TRAIANII noştri DACI
(partea a IV-a)
„Conştiinţa de
neam este aceea care,
întemeindu-se pe
amintirea vastului
teritoriu dacic,
îi cheamă pe românii
separaţi de
vitregiile vremii la refacerea
unităţii prin
comuniune de iubire frăţească.”
(Părintele Ioan Vlăducă)
În Dacia străbună, libertatea sălăşluia
în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, dar
mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea alături.
În Dacia străbună, s-a format o şcoală
a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de Glie şi a
dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii,
continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi
religioase.
În Dacia străbună, s-a dat sens
cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului,
cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului
ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului
nemuririi, cultului Dacului liber.
În Dacia străbună, cultul Dacului liber
a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate, în
credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului
străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat
deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică
să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe
pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.
În Dacia străbună, toate migraţiile, toate năvălirile,
toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite, chiar şi după unele
căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au avut loc niciodată prin
luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare care s-a accentuat
dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică, excelând
marile trădări contra lui Burebista (82-44
a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum) (1000-1030) de
către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de bizantini), Borilă
Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad Dracula (trădat
de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei Corvin, apoi de
boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi, Petru Cercel,
Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia, Cloşca şi
Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I şi de
Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae
Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi de regele
Mihai de Hohenzollern), trădarea cea
mare a poporului român creştin
ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată
mult mai aprig în secolul XXI.
Între aceste
trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi trădarea prin
uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea dublă a nobilimii române din
Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea cotropitorilor maghiari. „Trădarea cnezilor şi voievozilor români
pentru parvenire în noua societate, transformarea lor în nobili, a fost şi o
trădare de sine, a propriei fiinţe, ei deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de
ortodoxism şi au comis şi o trădare religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români. Vol. I, De la Origini până la Mihai Viteazul, Ed.
Eurostampa, Timişoara, p. 27)
Măsurile „nobile” luate de regele maghiar Ludovic
I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra Transilvaniei, contra nobililor români,
care se doreau reînnobilaţi, vizau în primul rând caracterul confesional, care
se răsfrângeau apoi implicit şi asupra celui naţional. „O dată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi
asimilaţi de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai
concludent este cel al Hunianzilor: familie de nobili români – originară din
Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea
catolicismului.” (Florin Constantiniu, O
istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers
Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)
Trădarea cu „sânge albastru” nu i-a
cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi dintre voievozii din Ţara
Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit, alţii s-au catolicit, unii
s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au slavizat, deznaţionalizându-se,
dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga
trădării să se întindă până astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem
nici daci, nici valahi, nici români, nici creştini ortodocşi într-o ţară
eminamente ortodoxă.
Peste Patria însângerată – Grădina Maicii
Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât Voievozi,
Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de a avea
conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”
În Dacia străbună – peste Ţara Dacului
liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi,
apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii),
încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor
jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru
ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu
ştiu cât contează, spune Alexa
Visarion, în ziua de astăzi,
adevărul... Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat
vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită... Nu
pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul
miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează... Ştiu
sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde
victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă
scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)
Marea
conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi anticreştine, declanşată
furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra elitelor Valahilor ortodocşi
şi a falangelor lor, Traianii-Daci, care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat
infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut
purgatoriul agoniei teroarei atee,
dar şi-au pus nădejdea în
Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa
lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea.
Traian Maniu/ Traian Geacu Marinescu/ Traian
Grigorescu/ Traian Mihălţan
TRAIAN Maniu s-a născut în anul 1924 în
comuna Zagra din Bistriţa-Năsăud,
într-o familie creştină evlavioasă. Fiind deosebit de înzestrat nativ, ajunge
unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de Medicină din Cluj, care se
opune acaparării la vârf a facultăţii de către elementele ateo-comuniste prin
abuzurile lor fariseice, alăturându-se astfel grevei studenţeşti. Represiunile
n-au întârziat.
A fost arestat,
anchetat, bătut, torturat, umilit, înfometat, batjocorit, purtat pe drumul
Calvarului temniţelor comuniste, primind 7 ani de închisoare. În tot acest
supliciu demonic fiinţa lui s-a detaşat de iadul bolşevic care a cotropit ţara,
înălţându-şi menirea spre azurul serafic al Înaintaşilor săi legendari şi
cereşti.
Demonul vremii
şi-a jucat ultima carte, sau ultimul act al satanismului său -Infernul Piteşti,
unde eroul s-a îmbolnăvit destul de grav şi a fost transferat la penitenciarul
Târgu Ocna, purgatoriul în care moare la 30 Mai 1951, dar unde îşi înfăptuieşte
finalitatea vieţii sale de martiriu întru mântuire. (Constantin Totir, Catalogul
Dascălilor şi Învăţăceilor Ucişi în Lupta Împotriva Comunismului. 6martie
1945-16 decembrie 1989. Ed. George Coşbuc, Bistriţa-2004, p. 85)
TRAIAN Geacu Marinescu s-a născut în localitatea Izvoare-Voineşti, judeţul Dâmboviţa
într-o familie înstărită, harnică, evlavioasă, creştină şi de un înalt
patriotism înflăcărat. Înclinat spre studiu, ajunge un student bine pregătit la
Academia Comercială, dar nutrind repulsie faţă de odiosul regim roşu este
arestat şi întemniţat în Iadul experiment al
odiosului penitenciar Piteşti, alături de sute de tineri
inimoşi şi curaţi cu sufletul doldora de frumos şi iubire.
Tot acest lanţ
de dragoste, de credinţă, de răbdare, de adevăr, de dreptate, de suferinţă, de
crez, de neînfrângere, de libertate, de jertfă şi de răscumpărare ale cărui
zale o formau tinerii cei mai mândri ai Patriei, era de fapt o Efigie a
demnităţii, a onoarei şi a biruinţei Neamului întru care s-a ctitorit Biserica
cea Mare a Mântuitorului Hristos, zidind astfel Biserica lor şi pe cea a
noastră, deci pe două „nivele”, cum
explică profesorul Alexandru Nemoianu:
„Astfel, fiind aşezare Dumnezeiască,
Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afara timpului, „în veşnicie”, unde nu există nici
trecut şi nici viitor, există doar un „acum”
perpetuu. Dar fiind şi aşezare omenească, Biserica este şi realitate a
lumii acesteia, căci în lumea aceasta Dumnezeu se exprimă în „timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul
mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât „Una”. (Alexandru Nemoianu, Certitudine,
milă şi toleranţă în Revista LOGOS
şi AGAPE, August, 2020)
Securitatea criminală nu s-a
mulţumit doar cu arestarea eroului, ci s-a hotărât să-l împlinească martir,
astfel că tânărul întemniţat a fost scos în data de 4 Februarie 1950, noaptea
din temniţă şi dus în comuna natală ucis şi profanat: „În trupul său au fost numărate
36 de gloanţe şi numeroase străpungeri cu baioneta. Trupul i-a fost lăsat
câteva zile neînhumat ca să vadă ţăranii cum a murit <<banditul>>.”
(Constantin Totir, op. cit., p. 92)
TRAIAN Grigorescu era originar din
Cernăuţi dintr-o familie cu vechi tradiţii de mari luptători pentru cauza
Crucii lui Hristos şi a Flamurei dacoromânismului ortodox. Fire dârză, deosebit
de înzestrat ca intelect, atitudine demnă, creştin cumpătat, îndârjit luptător
anticomunist. Ca student poseda un rafinat simţ spiritual şi o profundă trăire
religioasă.
Dorea să
instituie o armonie întru toate cele frumoase pe care le-a creat Atotcreatorul
în planul Său divin, de fire, menire, devenire şi definire a Omului genetic religios,
în gând, în cuvânt, în faptă, în crez, în credinţă, în luptă, în rezistenţă, în
răbdare, în curaj, în libertate, în adevăr, în sublim, în iubire, în
mărturisire, în dăinuire dacoromână creştin-ortodoxă.
Forţat de
tentacolele roşii-bolşevice a emigrat, dar s-a întors paraşutat pentru a se
alătura numeroaselor grupuri de partizani anticomunişti răspândiţi în toţi
Munţii ţării. A fost însă prins, torturat şi apoi ucis la Sibiu. Eroul-Martir a
fost şi a rămas o atitudine şi un caracter specific autorităţii dacoromânului
ortodox clădit pe cinste, adevăr, iubire şi jertfire. (Constantin Totir, op. cit., p. 63)
În Dacia
străbună -
Ţara Dacului liber,se dorește acum să recunoaștem o ”poveste ” denumită
”istorie ” în care, EI martirii care au
dăruit dragostei de credința străbună jertfa supremă să nu mai existe...
Cred cu tărie însă că Neamul meu de Țărani ce-și poartă CRUCEA trebuie să -și reamintească că dăinuirea lui a fost posibilă
prin RUGĂ și LUPTĂ !
Și adesea prin JERTFĂ
!
În Dacia străbună - Ţara Dacului liber,
ţăranul şi ţărâna erau Stâlpul, Temelia şi Dinastia Neamului care s-au
înfrăţit întru veşnicie prin dragoste, sacralitate, jertfă şi sfinţenie.
ŢĂRAN
„Împărat
e fiece ţăran/ Şi viaţa sa împărăţie/ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moşii mei
curaţi în sărăcie.// Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/
Ci credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume.// Cînd primit-a
harul ziditor/ Fiece pruncească-ncheietură/ Şi-nfăşată-n pînza de fuior/ Adormi
cu capul pe scriptură.// Împărat e fiecare om/ Şi soţia sa împărăteasă/ E al
nostru cerul pe pământ/ Întrupat în pâinea de pe masă.// Înfrăţit cu toate cîte
sînt/ Prin blîndeţea firii din iubire/ Ziditoare fără a jigni/ Stăpînind în
pace prin slujire.// Raiul s-a întins şi pe la noi/ Văi cu văi coline din
coline/ Şi cînd ies pe drum de sărbători/ Varsă mir ţărîna după mine.” (Ioan Alexandru, Pămînt transfigurat, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva,
Bucureşti-1982)
Gheorghe
Constantin Nistoroiu –
Cavaler de Clio
11 Octombrie 2020
+ Sf. Ap. (diacon) Filip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu