Andrei Pleşu: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

L-am întâlnit pe Andrei Pleșu, zilele trecute, la Timișoara, unde Universitatea de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

Solicitându-i un interviu, mi-a spus că a obosit să tot vorbească despre politicieni și derapajele lor („Am o melancolie când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile”). Am început, totuși, dialogul privind spre scena politică. Vorbind despre aglomerația de semidocți, agramați, derbedei și țoape din politică, despre minusurile Educației și ale presei, dar și despre minusurile electoratului, despre așteptările de la Opoziție, despre rolul intelectualului public.

L-am încheiat schimbând registrul. Am adus în discuție cartea despre suflet pe care, îmi spusese la interviul anterior, dorea să o scrie, lăsând apoi dialogul să alunece spre alte teme: destin, semne care ni se transmit, credință, bucurii, fericiri care „se nuanțează, se sting, se reconfigurează”.

„Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie când constat că, în ultima vreme, e fără efecte previzibile”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); „Nelinişti vechi şi noi”(Humanitas, 2016), „Despre inimă şi alte eseuri” (Humanitas, 2017), numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Andrei Pleşu, când v-am întrebat dacă doriţi să realizăm un interviu, mi-aţi răspuns: „Sincer vorbind, am cam obosit. Nu vreau să îmi sfârşesc zilele vorbind despre Dragnea, PSD, PNL, Soros, Dăncilă”. Dar ignorând politicienii şi, implicit, lăsându-le netaxate abuzuri, mai mici sau mari, nu ne-am face rău nouă înşine, în primul rând?

Teoretic aveți dreptate.  Evident că suntem cu toţii obligaţi să ne manifestăm, să reacţionăm, să încercăm să remodelăm mediul în care trăim, ambianța de care depinde destinul nostru.  Numai că poţi sfârși în descurajare, când constaţi că, indiferent cât de prompt şi de viguros te manifeşti, efectul e nul. Am spus asta şi legat de demonstraţiile care au avut loc în toată ţara, în ultimul an şi ceva. Sunt foarte impresionat că ele au avut loc: asta arată că există încă, la noi, o fibră de sănătate civică dătătoare de speranţă; dar, pe de altă parte, e evident că asemenea manifestări ale spiritului civic au un efect real, înăuntrul unui sistem de tip democratic. Dacă sistemul nu este riguros democratic, atunci manifestările astea devin un soi  de  ornamentică stradală  şi atâta tot. Guvernului nu-i pasă, oamenii care ar trebui să răspundă în faţa acestor provocări nu par interesaţi să o facă, nu par nici măcar intimidaţi de amploarea fenomenului, dimpotrivă, găsesc tot felul de explicaţii conspiraţioniste, susţin că de vină sunt mereu alţii. Prin urmare, ai sentimentul, la un moment dat, că te agiţi degeaba.

Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie – legată, poate, şi de vârstă – când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile.

„Fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări”

Care ar fi antidotul la o guvernare care se crede infailibilă?

Două sunt soluţiile, după părerea mea. Prima: o Opoziţie riguroasă şi seducătoare (pentru că nu e vorba numai despre o alcătuire politică specializată în a fi contra, în a lua distanță față de Guvern, ci şi de una care să atragă atenţia, adeziunea, care să seducă. Votul e, între altele, un indicator al forței de  seducţie de care e capabilă sfera politicului. Or, deocamdată, îmi pare rău să o spun,  Opoziţia – prin comportamentul şi prin alcătuirea ei – nu prea mă face să cred  că soluţia poate veni de acolo. Mai e nevoie și de un al doilea lucru: electoratul. Știu că e politically incorrect să învinovăţeşti colectivitatea din care faci parte, știu că nu poţi schimba electoratul de azi pe mâine, dar, uneori, mă gândesc cu destulă crispare că destinul meu, al dumneavoastră, al copiilor noştri depinde în mare măsură de opţiunile politice ale unor oameni care nu sunt nici informaţi, nici preocupaţi de un interes mai larg decât interesul  personal sau decât ceea ce li se pare a fi interesul lor personal.

Deci, fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări.

„A fi patriot fără să cunoşti limba, fără să cunoşti cultura proprie duce la un pur spectacol verbal”

Aş spune că soluţia a doua, electoratul educat, dă emoţii. Şi educaţia făcută în şcoală, şi cea care ar trebui făcută, într-un anume fel, prin presă sunt deficitare, de mulţi ani. Pentru a corija din minusurile Educaţiei, care ar fi priorităţile agendei dumneavoastră, dacă aţi fi ministru al Învăţământului?

Aş face întâi o reevaluare foarte severă a cadrelor didactice. După părerea mea, criza şcolii e legată şi de o anumită criză profesională a dascălilor şi în mediul universitar, dar mai ales în mediul liceal. În liceu se consolidează alcătuirea omului „întreg”, cu valori morale, culturale, comunitare stabile, acolo se deprinde minimum de care ai nevoie ca să te manifeşti ca un ins  cultivat și responsabil. Sunt liceele noastre în situația de a garanta o asemenea  performanţă?

Pe urmă există instituţii  întregi care dispar. De pildă  „autoritatea” profesorului. (Nu spun că trebuie să fie un fel de zbir care sperie lumea, dar nici un personaj timorat, care nu poate să  impună cele cîteva reguli elementare, pe baza cărora să-şi facă treaba. Instituţia lecturii dispare şi ea. În general, instituţia cărţii este în criză. E adevărat, toate astea sunt lucruri care nu se petrec numai la noi. Mă uit, de pildă, la ce se întâmplă în Franţa, în SUA, în Anglia chiar. Există o uzură a instituţiilor și metodelor tradiţionale de educaţie care, deocamdată, are efecte foarte proaste.

Prin urmare, trebuie mult mai multă atenţie aici, iar asta ar trebui să înceapă chiar de la vîrf, de la persoana miniştrilor. E inadmisibil să avem miniştri ai Învăţământului care vorbesc prost limba română. Educaţia are ca temei fundamental, în orice ţară, limba ţării respective. Eu aud mereu patrioţi gongorici, care nu iubesc nici măcar gramatica limbii în care ar trebui să se exprime, darmite să iubescă valori mai înalte. A fi patriot fără să-ți cunoşti limba, fără să cunoşti cultura și istoria țării tale, fără o educație măcar decentă, e pură demagogie. Şi mai e ceva: avem, după 1989, un număr de miniştri ai Educaţiei care, în medie, au avut parte, fiecare, cam de 10-11 luni de guvernare. În acest interval, cu orizontul unor imprevizibile întreruperi de mandat nu poţi construi nimic. Pur şi simplu, te strecori… Lucrurile astea sunt greu de reparat fără viziune, fără tenacitate, fără înțelegerea adecvată a rolului pe care educația trebuie să-l aibă în „formarea” omului și a cetățeanului modern.

Cum vă explicaţi această inflaţie de semidocţi, de agramaţi de la guvernare, în ultimii ani?

Mi-e foarte greu să-mi explic. M-am gândit, uneori, şi la asta: în PSD sunt aproximativ 600.000 de membri, dacă am înţeles bine. Nu pot să cred că între aceştia nu există oameni normali, oameni de bună intenţie, oameni cu o educaţie onorabilă , dar în mod vădit ei nu contează, nu sunt selecţionaţi, nu ajung la rampă. În PSD, dar și pe piaţa politică în general, par să funcționeze criterii de selecție fără nicio legătură cu eficienţa, cu priceperea, cu responsabilitatea şi cu dorinţa de a face bine.

Să fie un efect al faptului că la vârful partidului, în eşantionul celor care fac selecţia de cadre sunt oameni poate sub nivelul acestor miniştri cu carenţe în educaţie?

Da, mă tem că despre asta e vorba. Am îndrăznit, de curând, să spun – deşi sună cam dur – că, dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai disperării  mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape! Astea sunt cele două mari categorii pe care le percep acum ca dominînd scena publică. Oameni care nu-și înțeleg rostul adevărat, oameni cu o instrucție personală grav deficitară, oameni care cred că a ajunge într-o poziţie de putere înseamnă a ajunge într-o poziţie de profit. E foarte  grav şi, până nu se schimbă radical mentalitatea asta, nu ne putem face iluzii.

„În mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos”

Revenind la educarea electoratului. Un rău, cum spuneam, îl face o parte a presei…

Da, ceea ce am spus despre limba română, de pildă, se potriveşte şi pentru mass-media. Văd mereu şi la televiziuni, şi în ziare, oameni care folosesc aproximativ, stângaci, incorect, limba română, „profesioniști” care în mod vădit nu ştiu cum se pronunţă anumite nume celebre din străinătate, care au dificultăţi să se exprime coerent şi expresiv, adepți – ca mai toată lumea – ai romglezei. În al doilea rând, a apărut în presă un personaj după părerea mea foarte nepotrivit: vedeta de presă, şi anume gazetarul care nu se resimte pe el însuşi ca fiind un mijlocitor între cititori şi puterea politică, un furnizor de informaţii şi un provocator de dezbateri și dialog, ci care se consideră o instanță supraguvernamentală, o autoritate supremă,  un fel de dascăl al naţiunii, un amestec de preot și haiduc, de Avram Iancu și Bălcescu… De la o asemenea înălțime, insul cu pricina îi urechează în direct pe toți interlocutorii săi, fie ei miniştri sau, pur și simplu, persoane de altă părere. Gazetarul devine astfel, rapid, un fel de procuror suficient, un diriginte de gimnaziu, un propagandist al propriei „doctrine”, încântat de  prestaţia sa și de virtuțile sale eroice. Ceea ce reușește însă nu este să limpezească mințile publicului, ci să le înfierbînte. Presa trebuie să limpezească minţile şi atmosfera civică dintr-o societate. Ei bine, în mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos.

Constat însă că aceşti ziarişti au priză la public, au o popularitate mult mai are decât jurnaliştii temperaţi.

Ne întoarcem la tema electoratului. Aţi observat că televiziunile cele mai zvăpăiate şi mai agresive, cele mai brutal părtinitoare sunt cele care au succes, pentru că publicul a devenit, încet-încet, căutător de divertisment şi de scandal, nu de informaţie şi de lămurire. Dacă vrei scandal şi divertisment, râzi cu hohote când pe ecran, sau în pagina de ziar, apar tot felul de mitocănii. Nu mai vrem efort intelectual, nu mai vrem raţionamente limpezitoare, nu mai vrem să înţelegem, vrem să ne amuzăm şi întotdeauna scandalagiul e mult mai simpatic şi mai amuzant, decît omul la locul lui.

Mai e un lucru, legat și de ceea ce spuneam adineaori: la multe televiziuni a apărut gazetarul conferenţiar, omul care se socoteşte îndreptăţit şi pregătit să vorbească naţiunii o jumătate de oră despre opiniile lui. Eu am şi mătuşi, am şi vecini care ar fi în stare să facă asta… Personajul la care mă gîndesc cheamă, de obicei, în studio, nişte invitaţi, dar până să îi lase  pe ei să vorbească, până să-i prezinte, ţine  un curs magistral despre lume, viață și țărișoară. E, după mine, o formă de sminteală. Care, într-o primă etapă, e caraghioasă, dar în a doua devine exasperantă. Nu mai amintesc cum se aleg, în unele emisiuni, interlocutorii… Sunt pesimist.

„E amețitor că un asemenea aranjor de duzină, ca dl Dragnea, a ajuns în vârful națiunii”

Nu, eu cred că sunteţi realist. Dacă aţi face parte din societatea civilă, ce s-ar afla pe primele trei poziţii de pe o listă de revendicări? Vă întreb pentru că sunteţi nu doar un reper intelectual, ci şi unul dintre oamenii percepuţi drept locomotivă civică, să spun aşa, de la care unii oameni aşteaptă soluţii.

Asta cu „soluţiile” e o temă spinoasă și, o capcană, specific autohtonă. În general, românii „au soluţii”. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.” Românii sunt „deștepți”, au idei: „Dă-mi mie pe mână Internele, sau Finanțele, sau Agricultura și-ți rezolv tot cât ai zice pește!”  Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel care nu e eficient, ba e chiar primejdios, Nu oricine are competența să „vină cu soluții”. Mai mult: de obicei tocmai cei mai nepricepuți sunt doldora de „soluții”. Cetățeanul obișnuit pune probleme, exprimă nevoi, reacționează la derapajul guvernamental, dar nu are rolul de a „rezolva” lucrurile. E, dacă vreți, o problemă de „diviziunea muncii”: „soluțiile”sunt lotul instituțiilor Puterii. Adică, al acelora care au fost aleși să le găsească și au și mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu își face treaba, cerând de dimineața până seara soluții „de la popor”.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiți „publici”). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!”. Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, și unele sugestii în domeniile la care mă pricep cât de cât. Dar nu am responsabilitatea, profesionalismul specific, aplicat, sau instrumentarul „punerii în practică” al ideilor mele. Nu mai spun că dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluții, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze” țara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filosofului, al  intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator”, ca lider  ideologic, ca „propagandist” de meserie, gata să ducă  masele spre un „viitor de aur” e supraviețuirea unui „imperativ” marxist. În fond,  nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac, nici mulți, mulți alții de aceeași anvergură nu și-au propus să vină cu soluții concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care angajarea unor intelectuali a fost nu tocmai înțeleaptă. Nu cu soluții veneau, ci cu ideologii, cu utopii, cu partizanate nebuloase… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intellectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat”. Când se întâmplă o neregulă, când există o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înțelegi și să o faci înțeleasă. Restul e voință de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competențe cu șanse de reușită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită.

Or la noi nimeni nu-i întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, de curând, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţionale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa”. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl. Dragnea e un băiat de mâna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în față, ca să surâzi, șmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă  fac din vorbe.” E amețitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vârful națiunii. Asta e nenorocirea. Şi uitaţi-vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru, care cred că ar fi o vecină foarte agreabilă, bună gospodină, probabil. Ce caută ea în poziţia aia? Ca musca-n lapte. E halucinant. Iar vina e, mereu, a intelectualilor. Dacă intră în politică sunt „sinecuriști”, dacă nu intră stau, „elitiști”, în „turnul de fildeș”…

„Unul dintre marile dezastre strategice, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară”

Cred că nu am formulat corect întrebarea anterioară. Nu mă refeream la soluţii pe care le-aş aştepta de la societatea civilă, de la dumneavoastră, ca posibil exponent al ei, ci la o listă de revendicări pe care aceasta ar trebui să le aibă de la Putere, în contextul actual.

În primul rând, o selecţie pe bază de merit a clasei politice.

În al doilea, o unificare raţională a forţelor de  opoziţie: de vreme ce ai doar  câteva mici partide de opoziţie nu ai nicio şansă să pregătești  un substanțial succes politic şi, în situaţia data, ar trebui, după mine, ca partidele de opoziţie să cadă, conjunctural, la o învoială, pentru a avea, procentual, o şansă la alegerile viitoare. Or, eu constat nu numai că ele nu se aliază, nu acționează concertat, dar sunt în disoluţie internă. Sunt liberali care contestă alţi liberali, sunt userişti care contestă alţi userişti etc.

În al treilea rând, o campanie sporită, inteligentă, de informare a electoratului. Electoratul  nu e informat; are tropisme, impulsuri, vorbeşte și acționează după ureche. Unul dintre marile dezastre „strategice”, după părerea mea, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară. Lucrurile merg prost în ţara asta pentru că suntem victime nu ale propriilor noastre vicii şi nereguli, ci victime ale ”străinilor” . Un bau-bau care are două pagube colaterale: 1. Ne victimizează, ceea ce nu se potriveşte cu ideea glorioasă pe care o avem, adesea, despre noi; suntem formidabili, suntem cei mai buni şi, în acelaşi timp, numai cine nu vrea nu ne încalecă. 2. Dacă tot fac alţii toată treaba, ce rost mai are să ne agităm? Decizia nu e la noi, tot ce ni se întâmplă vine din afară, ergo: n-are rost să mai facem nimic! Concluzia;victimizare,demobilizare,paralizie generală, suspensie a oricărui destin autonom..

„Contextul în care trăim mă demobilizează”

În interviul anterior mi-aţi spus că vreţi să vă apucaţi de o carte despre destin, gândită nu ca un tratat, ci ca o sumă de reflecţii ale dumneavoastră pe această temă. În ce stadiu sunteţi cu ea?

Sunt cu ea pe creier, dar mărturisesc că starea în care mă aflu şi contextul în care trăim nu mă stimulează. E şi o chestie personală, nu sunt într-un moment foarte tonic al vieţii mele, dar e şi senzaţia că, faţă de ceea ce se întâmplă în jur, această concentrare pe o temă de tipul menţionat e futilă. La ce bun? Sunt demolat interior în momentul ăsta de întrebarea „La ce bun încă o carte?”. Încă un prilej pentru tot felul de inşi să spună că fac parte  dintr-un  grup de „băsiști” care fraierim publicul și îi luăm banii degeaba,  în timp ce alţi scriitori nu au ocazia să se exprime, pentru că noi am monopolizat, lacom, piaţa de carte, folosind  mijloace impure și privilegii de gașcă.

Dar de ce vă interesează opiniile unor oameni care gândesc – deşi nu mi-e clar dacă gândesc – aşa? Aveţi o structură interioară fragilă… Nu aş fi crezut.

Nu am fost întotdeauna aşa, dar m-am fragilizat prin convieţuire cu unii dintre concetăţenii mei.

„A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul «funcționării» tale în această lume”

Credeţi în destin? Credeţi în acel drum pe care îl urmăm doar pentru că ne e scris?

Nu cred în varianta asta, pentru că ar suspenda cu totul ideea de libertate –  un dar care ni s-a făcut încă din momentul creației noastre – şi ideea de responsabilitate. Ar însemna că nu suntem nici vinovaţi, nici merituoşi pentru ceea ce facem, că suntem simple marionete într-un mecanism prescris. Nu cred în asta şi încerc să arăt că există un raport între libertate şi determinare, respectiv între date inevitabile ale persoanei şi puterea ei de a le valorifica. E ca în arta culinară: ai pe masă anumite ingrediente, din care poţi face tot felul de reţete:  nu te obligă nimeni să foloseşti ce ai într-un singur fel. Aşa e şi cu viaţa fiecăruia dintre noi: avem ingredientele, avem o moştenire, un loc în care ne-am născut, o determinare temporală, fiziologică, familială, dar cu ingredintele astea putem face o mulţime de lucruri diferite. Ca să dau un exemplu: un domn merge pe stradă. Înaintea lui, e un capac de canal ridicat pe care nu-l observă. Se împiedică şi cade. Îşi rupe piciorul şi ajunge la spital. Acolo e o infirmieră care îl îngrijeşte. Între ei se naşte o relaţie şi sfârşesc prin a se căsători. Ai să zici: „Uite destinul!. S-a împiedicat, a dat exact de aia, care era exact acolo când el s-a internat. E, deci, o chestie aranjată.”  Dar, adaug: în aceeaşi zi au trecut pe lângă canalul ăla o mulţime de alţi inşi; unul se împiedică şi nu-şi rupe piciorul, unul nu se împiedică, altul se împiedică, îşi rupe piciorul, ajunge la spital şi dă de un îngrijitor bătrân cu care nu leagă nici o relație. Deci, înăuntrul acestei scheme există o infinitate de situaţii. „Destin” sunt toate, dar ce mă interesează în teoria destinului este încercarea de a găsi vieții tale un sens și obligația de a fi „atent” la tot ce ți se întîmplă ca la o colecție de „semnale” care îți vorbesc.

Adică, sunt semne care ni se transmit de undeva, dintr-o altă dimensiune?

Nu ştiu de unde. În orice caz, sunt nişte semnale – nu mă aventurez să spun de unde vin –, dar sunt nişte semnale de care trebuie să ţii cont, aşa cum ţii cont de răsărit, de apus, de frig, de cald, de bucurie, de tristeţe, de boală, de sănătate. Lucrurile astea nu trebuie trăite la nivel de pur hazard. Suntem, mereu, parte a unui context semnificativ şi, în consecință, trebuie să fim vigilenți, preocupați să înțelegem.

Cum vedeți, întrebarea mea despre destin e o întrebare despre sens, despre rost. Dacă nu există un sens şi un rost al vieţilor noastre, totul devine simplu accident. În cazul ăsta, m-aș vedea înclinat să spun „nu mă interesează, nu vreau să trăiesc într-o lume, înăuntrul unei biografii fără nicio ordine finală”. A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul „funcționării” tale în această lume.

Cred că foarte puţini dintre noi suntem capabili să descifrăm astfel de semne şi să le integrăm în puzzle-ul din care fac parte.

E greu, dar  problema nu e să ajungi să descifrezi totul, problema e să păstrezi intensitatea și prospețimea întrebării. Insist pe tema asta. Nu-mi plac oamenii care au răspunsuri imediate la orice. Esenţial e să ai o interogativitate vie, să fii mereu „pe cale”.. Întrebarea vie, permanentă, bine pusă, aduce spontan cu ea orientare. Nu ai întrebare, eşti legumă.

Vi se întâmplă des să vă puneţi întrebări la care să nu găsiţi răspunsul sau al căror răspuns să se oprească undeva la limita tangibil şi transcendent?

Sigur, şi ăsta e unul din beneficiile întrebării, că te duc la graniţă, la limita posibilităţii tale de înţelegere. Eu unul prefer să mă izbesc de mister, de „neînțeles” decât să trăiesc cu surâsul bovin al cuiva care e stăpân pe situaţie, care ştie ce are de făcut, a înţeles care-i chestia şi merge înainte. Prefer perplexitatea.

„Sunt la vârsta la care fericirile se nuanţează, se sting și se reconfigurează”

Sunteţi un om credincios?

Pînă mai ieri, aş fi răspuns, fără ezitare, că da şi, într-un fel, admit și azi că da, sunt credincios. Numai că aşa cum i-am mărturisit unui prieten preot, în momentul de faţă ceea ce pot spune sincer este, mai degrabă că sper, mă străduiesc, dar nu prea înţeleg mare lucru.

Ce vă face fericit, domnule Pleşu?

Cuvântul „fericire” e puţin pretenţios. Mă intimidează.

Atunci, ce vă bucură?

Am mai nou bucurii legate de nepoţi – cu totul am cinci nepoţi, trei din partea unuia dintre băieţi şi doi, din partea celuilalt. E o experienţă unică să vezi cum se alcătuieşte în faţa ta un început de destin. Postura bunicului e diferită de cea a tatălui. Tatăl se simte responsabil, se gândeşte ce e bine să facă, ce reacţii e potrivit să aibă. Bunicul pur şi simplu savurează. Nu se implică crispat, ca un pedagog sever, ci ca un spectator îndrăgostit. În rest, mă bucur când îmi iese o pagină bună, deși  ştiu că nu e meritul meu…

Dar al cui?

E un „dispozitiv” care funcţionează. Mă trezesc că-mi ies unele formulări, că-mi ies unele pagini.

Dar uşurinţa asta cu care vă ies paginile are în spate un volum imens de muncă, de lecturi, de scris.

E adevărat că n-am lenevit. Şi recomand oricărui om care vrea să facă o carieră din scris să înceapă devreme şi să scrie mult. Aş îndrăzni să adaug şi să citească mult, pentru că fără asta nu te poţi înscrie în lumea literelor. Dar dacă nu începi să scrii de tânăr şi nu ai, de tânăr, un anumit ecou al scrisului tău, îmbătrâneşti urât. Ţi se pare că nu ai niciodată ce meriţi…

Altă fericire? Sunt la vârsta la care „fericirile” se nuanţează, se sting și se reconfigurează. E inevitabil să vezi apropiindu-se finalul, şi bucuria mea legată de această temă – în general, nefericită – este să spun că încă privesc acest orizont nu cu panică, ci cu o anumită curiozitate. Sunt foarte curios cum se petrece, în nevăzut, trecerea dincolo…

Scris de Melania CINCEA

https://timpolis.ro/andrei-plesu-daca-e-sa-dau-un-strigat-din-rarunchii-furiei-si-ai-nemultumirii-mele-as-spune-m-am-saturat-de-derbedei-si-de-toape/