TRAIANII
noştri DACI
(partea a IV-a)
„Conştiinţa de
neam este aceea care,
întemeindu-se pe
amintirea vastului
teritoriu dacic,
îi cheamă pe românii
separaţi de
vitregiile vremii la refacerea
unităţii prin
comuniune de iubire frăţească.”
(Părintele Ioan Vlăducă)
În Dacia străbună, libertatea
sălăşluia în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare
fiinţă, dar mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea
alături.
În Dacia străbună, s-a format
o şcoală a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de
Glie şi a dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii,
continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi
religioase.
În Dacia străbună, s-a dat
sens cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului,
cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului
ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului
nemuririi, cultului Dacului liber.
În Dacia străbună, cultul
Dacului liber a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate,
în credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului
străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat
deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică
să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe
pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.
În Dacia străbună, toate migraţiile,
toate năvălirile, toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite,
chiar şi după unele căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au
avut loc niciodată prin luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare
care s-a accentuat dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică,
excelând marile trădări contra lui
Burebista (82-44 a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum)
(1000-1030) de către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de
bizantini), Borilă Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad
Dracula (trădat de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei
Corvin, apoi de boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi,
Petru Cercel, Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia,
Cloşca şi Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I
şi de Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu,
Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi
de regele Mihai de Hohenzollern), trădarea
cea mare a poporului român creştin
ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată
mult mai aprig în secolul XXI.
Între aceste trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi
trădarea prin uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea
dublă a nobilimii române din Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea
cotropitorilor maghiari. „Trădarea
cnezilor şi voievozilor români pentru parvenire în noua societate, transformarea
lor în nobili, a fost şi o trădare de sine, a propriei fiinţe, ei
deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de ortodoxism şi au comis şi o trădare
religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria
Trădării la Români. Vol. I, De la
Origini până la Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 27)
Măsurile „nobile” luate de
regele maghiar Ludovic I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra
Transilvaniei, contra nobililor români, care se doreau reînnobilaţi, vizau în
primul rând caracterul confesional, care se răsfrângeau apoi implicit şi asupra
celui naţional. „O dată cu trecerea la
catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi asimilaţi de nobilimea maghiară.
Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai concludent este cel al Hunianzilor:
familie de nobili români – originară din Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat,
în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea catolicismului.” (Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a
poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers
Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)
Trădarea cu „sânge
albastru” nu i-a cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi
dintre voievozii din Ţara Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit,
alţii s-au catolicit, unii s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au
slavizat, deznaţionalizându-se, dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga trădării să se întindă până
astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem nici daci, nici valahi, nici
români, nici creştini ortodocşi într-o ţară eminamente ortodoxă.
Peste Patria însângerată –
Grădina Maicii Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât
Voievozi, Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de
a avea conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”
În Dacia străbună – peste Ţara
Dacului liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi,
apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii),
încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor
jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru
ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu
ştiu cât contează, spune Alexa
Visarion, în ziua de astăzi,
adevărul... Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat
vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită... Nu
pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul
miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează... Ştiu
sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde
victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă
scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)
Marea conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi
anticreştine, declanşată furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra
elitelor Valahilor ortodocşi şi a falangelor lor, Traianii-Daci,
care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat
infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut
purgatoriul agoniei teroarei atee,
dar şi-au pus nădejdea în
Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa
lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea.
Traian Maniu/ Traian Geacu Marinescu/ Traian
Grigorescu/ Traian Mihălţan
TRAIAN
Maniu s-a
născut în anul 1924 în comuna Zagra din
Bistriţa-Năsăud, într-o familie creştină evlavioasă. Fiind deosebit de
înzestrat nativ, ajunge unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de
Medicină din Cluj, care se opune acaparării la vârf a facultăţii de către
elementele ateo-comuniste prin abuzurile lor fariseice, alăturându-se astfel
grevei studenţeşti. Represiunile n-au întârziat.
A fost arestat, anchetat, bătut, torturat, umilit, înfometat,
batjocorit, purtat pe drumul Calvarului temniţelor comuniste, primind 7 ani de închisoare.
În tot acest supliciu demonic fiinţa lui s-a detaşat de iadul bolşevic care a
cotropit ţara, înălţându-şi menirea spre azurul serafic al Înaintaşilor săi
legendari şi cereşti.
Demonul vremii şi-a jucat ultima carte, sau ultimul act al satanismului
său -Infernul Piteşti, unde eroul s-a îmbolnăvit destul de grav şi a fost
transferat la penitenciarul Târgu Ocna, purgatoriul în care moare la 30 Mai
1951, dar unde îşi înfăptuieşte finalitatea vieţii sale de martiriu întru
mântuire. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor Ucişi
în Lupta Împotriva Comunismului. 6martie 1945-16 decembrie 1989. Ed. George
Coşbuc, Bistriţa-2004, p. 85)
TRAIAN Geacu Marinescu s-a născut în
localitatea Izvoare-Voineşti,
judeţul Dâmboviţa într-o familie înstărită, harnică, evlavioasă, creştină şi de
un înalt patriotism înflăcărat. Înclinat spre studiu, ajunge un student bine
pregătit la Academia Comercială, dar nutrind repulsie faţă de odiosul regim roşu
este arestat şi întemniţat în Iadul experiment al
odiosului penitenciar Piteşti, alături de sute de tineri
inimoşi şi curaţi cu sufletul doldora de frumos şi iubire.
Tot acest lanţ de dragoste, de credinţă, de răbdare, de adevăr, de
dreptate, de suferinţă, de crez, de neînfrângere, de libertate, de jertfă şi de
răscumpărare ale cărui zale o formau tinerii cei mai mândri ai Patriei, era de
fapt o Efigie a demnităţii, a onoarei şi a biruinţei Neamului întru care s-a
ctitorit Biserica cea Mare a Mântuitorului Hristos, zidind astfel Biserica lor
şi pe cea a noastră, deci pe două „nivele”,
cum explică profesorul Alexandru
Nemoianu: „Astfel, fiind aşezare
Dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afara
timpului, „în veşnicie”, unde nu
există nici trecut şi nici viitor, există doar un „acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omenească, Biserica este şi
realitate a lumii acesteia, căci în lumea aceasta Dumnezeu se exprimă în „timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul
mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât „Una”. (Alexandru Nemoianu, Certitudine,
milă şi toleranţă în Revista LOGOS
şi AGAPE, August, 2020)
Securitatea
criminală nu s-a mulţumit doar cu arestarea eroului, ci s-a hotărât să-l
împlinească martir, astfel că tânărul întemniţat a fost scos în data de 4
Februarie 1950, noaptea din temniţă şi dus în comuna natală ucis şi profanat: „În
trupul său au fost numărate 36 de gloanţe şi numeroase străpungeri cu baioneta.
Trupul i-a fost lăsat câteva zile neînhumat ca să vadă ţăranii cum a murit
<<banditul>>.” (Constantin Totir, op. cit., p. 92)
TRAIAN Grigorescu era
originar din Cernăuţi dintr-o familie cu vechi tradiţii de mari luptători
pentru cauza Crucii lui Hristos şi a Flamurei dacoromânismului ortodox. Fire
dârză, deosebit de înzestrat ca intelect, atitudine demnă, creştin cumpătat,
îndârjit luptător anticomunist. Ca student poseda un rafinat simţ spiritual şi
o profundă trăire religioasă.
Dorea să instituie o armonie întru toate cele frumoase pe care le-a
creat Atotcreatorul în planul Său divin, de fire, menire, devenire şi definire
a Omului genetic religios, în gând, în cuvânt, în faptă, în crez, în credinţă,
în luptă, în rezistenţă, în răbdare, în curaj, în libertate, în adevăr, în sublim,
în iubire, în mărturisire, în dăinuire dacoromână creştin-ortodoxă.
Forţat de tentacolele roşii-bolşevice a emigrat, dar s-a întors
paraşutat pentru a se alătura numeroaselor grupuri de partizani anticomunişti răspândiţi
în toţi Munţii ţării. A fost însă prins, torturat şi apoi ucis la Sibiu. Eroul-Martir
a fost şi a rămas o atitudine şi un caracter specific autorităţii dacoromânului
ortodox clădit pe cinste, adevăr, iubire şi jertfire. (Constantin Totir, op. cit., p. 63)
În
Dacia străbună - Ţara Dacului liber,se dorește acum să recunoaștem o
”poveste ” denumită ”istorie ” în care, EI
martirii care au dăruit dragostei de credința străbună jertfa supremă să
nu mai existe...
Cred cu tărie însă că Neamul meu de Țărani ce-și poartă CRUCEA trebuie să -și reamintească că
dăinuirea lui a fost posibilă prin RUGĂ
și LUPTĂ !
Și adesea prin JERTFĂ !
În Dacia străbună - Ţara
Dacului liber, ţăranul şi ţărâna erau Stâlpul, Temelia şi
Dinastia Neamului care s-au înfrăţit întru veşnicie prin dragoste, sacralitate,
jertfă şi sfinţenie.
ŢĂRAN
„Împărat
e fiece ţăran/ Şi viaţa sa împărăţie/ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moşii mei
curaţi în sărăcie.// Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/
Ci credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume.// Cînd primit-a
harul ziditor/ Fiece pruncească-ncheietură/ Şi-nfăşată-n pînza de fuior/ Adormi
cu capul pe scriptură.// Împărat e fiecare om/ Şi soţia sa împărăteasă/ E al
nostru cerul pe pământ/ Întrupat în pâinea de pe masă.// Înfrăţit cu toate cîte
sînt/ Prin blîndeţea firii din iubire/ Ziditoare fără a jigni/ Stăpînind în
pace prin slujire.// Raiul s-a întins şi pe la noi/ Văi cu văi coline din
coline/ Şi cînd ies pe drum de sărbători/ Varsă mir ţărîna după mine.” (Ioan Alexandru, Pămînt transfigurat, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva,
Bucureşti-1982)
Gheorghe Constantin Nistoroiu –
Cavaler de Clio
11 Octombrie 2020
+ Sf. Ap. (diacon) Filip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu