NISTOROIU - CODRUL VERDE şi DACUL NEMURIRII

CODRUL VERDE şi DACUL NEMURIRII

                                                     

                                                       GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

              „-Cum pot oamenii dormii, când

              privighetorile cântă atât de frumos?!”

   (Maria Şoimu-eroină basarabeană a deportării)

   Arborele uriaş din trunchiul plămadei primordiale al Protodacilor care, şi-a rezemat fruntea veşniciei de Cerul înstelat de martiriu, a întrupat cele mai miraculoase corole ale frumuseţii firii, menirii, gândirii, grăirii, cântării, rugii, creaţiei, slujirii, dăruirii, jertfirii, doririi, izbăvirii, împlinirii, înnoirii, iubirii, biruirii.

   Codrul Verde este cetatea Naturii patriarhale ce ne înconjoară ca o expresie a Creaţiei lui Dumnezeu, urzită pentru ca Omul să devină Rege al ei, ocrotind-o mereu.

   Omul, încheind ciclul Genezei divine, a primit aura cerească de rege al Creaţiei, existând astfel o similitudine între fiinţa-persoană umană şi varietatea fiinţelor Creaţiei, precum şi Rapsodia diversităţii lucrurilor mirifice.

   În această chibzuinţă a lui Dumnezeu există simbioza şi sinergia înfrăţirii Omului cu Natura în integralitatea ei ca beatitudine a splendorii, a miracolului, a înălţării mistice.

   Pruncul doririi se plămădeşte aşadar în peştera din sufletul divin al Mamei-Iubirii.

   Se poate însă uneori/ deseori ca Mama să-şi nască Pruncul chiar într-o Peşteră, aşa cum s-au născut din Moşii şi Strămoşii noştri atâţia Prunci de daci frumoşi.

   Aşa cum Fecioara Maria-Maica Domnului L-a născut pe Mântuitorul lumii Hristos.

   Prin urmare Pruncul este Duhul ce se plimbă pe deasupra  apelor vieţii şi-al sorţii.

   Capul este zămislit dintr-o streaşină de boltă, peste care au răsărit doi irişi-luceferi.

   Din zările lor uneori albastre, alteori verzi şi deseori altfel, se picură mana cereasă a lacrimilor de bucurie, de alinare, de uimire, de suferinţă, de fascinaţie, de har.

   Părul pare ca o pădure deasă, virgină de la poalele Muntelui ce adăposteşte stânca peste care se prăvălesc ca într-o cascadă gândurile albe, curate, cereşti.

   Obrajii par două dealuri însorite peste care se răsfiră viile nobile, doldora cu ciorchinii  lor de aur, pentru sfânta trezvie isihastă, pentru sfânta cuminecare mistică.

   Nasul seamănă a fi turnul de pază cu cele două intrări-ieşiri spre templul raţiunii sinelui, spre Pantheonul Sfinxului stăpânirii, spre Kogaionul pătrunderii cunoaşterii.

   Urechile-galaxiile sunetului prin care se propagă ca într-un tunel înţelegerea eului.

   Gura, narează divina comedie cu cele trei surâsuri: infernul, purgatoriul, paradisul.

   Buzele-cele două tărâmuri ale destinului: murirea vieţii şi nădejdea nemuririi.

   Limba-puntea suspendată între cer şi pământ, între sublim şi profan, între rai şi iad.

   Gâtul-stâlpul ce susţine temelia creaţiei spre destinul imperial al transcendenţei.

   Umerii-pilonii de susţinere a boltei pământeşti întru năzuinţa întrupării cereşti.

   Pieptul-scutul adăpostirii safirului existenţei în devenirea ei spre culmea serafică.

   Inima-suflet-altar al slujirii liturgice a conştiinţei geto-dacice naţionalist-ortodoxe.

   Braţele-cuprinderea Cerului Moşilor şi Strămoşilor şi pământul sfânt al celor dragi.

   Mâinile-arpegiul simfoniei, înduioşării divine sub aura unei armonii atât de celeste.

   Mijlocul-Trupului, brâul ce susţine Coloana infinitului sub tainica Masă a Tăcerii.

   Coapsele-rotonda sublimă ce susţine cupola ciclului sacru al procreaţiei angelice.

   Picioarele-mersul Demnităţii Aleşilor, Cuvioşilor, Mamelor, Profeţilor, Eroilor, Martirilor, Sfinţilor, Mărturisitorilor în Calea lor spre Cerul năpustit de dumnezeire.

   În perioada copilăriei, pentru Copiii alintaţi ai naturii, Codrul Verde este o Dumbravă minunată în care înmuguresc bucuriile sub candelabrul păpădiei.

   Codrul din Dacul răsare şi Dacul din Codrul tresare!

   Codrul din Dacul răsare unde se zbenguie cântecele în zbor de cuci şi privighetori.

   Codrul din Dacul răsare cu gânduri-rândunele prinse-ntr-un freamăt de horă ca o corolă de fluturi peste câmpul cu maci.

   Codrul din Dacul răsare în suflet de Mamă-auroră, în inima sfântă ce-l adoră.

   Codrul din Dacul răsare şi dănţuie pe clipele rostogolite în iureşul jocului purpuriu.

   Codrul din Dacul răsare şi-n delii de azur se prinde şăgalnic de mersul bunicii apăsat de destin.

   Codrul din Dacul răsare cu aripi ce năzuiesc spre înălţimi siderale, peste ţărâna sacră ce se prelinge-n obrajii îmbujoraţi mustind de legendă.

   Codrul din Dacul răsare risipind crâmpeie de timp peste timp, peste paşii care alunecă înspre cer de parcă se ascund într-un lan de curcubeie.

   Dacul din Codrul tresare peste fiorii focoşi ca nişte bidivii sălbatici în galopul zburdălniciei selenare.

   Dacul din Codrul tresare, uneori devenind deseori cântecul dulce cu tremur de viori.

   Dacul din Codrul tresare şi iarba şi razele se-mbrăţişează cu dor şi se încântă.

   Dacul din Codrul tresare, aidoma peştii ţâşnesc prin vad şi vâltori, pe sub maluri cu sălcii de mame-plângătoare.

   Dacul din Codrul tresare peste care Pădurea-brocart cu tot ce-i al ei îşi începe liturghia şi cântă.

   Dacul din Codrul tresare, iar privirea desprinde sîngerândul unei corole de flori.

   Dacul din Codrul tresare, când joaca oboselii cade frântă, toate gândurile dalbe se întorc la mama lor, la Mama noastră cea sfântă.

   Apoi când anii înmuguriţi cresc, înfloresc şi rodesc se stinge orice prihană, câmpia copilăriei trece dealul semeţ, spre piscul muntelui adăpostit sub stânca veşniciei.

 Vârsta şi Natura te răsfaţă ca o nobilă curtezană, îţi despoaie sufletul de alba lui sutană şi doar bunica te prinde râzând cu un surâs enigmatic răsfrânt din Icoană.

   Apar apoi vise, năzuinţi, împliniri, înnoiri, coborâşuri, doriri, privegheri, înălţări.

   Apar cărări mai multe ca legiuni de nouri ce se preling în soartă suişuri şi căderi.

   Apare şiragul de vise mari ce se răsfiră ca-ntr-un zbor majestuos de privighetori.

   Apare Azurul ce-şi pune patrafirul peste suavele, încântătoarele, înverzitele câmpii.

   Apar Luceferii brodând cuvintele-albine ale Luminii şi vorbe cu duhu-înţelepciunii.

   Apare Ramura mlădiţei alese ce se leagănă suav pe sub bulboana verde de cer.

   Apare vinul adolescenţei săltând fioruri de căluşari pe strune de ţambal şi vioară.

   Apare romanţa ca şi struna Crizantemei de Aur cu cerul ei dacic, de necuprins.

   Apar garoafele aprinse la urechile viitoarelor Mirese, scânteind de dorul-rubin.

   Apare busuiocul cuprins în dulcea mireasmă de sân a frumoaselor Fecioare.

   Apare adâncul cuget dintr-un vis de safir ca petalele îndrăgostitului trandafir.

   Apare omul Dacoromân al demnităţii creştine în suişul lui ortodox, înalt, serafim.

   Apare eroul în mers de legendă ce scutură biruinţa peste duşmani şi vrăjmaşi.

   Apare martirul în Potirul său mistic al cuminecării întru Dragostea lui Hristos.

   Apare sfântul, catapeteasmă albastră a credinţei, nădejdii şi a iubirii Măicuţe.

   Apare iar Codrul cel drag stând de veghe peste cerul Ierbii verde de-Acasă.   

   + Sf. Prooroc Amos, Sf. Mc. Isihie, Fer. Ieronim şi Augustin.

·        Vineri,15 Iunie-Ziua veşniciei Domnului Mihail Eminescu, ora 12, 20’.

·        Poem inspirat de Luceafăr întru cinstirea lui şi a Neamului nostru!  

·        Şi-a micuțului nostru Damian-Constantin !