IRINA LUCIA MIHALCA - Frunze, frunze pe cer se rotesc

 

Frunze, frunze pe cer se rotesc

 

 

~*~

 

Frunze, frunze de toamnă

zboară în amintirea primăverii trecute.

Sub soarele molcom,

copacii renăscuţi la viaţă,

iarba verde şi câmpul de flori.

 

Uneori, liniştea cuvintelor rănite

e unica salvare

a primăverii florii de cireş,

uneori...

 

Picături de vis din vis,

oglindă concavă,

un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,

rătăcesc prin univers,

căutând iubirea.

 

Dar unde sunt  toate acum?

Se întunecă cerul, vântul melancolic

pătrunde în ceaţă.

Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,

risipită pe cerul unde

trec nori şi stoluri de păsări.

 

Dincolo de marginile vieţii,

prin carnea cuvintelor,

poemele scrijelite pe trupul ei,

împrăştiate de furtună spre luna pictată,

fixează eternitatea clipelor

la chemarea umbrelor adormite.

 

O pasăre îşi cântă ultimul cântec.

Cerul şi ploaia, râul şi vântul

mângâie arcuşul, naşte cuvântul,

smulge durerea din floarea tăcerii,

plânge vioara în liniştea serii,

un vis inspirat din repetare

un vis în care te pierzi, renăscându-te.

Sufletul strigă: - Vreau să iubesc!

Ce păcat - vara, o frântură

şi-apoi fermentează în sânge!

Un strigăt între două tăceri.

 

Cad frunzele, zac adormite,

primăvara mi le aduce înapoi,

pline de tristeţe.

 

Un ciclu scurt de viaţă, ars,

încearcă să-mi amintească de inimă,

cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,

din pietre şi taină,

ca o punte între cer şi pământ

în orele clepsidrei.

De dincolo de cuvintele întinse

pe fire de nisip, stăpânii timpului.

 

În întunericul cel mai deplin

este adevărata Lumină.

Ascunsă, condensată cât o mie de sori,

este în noi. Dormitează.

Doar cel care-şi doreşte cu ardoare

o poate trezi. Lumina vine,

în inima curată coboară.

 

Pe firul gândului meu tresare inima ta,

fiecare atingere

propagă un nou sunet.

Cu mine stai

când rămâi doar cu tine,

mulţumind pentru revărsarea de pace.

 

~*~

2 octombrie 2016

IRINA LUCIA MIHALCA