În spațiul dintre bătăile inimii - Calea spre tine - Când le vor veni rândul - ILM

În spațiul dintre bătăile inimii

~*~

Câmpuri, sfere, dimensiuni și-atâtea lumi de explorat.

În această mare călătorie,

lumina albă, strălucitoare, o regăsești

în suma tuturor culorilor.

Câți îngeri pot dansa pe vârful unui gând?

În visul unui trecut îndepărtat cobori năvalnic, ca și apa,

în căptușeala de la piept a hainei îți coși tainele,

o lume întreagă poți construi

în spațiul

dintre bătăile inimii.

Un timp imaterial de speranță, un timp de iubire!

O flacără se ridică în văzduh

și forțe nevăzute

se-nvolburează sub pielea diafană.

Un curcubeu abia se vede,

dar știi că e acolo.

Pleoapa ți se răcorește.

În spațiul dintre cuvinte și priviri,

plăsmuite insule,

cascade, maluri și râuri, unindu-se,

se varsă, palpabile, în inimă.

Un măr îl mănânci doar când e copt.

Dacă cineva aude, atunci să audă,

dacă cineva vede, atunci să vadă,

dacă cineva simte, atunci să simtă!

În lumina aurorei, Nemesis, fiica Nopții, te privește.

Bucuria avântată e strâns împletită

cu primejdia despărțirii veșnice

ce-atârnă ca lama de cuțit.

Nimic prea mult.

Sufocată, inima-ți strigă, agită cerul,

mult timp un strigăt rămâne în văzduh,

găsește-o altă inimă,

cuvântul devine trup, călcând pământul.

O clipă de o intensitate tragică ai la dispoziție să o străbați.

Un timp ne-a fost sortit.

Nemuritoare, clipa, s-o facem!

În piatră îți gravezi numele.

Lumea din jur și lumea dinlăuntru se reînnoiește.

Pe drumurile pe care le faci mergi spre Cer.

~*~

25 februarie 2018

Calea spre tine

~*~

Se poate încheia ceva vreodată?

Nici când renunţi nu are cum

pentru că altul se-nalţă

şi cade la fel, uitând cine eşti.

- Nec plus ultra -

Câtă iubire purtăm în noi!

Cu ea am scris pe cer, pe ape,

pe stânci, pe trepte,

în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem

doar noi şi cerul albastru!

Vocea ta a rămas ascunsă undeva

în cele mai adânci cute

ale sufletului meu.

- Zborul tău pe buzele mele!

Simţi sărutul meu cum se plimbă

peste tot trupul, îl cuprind,

m-ameţeşte şi mă smulge,

aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:

prin mine-ai găsit calea spre tine!

Acolo, o stea îţi spunea:

fiecare clipă

trebuie trăită cu intensitatea ei.

O altă voce îţi şoptea:

se naşte un schimb delicat, limpede,

ce-adie peste tot trupul

cu fiecare atingere de matase,

cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,

cu fiecare revărsare de har,

aşa vom fi mereu:

mai fascinaţi de tot ce suntem,

contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut

în acea atingere a infinitului,

ne căutam de atâtea vieţi,

prin noi

curge zborul vieţii

acolo unde universul s-a aprins.

Când le vor veni rândul

~*~

Dragi ne sunt pietrele, vii, curate,

culori cristalizate în noi culori,

înroşite, însorite, înverzite

uşor curg spre cer,

spre noi trepte,

spre gând, spre cuvânt.

Frumos ne reflectă amprentele,

stau mărturii

ale trecerii noastre,

în oglindă ne reflectă calea,

răspunsuri

aduse la lumină

ce zac în adâncurile noastre.

Apele spală cuvintele,

însoţite de melismele pregnante

ce gâdilă notele prin mişcarea degetelor,

făcându-le să danseze fără efort.

Râul şopteşte

cântecul curcubeului,

ca un val izbit de mare

ne-aduce aminte de trăirile divine

ce ne străbat fiinţa.

În periplul tău,

poate regăsirea mea

sau negăsirea ta

să fie un unic răspuns,

sau, poate,

renunţarea ta

care ţi-a pătruns în carne,

tot atât cât Tăcerea-i de adâncă.

Aripile îţi sunt frânte, împotmolite-n glod,

dar suflul blând, subtil, al vieţii

şi-al timpului

abia acum începi să-l simţi.

Plânge chitara,

plângi şi tu cu ea, ascultând-o,

în sufletul tău este viaţa.

La un alt capăt de pământ,

un strigăt ce încă

nu-şi găseşte momentul.

Încă nu ai răspunsuri. În refugiul tău cauţi

să te agăţi de întrebarea mea,

ca să poţi reveni de unde-ai plecat.

În serile când timpul doare,

ploaia este versul

ce ne completează peisajul.

Eşti un tumult, o cascadă, o forţă,

un zbor peste mări, oceane,

munţi şi piscuri,

ce doar vulturii îl ştiu.

Pierdut în emoţie, ca şi vorbele nespuse,

îţi imaginezi acele frunze

care-au căzut dintr-o poveste

şi care continuă

dar, încă, nu-i ştii sfârşitul.

Fără a mai purta armura,

ca să nu pierzi din notele nocturne

ce-ţi mângâie inima,

“just hold me for a while...”

Orb sau nu, trebuie să dansezi acest dans cu ea.

Cum ai plimba-o în negura nopţii,

cu muzica ce-i place, în ploaie, prin vânt,

spre nori, deasupra lor!

Toate se vor aşterne când le vor veni rândul.

Prin ceilalţi ne recunoaştem

adevărul Luminii!

~*~

13 noiembrie 2016

IRINA LUCIA MIHALCA