ROMÂNIA 1934
Doina Boriceanu –
Nicolae Tomoniu -National Geographic – Ioan Miclău-Gepianu – Iosefina Giosanu –
Emilia Țuțuianu
DOINA BORICEANU
STARE DE STARE
te ascult
cu o inimă de nuc
ascunsă în potirul vieții.
plâng cohortele ceții
peste corăbii de speranțe.
dă-mi puterea de-a privi
prin norii de bumbac
- seninul cade priveliștii de leac -
și întreabă-mă : ce mai fac?
fă-mă să uit sărutul tău ca atingerii
de buze firavă melodie,
să uit ajută-mă palma ce-mi ține,
chiar și acum, obrazul... blândie...
prin noroiul bățos câmpiei
se duc amintirile verdelui și
holdele.
prin horn se cască ceruri mânate,
podeaua scârțâie în note răsucite
urgiei.
cineva
din afara Locului, din Afara,
mâna pe umăr îmi pune
și din visul cu tine
citește cu mine.
întorc capul
și te văd în felul
în care mi te-am dorit
potrivelilor apăsat ca iubit.
doar corbul bătrân croncăne,
vorbele se îndeasă pe sub pene,
apoi largi aripile-i țin ploile
să nu mă zbată, să nu mă cheme.
NICOLAE TOMONIU
„PRIN VREMURI DE RĂZBOI”
un memorial dramatic scris de înv.
Ion Aurariu la intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului
1916-1918
Cartea de
faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor
scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916,
învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.
Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în
atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul
trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii
civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul
război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi
„o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei
iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când
clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu
încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut
în luptă în Defileul Jiului” ? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar
permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori
căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la
Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci
de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el
pe front să-şi dea viaţa .
Dar
carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat,
nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi
– părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să
lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!
În febra
războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă
seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate
documente de patrimoniu.
Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări
multiple: un manual de istorie, un studiu ştiinţific al
dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de
dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar
câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu
patru decenii înaintea Franţei.
Datorăm acest
memorial [1] al patrimoniului cultural
al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă
din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte
învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii
noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a
lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural
interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi
începutul sec. XX.
Nivelul de
cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui
absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la
ţară, el declară:
„Cele ce am
scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele
părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii
simple.”
Produs al
unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură,
civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un
băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă
decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg.
Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă! Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul
de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani
în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a
participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă
înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de
astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu
Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.
Cu trupele
„invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind
dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul
vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi
ministerele sale se refugiază acolo.
Apoi, în
degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă,
dezafectată şi plină de păduchi până
când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să
accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de
armata rusă ? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru
ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa
revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă ?
Ce forţă
lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând
în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile
strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca
pe nişte cirezi ? Într-o lume unde criteriile etnice creează superiorităţi cum poţi gândi la o
stabilitate pe termen lung ?
Proaspătul
absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea
războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să
acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot
adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său
carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia
Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.
Ori, după doi
ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a
declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile
Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de
partea lor !
Germania a
sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.
Cu alte
cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie
insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război,
insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu
resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a
normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri
de rezervă mereu amânată şi ea.
Deziluzia şi
frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din
România, generată de decizii discutabile ale generalilor [2] .
Cel mai mult
îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor
din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul.
Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este
emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia
la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi
câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele
adolescentine şi în consecinţă se
hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid
„persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.
Mai pudic,
ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de
prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor
fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele
combatante.
Cei care
tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici
să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e.
Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la
sfârşitul primului carneţel.
NATIONAL GEOGRAPHIC
România 1934
Acum aproape
optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua "Romaniei
vrajite", o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri
strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce "aduce un pic si
cu New York". Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare
tristete, fotografii "de colectie" ce infioara.
Doua numere
National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent
alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau
predecesorii "conversilor", Keds, au ca main story Romania.
O Romanie cu
Basarabia lipita de "patria muma", o Romanie pitoreasca plina de
folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai
putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea
perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu
(si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui
popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre
oameni, cladiri si obiceiuri.
In 1934, o
echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este
considerata in mod clar "de epoca", in orasul Sibiu. Era dimineata,
praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau
vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani
s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in
prezent.
Chiar si cu
ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit
sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu
pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei
duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din
sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi "omeniti" de romani
cu cateva felii de paine si miere, "mana cereasca" pentru ei.
Asa incepe
articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934. Un inceput
care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin
anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit
de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.
Echipa
National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a
observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.
Autorii
articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor
cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul
secolelor - romanii, hunii, tatarii, turcii - toti si-au lasat marca asupra
poporului.
Bucurestiul
acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii
articolului. "Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se
potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun
cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit din
Balcani". Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia
incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.
"Strazile
orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de
politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu
tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional.
Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de
dialoguri politice si barfe", noteaza National Geographic 1934.
La fel ca
schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in
Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de
catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu - caleasca
regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale
trecatorilor.
"Iarna
ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa
de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt
cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape
pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la
nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat".
In acele
vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in
1955 - n.r.) si era asteptat "cu casa inchisa" si la Bucuresti. Per
total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. "Am ascultat un
dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care
poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist
ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa
iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in
fiecare an", noteaza National Geographic.
Pe malul
Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii,
ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau
sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi
gasite si cumparate inauntru.
In jurul
Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa
National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde
taranii purtau in mod curent haine populare. "Taranii romani sunt
intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi
deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o
maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor", noteaza National
Geographic, editia SUA din 1934.
"In
Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala
al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de
clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar,
hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit
cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele
electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente".
Din punct de
vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea
tarilor din regiunea "partea de Est".
Marii
proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe
bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa
putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in
schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa
ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.
Taberele de tigani
In acele
vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. "De departe,
tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii
vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este
realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de
strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara
pentru cativa lei".
"Iarna
mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de
strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand
fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani". Unele lucruri, se pare,
nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.
Constanta,
cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in
hainele unora dintre muncitorii de acolo. "Romania este una dintre tarile
cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar
de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati
si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila", nota National
Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol
erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din
Constanta se livrau si cantitai mari de grane.
Inainte de
cel de-al Doilea Razboi Mondial,Balcic facea parte, de asemenea, din Romania.
Acolo Regina Maria "a construit un superb palat de vara ale carei gradini
sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ
primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la
culorile in schimbare ale apei".
La Valcov,
autorii National Geographic au fost incantati sa descopere "un pamant mai
rusesc decat in Rusia".
"Valcov
este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui.
Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe
sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000
kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile
oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din
Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918",
subliniaza autorii articolului.
Transilvania interbelica
"Odata
ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare
deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte
din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de
barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de
restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in
trei limbi - romana, germana si ungureste".
Autorii
articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa "Biserica
Neagra" plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu
cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si
Sighisoara, "adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape
intacta de-a lungul timpului".
"Ar fi
un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar
putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti
minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa
mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele cu . Aceasta din urma este
considerata mancarea saracilor in Romania".
Mergand cu
masina prin Transilvania, autorii National Geographic au gasit reminiscente
(intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se
presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale
carui hoarde se retrageau in est."Casele acestora sunt construite din
busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice.
Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici
romana nici engleza".
In calatoria
lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun "de
patru-cinci case" unde se sarbatorea o nunta.
"Erau
atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si
Marea Depresiune (terminata in 1933 - n.r.) pare sa fie la milioane de mile
distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care
le-am vazut in Romania".
Autorii
remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca "intreaga
lume" cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura
populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi
mari peste tot in lume. "Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat
ca cel al nativilor indieni din America".
Moldova si minunile sale (inca)
ascunse Europei
Segmentul
din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se
potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui,
probabil, sa dea de gandi Ministerului Turismului.
"Dar ce
stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania -
manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de
frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din
Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit
despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi
poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de
manastirile ce salasuiesc acolo".
Autorii
articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei
descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea
minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel
Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila
sunt considerate "remarcabile si aproape de incredibil". Mai mult,
locul in care domnitorii de alta data le inaltau era "linistit, departe de
orase", astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui
Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa
exact cum o citeam cand eram copii.
La Sucevita
traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil "oaia
neagra" a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga
"Satana". Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta
bine oricarui animal de casa.
Din alte
regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia,
precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu
piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.
Autorii
incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care,
probabil, nu ar strica nici in prezent.
"Si
astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale
Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite
intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe
cel ce are curiozitatea sa le caute".
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Cuvinte
”Bătrânii fac multă vorbărie, de-aia
uneori prind calea numai paralel, adică pe lângă minciună, dar și pe lângă
adevăr”.
”Mă supără mai mult niște prostii scrise
ortografic, decât bunăoară o scriere cu adevăr ca aceasta: ”io vă iubesc pe
toți”, fiindcă esența transmisă e o iubire”.
”Șmecheria îmbrăcată în manta culturală
este o steluță a minciunii, infectează educația, obstrucționează psihicul
oamenilor, de aceea trebuie eliminată din practica zilei”.
”Este interesant de observat cum de
veacuri învățații și înțelepții nu pot înlătura lucrările drăcești ale
minciunii până nu intervine Dumnezeu cu foc și ape peste toate”.
”Când te împresor necazurile, înțelept
este să ai un pom la spate, pomul fiind simplitatea, pe care obraznicii o
numesc prostie, când tu știi că o prostie la momentul potrivit e cea mai mare
înțelepciune”.
”Când un politician se desprinde de
poporul ce-l susține, el devine o iască pe un copac frumos”.
”E mai folositoare prietenia unui om
neînvățat, decât falsitatea unui învățat, primul zidește, al doilea distruge”.
”Când bisericile se ceartă, e semn că sunt
în căutare de Dumnezeu”.
”Cei fugători după glorie pe care nu o
merită, o pot câștiga doar cu șiretlicuri, numai că va fi ca pânza de paianjen
pe care ușor o rupe vântul”.
”Nu trece o zi, o oră, o secundă, să nu
auzim în noi acea rugăminte a adevărului. Totuși, de cele mai multe ori o
ignorăm, iar de aci intrarea în relele de care ne vom plânge
ulterior”.
”Când obrăzniciei îi trântești ușa în nas,
va fi prima care să te dea în judecată, învinuindu-te de lipsă de bun simț!
Deci are și
ea ideea acestei calități, dar nu e pentru ea, ci pentru alții”.
”Să alegem calea naturală a iubirii, a
bunului simț, să nu ne dedăm obrazniciei față de semenii noștri, căci victoria
acestei căi nu va avea durabilitate, ba încă poate sfârșii în suferințe”.(Cine
are urechi de auzit să audă, ochi de văzut să vadă).
Un an sub semnul lui
Eminescu în cadrul Centrului Cultural Spiritual Varatic de la Mănăstirea
Varatic
Maica stavorofora Iosefina Giosanu
În cadrul
Centrului Cultural Spiritual Varatic, construit
în această grădină a Maicii Domnului, cunoscută ca fiind una din cele
mai importante comunității monahale feminine a Ortodoxiei românești, sâmbătă 28
iulie 2018, a avut loc o importantă
manifestare cultuală: Un an sub semnul lui Eminescu în cadrul Centrului
Cultural Spiritual Varatic de la Mănăstirea Varatic. Întâlnirea a avut loc în
prezența a distinși oaspeți, invitați de notorietate, iubitori ai Luceafărului
poeziei românești, cât și o parte a soborului de maici, slujitoare și
ostenitoare ale Mănăstirii
Cu voia și
ajutorul lui Dumnezeu și cu Binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit
Teofan, s-a aniversat, astăzi 28 iulie
2018 un an de la inaugurarea
acestui Centru Cultural.
Parcă îl văd
și în acest moment pe dl. Dianu cum radia de bucurie văzându-și visul împlinit,
dar totodată prilej de bucurie și pentru comunitatea noastră, îmbogățindu-se
patrimoniul cu acest Centru Cultural, care este mult apreciat de toți cei
care-i trec pragul.
Ceea ce s-a
realizat aici este o lucrare sinergică între noi, cinul monahal și cel laic.
Cinul laicilor s-a constituit din doua mâini dibace care au lucrat cu timp și
fără timp sub coordonarea noastră și sub ochiul providențial al lui Dumnezeu,
şi au realizat acest edificiu care vine să se adauge și să întregească
arhitectura satului monahal de la Varatic.
Aceste mâini
au fost ale distinsului domn Dianu Sfrijan, român stabilit de mulți ani în
Anglia și ale doamnei Emilia Țuțuianu.
Ctitorul la
scurt timp după inaugurarea Centrului a plecat la Domnul… Nădăjduim că în acest
moment ne privește din cer și se bucură
împreună cu noi…
Mănăstirea
Varatic are o vechime de peste 230 de ani, este făcută de la început cu
specificul de a fi o aşezare monahală pentru călugăriţe.
Maicile
ctitore Olimpiada şi Nazaria ajutate şi îndrumate la organizarea acestei
mănăstiri de marele Stareţ Sf. Cuv. Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamţ,
dându-le de ajutor pe Sf. Cuvios Iosif pustnicul, care sihăstrea în această
poiană numită „Varatic”, devenind
fondatorul şi duhovnicul acestei aşezări monahale, inspirând trăsătura duhovnicească
cu profundă trăire spirituală.
Mănăstirea
Varatic este actualmente un veritabil sat mănăstiresc, cele 400 de călugăriţe
trăitoare aici fiind grupate în jurul celor trei biserici: Biserica principală
cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1808-1812), aflată în incinta mănăstirii
şi încă doua bisericii cu hramurile „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” (1844) și
„Schimbarea la Faţă” (1847).
Viaţa
spirituală a mănăstirii constă în respectarea liber consimţită şi cu
conştiinciozitate a regulamentului monahal. Slujbele religioase se oficiază după tipicul aşezat de
SF. Părinţi. Pe lângă serviciul divin în comun, fiecare călugăriţă îşi impune
și un stil propriu de exerciţiu spiritual care constă în rugăciuni şi meditaţii
de chilie, împletind munca cu rugăciunea.
De-a lungul
istoriei sale mănăstirea a fost cârmuită de o serie de stareţe de seamă,
începând cu distinsele figuri de „maici duhovniceşti” şi nevoitoare alese, ale
schimonahiilor Olimpiada şi Nazaria, ucenice ale Sf. Paisie de la Neamţ.
Continuând apoi cu lunga şi rodnica stăreţie a Eufrosinei Lazu , ucenica maicii
Olimpiada, cu neobositele truditoare Zenaida Racliş, Irina Lecca şi Pelaghia
Amilcar, adevărate mentore ale operelor filantropice ale mănăstirii în prima
jumătate a secolului al XX şi încheind în zilele noastre cu vrednica de
pomenire stavrofora Nazaria Niţă.
Dintre
monahiile mănăstirii se disting numeroase figuri luminoase cum ar fi: monahia
Safta Brâncoveanu o descendentă a familiei Brâncoveanu, monahia Evghenia
Ştefănescu, sora renumitului episcop Melchisedec al Romanului și Bacăului,
monahia Elisabeta Conta, sora reputatului Vasile Conta, am putea spune că
existenţa unor distinse preocupări cărturăreşti şi filocalice este probată de
numeroasele manuscrise din biblioteca mănăstirii, copiate şi împodobite de
monahiile de la Varatic.
Alături de
activităţile de ordin administrativ, la mănăstirea Varatic s-au manifestat de
timpuriu şi preocupări educative şi culturale, astfel, în cadrul mănăstirii au
funcţionat o serie de şcoli de pregătire generală; , broderie, covoare,
tricotaje, ţesătorie, croitorie bisericească și nu în ultimul rând, şcoala de
muzică bisericească bizantină.
Dacă, multe
mănăstiri care sunt ctitorii voievodale au avut și scopuri strategice, pe lângă
cele de rugăciune și meditație (fiind folosite și ca fortărețe de apărare),
această mănăstire este expresia vieții de libertate și creație. Așa se face că,
la întemeierea acestei mănăstiri nu s-a ținut cont de niște reguli anterioare de a rămâne
închisă între zidurile unei cetăți și parcă sfidând zidurile cu greu de
suportat s-a extins mult și repede în
afară de incintă, formând acest sat mănăstiresc.
Astfel
Mănăstirea Varatic a fost și este o oază de pace și liniște de întărire
sufletească a multor pelerini și oameni
de cultură, care prin filoxenia maicilor, ospitalitatea, generozitatea
față de cei ce poposeau în această mănăstire, s-a dovedit în toate
timpurile a fi paradigmatică.
Este ușor de
înțeles de ce, de-a lungul vremii,
numeroase personalități ale culturii românești au poposit la Mănăstirea
Varatic, amintind pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Gala
Galaction, Ionel Teodoreanu, Augustin Z.N. Pop, Bartolomeu Anania precum și
distinsa doamnă academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenind călugăriță
(Maica Benedicta). Marea majoritate a acestor personalități, au pus în valoare
nu numai peisajul pitoresc și mireasma mereu primăvăratică a florilor și
copacilor acestei regiuni, ci și patrimoniu cultural-duhovnicesc al acestei
cunoscute mănăstiri, patrimoniu ce
structurează identitatea neamului nostru românesc și geniul creativ al unui
popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa, dar tot de atâtea
ori a înviat pentru că este un neam de creștini, de voievozi iubitor de
Dumnezeu.
Slujbele
minunate, pitorescul și poezia locurilor eminesciene a pădurii de argint, au
constituit mereu puncte de atracție pentru iubitorii de frumos, liniște și
rugăciune. Sunt intrați de acum în
legendă celebri mesteceni care, indică fiecărui pelerin, direcția către
Mănăstirea Varatic, arborii pe care
merele poet i-a descris cu atâta lirism….
,,De treci codri de
aramă, de departe vezi albind,
Și-auzi mândra glăsuire
a pădurii de argint…”
Centrul Cultural Spiritual Varatic:
Un an sub semnul lui Eminescu
Emilia Țuțuianu
.
Ne aflăm aici, pe tărâmul încărcat de
spiritualitate al Mănăstirii Văratic, la 1 an de la împlinirea unui vis:
inaugurarea Centrului Cultural Spiritual Varatic.
Înființarea unui lăcaș de cultură
pentru păstrarea memoriei locurilor, unde generozitatea și iubirea de frumos să
fie la ele acasă, a fost un vis al meu dintotdeauna. Din nefericire, ajunsesem
a-l crede utopic, până când dl Dianu Sfrijan a îmbrățișat acest vis, reușind să susțină financiar
construirea acestui lăcaș intrat în patrimoniul comunității.
Din dorința domnului Dianu Sfrijan de
a onora și păstra vie memoria soției sale, Sheila, am conceput proiectul
acestui așezământ cultural și cu generozitatea Maicii Starețe Stavrofora
Iosefina Giosanu și a Consiliului Mănăstirii Varatic, ne-a fost oferit terenul
pentru viitoarea construcție, pentru a fi amintire și mângâiere sufletului,
astăzi și mâine, generațiilor viitoare, deopotrivă pentru a conserva bogăția
trăirilor spirituale și culturale ale acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu.
Domnul Dianu Sfrijan, spirit deschis
și generos, a dorit și a ales să lase acestei zone, în România, o mărturie
culturală a trecerii soției sale prin această lume.
Privind astăzi înapoi, nu pot să nu-mi
amintesc, cu emoție, cum în data de 28 martie 2016 Înaltpreasfințitul Părinte
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ne-a acordat aviz favorabil
începerii lucrărilor proiectului, nu pot să nu-mi amintesc de toate zbaterile
noastre, împreună cu Maica Stareță Iosefina Giosanu, în toate fazele de
proiectare, ridicare şi finalizare a acestui muzeu.
În data de 4 iulie 2016 am început
execuția construcției, care a avut ca termen de finalizare luna iulie a anului
trecut. Ceea ce astăzi poartă numele Centrul Cultural Spiritual Varatic este rodul unei munci titanice și asidue.
Împreună cu soțul meu, Dorin Dospinescu, ne-am documentat, ținând cont de
specificul zonei, atât pentru arhitectura clădirii, cât și pentru decorațiunile
interioare. Ne-am dorit, împreună cu
Maica Stareța Iosefina Giosanu ca totul să fie perfect, indiferent de
câtă muncă însemna asta, și… sperăm că am reușit.
De acolo de sus, de printre stele,
poate Dianu veghează asupra acestui „lăcaș de vrednică folosință creatoare” și
cu siguranță este mândru de noi, cei pe care i-a „îndrituit în făptuirea
acestui proiect”, lăsându-ne „ străjeri și martori peste timp pentru buna
rânduială a cestei așezări”, pecetluind darul său „ca să nu fie clintit
niciodată în veac” și să rămână „loc de meditație spirituală, spre bucuria
credincioșilor care vor vizita mănăstirea și Centrul cultural.”
Fără falsă modestie și cu îngăduința
celor care au vizitat și vor vizita așezământul, îmi place să cred că toată
munca noastră este de cea mai înaltă calitate și se ridică la nivelul
așteptărilor chiar și a celor mai severi critici din domeniu, fie că vorbim de
proiectarea clădirii fie că vorbim de saloanele tematice, amenajările
interioare sau de cărțile expuse în rafuri care ne creează o atmosferă literară
amplă.
Centrul Cultural Spiritual Varatic își
propune ca obiectiv de căpătâi păstrarea valorilor culturale și spirituale ale
neamului românesc și aici la Varatic, vorbind de fondul de carte al bibliotecii
și cel prezentat în vitrinele Salonului literar, de obiecte vechi, specifice
zonei, din Salonul Safta Brâncoveanu.
De-a lungul timpului, în acest minunat
„colț de rai românesc”, la Varatic, personalități ale culturii și
spiritualității românești și-au purtat pașii și gândurile, găsind liniștea
creatoare de care aveau nevoie. Mărturie ne stau operele sau însemnările celor
care au creat aici și au lăsat literaturii și culturii rodul muncii lor.
Centrului Cultural Spiritual Varatic,
încercă, prin tot ceea ce întreprinde, să păstreze vie amintirea tuturor celor
care au găsit aici la Varatic oaza de creație atât de necesară minților
vizionare, sufletelor lor încărcate de bucuria creației și frumos.
2.
Pentru fireasca istorie a locului,
iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și
cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului
poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic,
pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și
înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru
național.
Am găsit în dl. Victor Roncea un
sprijin moral deosebit, pentru care îi mulțumesc din suflet, domnia sa
facilitând prezența oaspeților noștri, care ne vor destăinui crâmpeie inedite
din viața și opera Luceafărului poeziei românești.
În numele Colegiului Director al
Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul
Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu,
scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe
Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat
să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru
binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și
spiritualitate.
Înainte de a începe conferința
dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia
jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de
la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și
simt eminescian.
În cadrul
conferinței s-au prezentat lucrările:
,,Creştinismul
eminescian” - Prof. dr. Theodor Codreanu:
,,Varatec, locul de naștere al basmului
fantastic românesc” - Prof. dr. Nae
Georgescu
,,Mihai
Eminescu Nevropatii atipice - Aspecte de patologie informațională” - Prof. dr.
Dan Toma Dulciu
,,Eminescu
la Timişoara” - Veronica Balaj
Evenimentul
s-a încheiat cu lansarea de carte: ,, Maica Benedicta - Acad. Zoe Dumitrescu
Bușulenga
Chipuri de
lumină la mănăstirea Văratec - Convorbiri cu Fabian Anton" și vizionarea
filmului documentar: Maica Benedicta - Dependența de Cer
Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea:
,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.”
Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul
nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul,
moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia
i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de
geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi
văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”
O personalitate complexă care n-a
putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul
dragostei eterne și cetate a creației sublime.
Poetul nostru nepereche, iubind
natura ca nimeni altul, și-a purtat pașii și prin aceste minunate locuri.
Iubirea şi natura au fost pentru Eminescu coordonate fundamentale ale creației
sale, care i-au însufleţit genialitatea, l-au entuziasmat, l-au împlinit, i-au
fost esențiale.
Toată viața sa, poetul a aspirat la o
iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de
dragoste ideală, în care gesturile se împlinesc într-un ritual al înţelegerii
şi al armoniei depline. George Călinescu spune că: ,,Eminescu are printre
copaci câteva esenţe la care ţine în chip deosebit şi care înfăţişează, poate,
pentru el însuşirile generale ale copacului.”
Poetul nepereche a avut un tei la fel
de nepereche în parcul Copou din Iași, în preajma căruia își găsea inspirația
într-un fel aparte, special. Teiul lui Eminescu este un tei argintiu, vechi de
circa 250 de ani, numit și „copacul îndrăgostiților”. Și astăzi, la venerabila
vârstă pe care o are, te întâmpină pe aleea parcului semeț, frumos, impunător
și chiar dacă-i ghicești slăbiciunile nu poți să nu-l iubești, să-l admiri și
să-i sorbi parfumul îmbătător din luna sa de glorie.
Pentru Eminescu teiul a însemnat
mireasma iubirii. Ne-am gândit să aducem și la Varatic această mireasmă a iubirii,
plantând astăzi 28 iulie 2018, un tei argintiu, cu gândul și sufletul la poetul
care a simțit românește până dincolo de moarte.
Felicitări și mulțumirile noastre,
distinșilor exegeți ai Luceafărului și publicului prezent la Centrul Cultural Spiritual
Văratic!
http://georgeanca.blogspot.com/2018/08/romania-1934.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu