câte cadavre păşeşte, sau al celui care pune sufletul şi iubirea, în contrabalans?
Ştiind că persoana nu te-a lăsat nicicând la greu, n-a mai ţinut cont de propriile priorităţi , necesităţi şi confort şi că ţi-a sărit în ajutor când ai fost la nevoie, ştiind că a făcut eforturi financiare mari pentru bucuria pe care i-o nimiceşti în numele adevărului, bucurie pe care vrea s-o dăruiască altcuiva, poţi tu, cu inima deschisă, “ e un rahat, ceea ce ai făcut nu corespunde pretenţiilor mele artistice, parcă n-ai fi făcut şi tu şcoală de arte…”
Este drept să le pretinzi celorlalţi să sufere alături de tine, iar tu să nu fii în stare să te bucuri de bucuria lor?
Vreau să mă lămuresc: Ce este mai bine: să pui adevărul tău, chiar dacă doare, pe primul loc, sau iubirea de aproapele tău? Eu nu pot să accept decât cea de a doua posibilitate. O fi greşit?


V I E Ţ I L E     S F I N T E L O R

Am întâlnit de-a lungul vieţii mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect.


I L I N C A

Ilinca mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.
Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine.
 Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.
Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el). Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/  Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/  ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.
Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă  nu m-a părăsit nici acum. Când am putut  să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însă-mi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.
Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă de coşmar. Nu povestesc amănunte, nici nu ştiu decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.
Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau un fel de teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.
Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.
Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. In copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil,  am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt  infinit mai mari decât cele ale copilului.
De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama  Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea de mult timp, dar mi-este tot timpul prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a  dat  eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă, mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci.   Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii.  Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, să-mi arăt iubirea fată de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei. Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.
Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama,  prin reflectările, ca într-o oglindă, în reacţiile şi sentimentele celor care au cunoscut-o.
Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.
În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”
In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”
In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).
Avea doar 36 de ani când a murit.
Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.


R I N A

De fapt o chema Floare. Fără articol. Dar toată  lumea îi spunea Rina. Dada Rina. De când a început copila noastră să vorbească, noi îi spuneam Mamaie.
A fost sora mamei, căreia i-a ţinut locul în viaţa mea.
Era cel de al doilea copil din cei patru orfani de război (primul): doi băieţi, – cel mai mare şi cel mai mic – şi două fete între. Ea a fost singura dintre ei care nu a mers la şcoală, fiindcă a trebuit să aibă grijă de ceilalţi în timp ce mama lor muncea cu ziua pe ogoarele altora. Dar asta nu înseamnă că nu era deşteaptă. Ştia multe poveşti şi găsea întotdeauna un proverb potrivit oricărei situaţii. Mulţi ani după moartea ei, le-am folosit şi eu.
Ea n-a avut nimic al ei, nici măcar viaţa, pe care şi-a dedicat-o celorlalţi La aproape 60 de ani, a vândut pe mai nimic casa bătrânească şi bătătura de la ţară şi s-a mutat cu mine, la Bucureşti, când eu aveam vreo 20. Până atunci venea numai iarna, cu porcul şi găinile tăiate, să avem ce mânca peste iarnă, aşa cum făcuse şi pe când trăia mama.
N-a fost niciodată măritată. Mi-a povestit de cineva pe care l-a iubit în tinereţe, dar care s-a stins de tuberculoză, la mănăstirea Tismana. A stat lângă el şi l-a îngrijit până s-a sfârşit. Şi nu s-a mai măritat, deşi o ceruseră de nevastă unul sau doi, nu ştiu sigur câţi. Că nu era urâtă şi era foarte muncitoare. Dar a ales să aibă grijă de mama, faţă de care era doar cu doi ani mai in vârstă.   A venit războiul, fratele cel mai mic, Marin, s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză pe front, şi a murit singur într-un sanatoriu, pe undeva prin Ardeal, sau Târgu Jiu, mai curând.
Eu eram copil de 4 – 5 ani, în acel timp,  dar îmi amintesc cum alergam spre adăposturile din Groapa lui Ouatu, când începea alarma: eu cu mama înainte, ea, în urma noastră, cu sacoşa cu mâncare, că niciodată nu ştiam cât o să dureze. Dacă era noapte, ne băgam în pivniţă , eu dedesubt, peste mine – mama, peste ea – Rina, care punea peste toate trei albia de rufe! În caz că pica bomba prin apropiere, să nu ne rănească molozul, dacă se prăbuşea casa pe noi!
Dar pe ea, ca persoană, nu mi-o amintesc decât bătrână, după cum, pe mama, o am în minte numai tânără.
În cei doi ani în care am stat la ea, la ţară mi-a purtat de grijă şi m-a crescut cum a putut ea mai bine. Muncea, ca de obicei, mai ales în timpul semănatului şi al culesului, pe la vecini, îşi avea grijă şi de propria ei bucăţică de pământ, creştea un purcel, câteva găini. Toamna atârna de grinzile din pod ciorchini de struguri, ştiuleţi de porumb, punea gutui la fereastră şi umplea lada cu  făină. Tot aici, în pod, avea un gramofon, fără plăci şi o carte în care erau trecuţi toţi morţii din primul război mondial, cam cât Biblia de groasă, în care l-am găsit scris şi pe tatăl ei, bunicul meu.
Casa ei, aşezată pe deal, avea doar două camere. Una era văruită, cu sobă de pământ, dată şi ea cu var, o masă,  câte un pat, de o parte şi de cealaltă. Vara aici mirosea a pelin şi iarna a gutui. Prima cameră, ogeacul, în care intrai de afară, de pe prispa înaltă, cu scară de lemn, era neterminată. Servea de bucătărie, cămară şi culcuş de iarnă pentru găinile care vara dormeau în copacul de lângă casă. Tot aici erau şi două cuibare, în care găseam oricând ouă proaspete. Avea vatră cu pirostrii, lanţ şi ţest, în care cocea pâinea pe frunze de nuc, cu un horn larg, ce străbătea podul. Mâncam la o masă rotundă, joasă, în mijlocul căreia trona mămăliga de aur, străchinile frumos colorate şi lingurile de lemn, şezând pe scăunele mici, cu trei picioare. Cred că atunci am mâncat eu cea mai gustoasă şi sănătoasă mâncare, preparată în oale de pământ,  coaptă în ţest, ori friptă pe jar. Îmi plăcea să stau pe prispă şi să privesc în vale la casele şi curţile celor care locuiau mai jos de noi, mai la vale, la grădinile cu varză, apoi şi mai la vale, la  un pârâiaş aproape sec, cu plute mari pe  maluri, pe care le auzeam de acasă foşnind, apoi în sus, pe dealul următor, plin cu vii, cireşi, nuci, şi mai sus,  pe coamă, unde trona pădurea Gogoşu, mare şi bântuită, după cum credeau oamenii, iar de acolo, mai sus, la cerul curat, pe care noaptea şerpuia printre stele mari, neînchipuit de majestoasă şi de frumoasă, Calea Robilor.
Curtea era mare, în pantă, acoperită cu iarbă. Mai avea un petec de curte şi în spatele casei, în care creşteau câţiva duzi dulci, un păr mălăieţ şi nenumăraţi salcâmi – dafini, cum li se zicea acolo.
Parcă o văd pe Dada Rina cum venea în asfinţit, cu legătura de vreascuri pe cap sau în spate, mică, firavă, dar plină de energie.
Avea grijă să mă îmbrace curat, decent, de sărbători îmi făcea câte ceva nou de îmbrăcat, iar când nu mi-au mai încăput ghetele, mi-a făcut şi o pereche de opinci.  Abia acum îmi pun problema banilor. Cred că mai muncea şi pe bani, că nu-mi amintesc să-i fi trimis tata ceva, ori, poate, nu ştiu eu.
Ea m-a învăţat respectul pentru ceilalţi şi cel de sine,  m-a învăţat să nu mă ruşinez de condiţia mea de copil sărac. De la ea am învăţat că dacă fac un lucru, să-l fac astfel încât să mă pot mândri cu el;                    să nu-mi fie teamă să spun adevărul, chiar atunci când greşesc; să iubesc oamenii şi să le ascult şi bucuriile şi durerile, să-i ajut, măcar cu o vorbă bună, dacă nu am cu ce altceva. Şi că dacă nu-mi stă în puteri să fac cuiva un bine, nici rău să nu-i fac, fiindcă a nu face rău depinde numai de mine. Nu mi-a spus toate sfaturile cu vorbele astea, mai mult m-a învăţat prin propriul ei exemplu, prin dăruirea ei, prin blândeţea ei şi prin sacrificiul ei. Acolo, pe tărâmul acela minunat am învăţat să iubesc natura: pomii, florile, păsările, cărările prin pădure, fântânile, animalele, carele cu boi, cerul, tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ pentru bucuria ochilor şi a sufletelor noastre. Niciodată nu m-am mai întors acolo, din copilărie, nu am mai avut la cine, dar nici n-am avut curajul să înfrunt schimbările care, în mod sigur, au intervenit şi, în mod şi mai sigur, nu în bine. Am vrut să păstrez totul aşa cum mi-a apărut în ochii şi cum mi s-a întipărit în sufletul de copil.
Fiindcă nu ştia să scrie, ea m-a învăţat să scriu scrisorile în locul ei.
“ Ce să scriu? Spune ce vrei să scriu.”
“Dacă ştii să scrii, trebuie să ştii şi ce!” îmi răspundea. ”Eu aş şti ce să spun acolo.”
“Nu ştiu cum să încep”
“Păi, începe şi tu, cum se încep toate scrisorile: “Dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite ale vieţii dvs. Aflaţi despre noi că suntem bine sănătoase, ceea ce vă dorim şi dvs. de la bunul Dumnezeu.”
De unde ştia ea chestiile astea, n-am habar. Până am crescut prin clasa a cincea, eram sigură că numai aşa se începe o scrisoare civilizată şi respectuoasă.
Viaţa acolo, la ţară, cu frumuseţea aceea primordială a naturii, cu  ţăranii plini de bună cuviinţă, parte integrantă din această frumuseţe, de care îmi amintesc cu dragoste şi nostalgie, a fost ca un basm, ca un vis, ca o feerie.
După ce îşi terminau treburile prin curţi, femeile ieşeau la porţi, care cu ce avea de lucru, furca, vreo ie de brodat, cânepă sau lână de dărăcit, sau cu fasole de ales, orice treabă ce se putea face şezând. Se adunau trei-patru vecine, mai veneau şi “oamenii” lor, că aşa le ziceau pe acolo soţilor, îşi făceau ţigări din tutunul cultivat în grădinile din spatele caselor şi lucrau şi povesteau, trecându-şi vremea plăcut şi cu folos, totodată. Fiecare poartă avea de o parte şi de alta câte o bancă de lemn, iar în faţă, peste şanţul de pe marginea drumului, un podeţ frumos, cu balustrade vopsite cu var. Tot acest aranjament se afla la umbra şi adăpostul unor pomi mari, care te fereau nu numai de soare ci şi de ploaie.
Când trecea pe drum dl învăţător Cepoi. sau preotul, sau careva necunoscut, dar îmbrăcat de oraş, toţi, chiar şi cei mai în vârstă, se ridicau în picioare. “Mamă Anică, de ce se ridică lumea când trece domnul învăţător, ce, de jos nu-i puteţi da bineţe ?  – întrebam eu, cu uimirea copilului de la oraş. “E om cu carte, trebuie respectat” îmi răspundea ea. “Dar pe ăsta care trece acum nu-l cunoşti, de ce te ridici şi îi zici bună ziua?” “Ce dacă nu ştiu cine e, nu mă doare gura să-i dau bineţe, şi-apoi, nu vezi cum e îmbrăcat, o fi cineva mare pe acolo de unde vine.” Aşa am înţeles eu de ce mă punea mătuşă-mea să spun “sărumâna” la toată lumea care trecea pe stradă!
Întâlnirile astea de la porţi se numeau “Taine”. Unde pleci, mamă Lie?” “La taină la Anica lu’ Pâtă”. Că acolo toate familiile aveau porecle: Papanu, Bâzdoacă, Unana, Dilan, le-am uitat, constat cu părere de rău, că erau pitoreşti. Alor mei le zicea   ai lu’ Platagea. Că strigau copiii după mine “cum dai platageaua?”, adică  roşia. Or fi fost din familie de grădinari, cine ştie.
Însă “tainele” cele mai grozave erau cele de seară. Atunci se strângea toată lumea de prin casele din jur, veneau şi cei care fuseseră plecaţi la câmp sau pe aiurea, veneau şi fetele de măritat, aşteptând să treacă pe drum flăcăii, cântând, ţinându-se pe după umeri, câte trei-patru, oprindu-se la fiecare taină să vorbească cu cei de acolo, lăsându-se admiraţi de fete, făcând pe grozavii în faţa părinţilor acestora. Dacă era lună, femeile aduceau şi furcile şi torceau, fiecare povestea ce a făcut, ce a văzut, ce a auzit. După ce se terminau ştirile, începeau poveştile, de obicei cu strigoi, cu lupi, cu iele, întâmplări stranii, de mi se făcea frică, dar îmi plăcea să stau cu capul în poala Rinei şi s-o ascult pe mama Lia povestind, fără să-mi pot lua ochii de la o gâlcă de pe gâtul ei, mare cât o bilă, care pulsa şi mă hipnotiza.
Acolo, tuturor femeilor mature şi bătrâne, copiii le spuneau “mamă”, celor mai tinerele, “dadă”.
Duminicile mergeau mai toţi la biserică, apoi la cimitir, iar după amiaza la horă, care se ţinea “pe linie în sus” între biserică, şcoală şi primărie. (“Linie” adică drumul care străbătea satul de la un cap la celălalt, pornind de la Craiova şi sfârşind cine ştie unde, de-a lungul căruia se înşirau nenumărate sate, la distanţă de doi-trei km unul de altul.) După ce mâncam, ascultam dacă a început contrabasul să cânte, că doar acesta se auzea de acasă. (Tot aşa şi moara, ca să ştie mătuşă-mea dacă să se ducă la măcinat sau nu). O strigam pe Săftica, o fetiţă din vecini, şi plecam şi noi la horă.
Trebuie să povestesc şi despre copiii de acolo, în mijlocul cărora nu m-am simţit nici o clipă o intrusă, care m-au acceptat ca pe una cu care crescuseră de mici. Mă duceam cu ei pe dealuri, cu caprele, – toată copilăria am regretat că nu aveam şi eu una, dar mă bucuram să le culeg frunze la ale lor – la cireşe, dude, corcoduşe, mere “coricove”, flori, guşteri, melci, păsărele.
Ultima parte, mai generală, poate nu-şi avea locul aici, dar tot ce am povestit m-a făcut să o înţeleg mai bine pe sora mamei şi să mă înţeleg mai bine şi pe mine. Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani?  E ca o datorie faţă de mama, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani. Domnul să-i odihnească pe toţi acolo sus, în cerul Său.



C R I S T I N A

A fost colega, prietena şi sora mea de suflet. A murit de cancer în 1995. Dar boala şi moartea au fost “apoteoza” unei vieţi pline de necazuri, dureri, încercări ale sorţii, nefericire şi amărăciuni, toate nemeritate. Că avea suflet bun, era miloasă, săritoare, tonică în ciuda supărărilor, om de nădejde, de cuvânt, care nu te-ar fi lăsat la greu.


Publicat de George Anca la 6/18/2018
https://georgeanca.blogspot.com/2018/06/lamar-de-rodica-anca.html














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu