Sub semnul întrebării - Când liniștea îți vorbește - În trecere - În zbaterile punctului

Sub semnul întrebării

~*~

Într-un spațiu gol trăiești mișcarea la înălțimea

revelației lăuntrice,

o călătorie a timpului

pe care vrei s-o duci până la capăt.

Înglobat în poveste, într-un decor minimal

în permanentă curgere,

te-nvălui în aburii gândurilor,

o sabie cu două tăișuri,

totul are sens pentru că îți dorești.

În jocul acesta ondulatoriu a realității grunjoase,

supuse privirilor,

ca-ntr-o sală de așteptare,

personajele stau cuminți să le vină rândul.

Mâinile li se zbat în matca destinului,

asemeni aripilor

de pescăruș rănit, abandonat.

Într-o retorică a răsturnărilor,

planurile însingurării

se suprapun

pe pânzele din fundal,

într-o continuă provocare,

tot ce contează e să-ți vezi de drum.

Ascunsă de văzul lumii, o mișcare abia perceptibilă,

cortina, întrebări care ne macină.

În spatele scenei e o scară,

pe un perete,

subtil redat privirii, un cerc de lumină.

~*~

20 iunie 2018

Când liniștea îți vorbește

~*~

Nu sunt cuvinte, încă, inventate,

nu sunt atribute, adjective,

metafore, hiperbole,

ce ar putea descrie,

ca o șoaptă

întrupată

printre gânduri,

plutirea în tărâmul iubirii.

Stelele îți cântă.

În gene, aripile zorilor se ivesc.

Prin matca de lumină, o floare se deschide.

Atingere a inimii, vibrantă și vie,

oarbe sunt cuvintele,

dar pline de imagini în culori

prin foșnetul lor.

Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,

buzele tale înfiorate au fremătat

în timp ce dormeai,

cu isopul iubirii pe buze

te-ai trezit

beat de fericire.

Cum de exiști, Tu,

întâmplare

a visului de neîntâmplat?

~*~

2 noiembrie 2017

În trecere

~*~

În întinderea albă, un strigăt binecuvântat.

La o masă a ursitoarelor, în a treia zi,

un drum îţi trasezi prin viaţă.

Prin poarta boltită,

spre zenit,

treci de un nou prag.

În mantie de ivoriu,

stâlpul vieţii îţi încheie drumul.

Aripi crescute se ridică-n aer.

Prin ceaţa risipită uşor,

despărţiri şi absenţe, lumini, miresme şi umbre.

Între două lumi, împletindu-şi orele,

urme de paşi, treceri şi borne.

Acolo eşti?

Picături de ploaie, mantie de stele,

râuri învolburate, toate se contopesc.

Împinse spre mal, înmuiate în smirnă şi-n tămâie,

literele împrăştiate pe foaia de scris

acoperă spaţii întinse,

amintirile legănate îşi poartă clipele,

aşteaptându-şi desfrunzirea, în singurătate,

până aproape de liniştea ninsorii.

În bătaia vântului, oglinda cuvântului,

în oceanul gândului, privirea neantului,

vis albastru la ceas de seară, scânteind doruri de taină,

fulgi firavi de păpădie, dulci chemările-şi adie,

din gând în inimă, în poezie.

Trăindu-l, prin bezna vâscoasă,

adevărul lăuntric

îţi şopteşte

locul de unde ai plecat

de-a lungul anilor.

Pe harta cerului nemărginit,

slobozite, noi constelaţii sclipesc.

Închis ermetic, un cufăr cu comori

aşteaptă să fie deschis.

În zorii naşterii tale,

un curcubeu stelar se întrupează,

dansează bucuros, zâmbind blajin vieţii.

Veşnicia iubirii, mai veşnică

decât veşnicia timpului.

~*~

21 septembrie 2016

În zbaterile punctului

~*~

Lumina și cuvântul în zbaterile punctului.

Visezi să-i atingi nimbul,

să te ardă purificator,

să-ți dea vieții un nou suflu.

Într-o armonie cosmică ne căutăm în celălalt,

iar celălalt se caută pe sine.

Demult ai uitat de cuvântul “fericire”.

Te temeai că l-ai pierdut undeva, în timp.

Pereții de plută ai destinului

nu-ți mai răspund.

Te uiți la viață și te întrebi

de ce faci ce faci.

Ai pierdut drumul sau, încă, rătăcești?

Noi suntem trecutul nostru.

Alungat din speranțe și din propriul viitor

ai căutat îngeri izbăvitori,

speranțe în pelerinaj,

dar viața nu e un șir de răscumpărări.

Un chip de primăvară te învăluie.

Ai uitat de anii de restriște.

Acum ești recunoscător că ți-a adus aminte,

privindu-l în adâncul ochilor ei,

în tainele ființei,

acolo, nerostit, sigilat,

sunt cele mai frumoase povești din viața ta,

fiindcă omul e viața.

Cuvântul, măsurat cu compasul eternului,

scris în atâtea culori,

a păstrat albastrul fiecărei treceri,

fiecare pocnet de mugur

își anunță viitoarele flori și fructe.

Fericire, durere… contează culoarea?!

Lumină irizândă. Un vis e viața.

Ceea ce credeai că ai pierdut, iubirea,

renaște în oglinda visului.

De-ai fi un fluture ai vrea să fii

ars de această lumină

ce îmblânzește natura, o vindecă.

În tăcere, un curcubeu vă înconjoară,

un spectru de culori arcuit.

E între voi și lume,

iar poemul este chiar Ea.

~*~

28 aprilie 2018

IRINA LUCIA MIHALCA