AVEAM O ŢARĂ LIBERĂ!
(partea a II-a)
„Tu
nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici
Lăsat în grai să sângere s-ar
cuveni. Nu piere
Urma eroului, doar se îmbracă în
foc şi devine
Icoană în grinda nemuritorilor.”
(Ioan Alexandru)
În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu
braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi - Altare de slujire a Neamului.
În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.
În Ţara Dacului liber,
ofrandă se aducea din toate roadele
pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul
ales şi din viaţa care prin moarte învia.
În Ţara Dacului liber, visele se
întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme,
ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi,
sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea
albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea
menirii sihastră.
În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica
lui Dor-Împărat care a strâns Roşul –
sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.
În Ţara Dacului liber, lumina
se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima
Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte
cardinale.
În Ţara Dacului liber, toate Râurile
Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având
heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de
viaţă.
În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei, poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale,
voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile haiducilor ori cele cu pustnici.
În Ţara Dacului liber,
fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi,
iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în
mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de
seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor
fermecătoare concerte.
În Ţara Dacului liber, lumina
foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl
ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.
În Ţara Dacului liber, voioşia,
bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre
calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la
bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu
tot.
În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin
magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes
covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial
al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea
Dumnezeirii – Învierea Domnului,
care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.
În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică,
ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde
în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile
moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care
clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.
În Ţara Dacului liber,
vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să
picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules,
vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor
înnobilate de Cotnarul auriu.
În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a
creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale
Născătoarei, aşternând peste urmele
paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa
princiară, căreia i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu
heraldica Crucii biruitoare.
În Ţara Dacului liber, Glia stă ca o Mână a omului darnic cu palma
uriaşă întinsă: harta descifrată în zorii dimineţii, arată fiecare Apă ca pe-o
linie a vieţii. Căuşul rotund ca un Potir de împărtăşire indică înfrăţirea
Carpaţilor-Cetate cu dealurile, podişurile şi câmpiile ce dau nobleţe Neamului.
Tumultosul-fluviu ce urcă şi coboară e meridianul inimii ce străbate Muntele
dragostei, ca viaţa să devină Iubire. Cele patru degete sunt cele patru Piscuri
cardinale de munţi ale Vetrei străbune: degetul mare e pecetea pusă pe hrisovul
veşniciei, arătătorul e Kogaionul dacic, mijlociul e mijlocitorul-echilibru al
sorţii, inelarul-codul familiei, degetul mic-descendenţa dinastică, iar nervii
şi nervurile alcătuiesc gândurile, cuvintele, faptele, gândurile, frângerile,
împlinirile, suişul mistic ce urcă senin înspre Înviere.
În Ţara Dacului liber,
luminişul mirabil de lună lunecă în lacul Codrilor
albaştri ce se răsfrâng peste pâlpâirea candelor cuibărite în salba de nuferi,
iar Teiul secular, ce şi-a adunat ramurile din undele reci, s-a alăturat
Plopilor ce fredonau vrăjitele romanţe pe-nsoritele poteci.
În Ţara Dacului liber, Limba noastră cofiinţială
cu Religia zamolxiană monoteistă, purtând în cuget şi grai milenarul nimb al
dăinuirii pelasge, primenite apoi în creştinismul Hristic şi-au ţesut tainic
dorul şi menirea în Cazanii şi Cronici sfinte, în Tradiţii şi Poeme, în Slove
alese şi Liturgice cântări, fiind cele mai fidele Străjere, Mame şi Dascăli ce
ne-nvaţă Tricolorul, împletind comuniunea Treimei Mici din râul de sânge, din holda de grâu şi
din marama de cer, pentru a se
întrupa laolaltă triunghiul divin: martiriul
+ iubirea + sfinţenia.
În Ţara Dacului liber, câmpiile doldora
de lumină erau holde mănoase de grâu argintat de stele, prin care trecea Iisus cu Apostolii Lui, binecuvântu-le şi dându-le valahilor rodul înmulţirii pâinii rumenite, aburinde, crescută din
aluatul vredniciei şi omeniei lor fără margini.
În Ţara Dacului liber - Vatra străbună a Fecioarei MARIA, ursită din leagăn să fie slujită de prinţesa Dochia, de regele Decebal, de regii şi împăraţii pământului, slăvită de Tatăl ceresc, Care a ales-o, adorată de Fiul în care S-a Înomenit,
preamărită de Duhul Sfânt, Care a
îndumnezeit-o şi de toată monarhia cerească, devenind astfel CRĂIASĂ a Cosmosului şi-a adăugat
Numelui – renume, cognomenul MARIA-VLAHERNA-CARPATINA,
aşezându-şi GRĂDINA în sânul Daciei Mari, ştiind că în această Glie sacră, nepreţuită şi nemuritoare
vor odrăsli mereu de-a lungul timpului şi ale vremii roditoare cele mai alese
Vlăstare, sublimele Flori spirituale ale Divinului ei ODOR.
În Ţara Dacului liber, Neamul nemuritor
s-a închegat din efervescentele şi mirificile vieţi trecute-prezente-viitoare
într-o convieţuire, armonie şi comuniune naturală, subtilă şi sublimă,
asumându-şi întru totul cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor,
apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor
încercărilor, continuând cu inefabilul idealurilor şi euforia împlinirilor, respectiv
statornicia şi dăinuirea, astfel încât, măsura Dacului, a Neamului să nu fie
cronologică în timp şi spaţiu, ci în marile transformări ale culturii şi
civilizaţiei prin geniul creaţiei spiritual-religioase, care-l urcă-n
transcendent.
În Ţara Dacului liber, Fiii ei cei mai de seamă îi împărtăşeau soarta şi destinul cu tot ce
aveau mai bun, mai curat, mai cucernic, mai adevărat, mai drept, mai demn, mai
iubitor, mai frumos, mai eroic, mai profetic, mai sfânt, mai dacoromân,
dăruindu-se plenar Jerfirii supreme, precum aristocratul-savant George Manu, care şi-a adorat Cerul Vetrei sale străbune şi Cerul strămoşilor săi aşezaţi de-a Dreapta Împăratului lor Hristos, mărturisindu-şi cu mândrie valahă
în faţa duşmanilor-atei, anchetatori, străini de credinţă şi ţără, care-l
judecau în fără de legea lor ucigaşă, tocmai pentru marea lui Iubire de Patrie: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge
comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Gheorghe Jijie, George Manu –
Monografie, Ed. Elisavaros, Fundaţia Profesor
George Manu, p. 441)
PATRIA
„Eşti
stînca dîrzei Sarmisegetuze,/ eşti cremenea cohorticelor castre,/ cerdacul
rustic încrustat cu astre,/ fîntînile cu basmele pe buze.// Eşti dornele cu
lostriţe albastre,/ şi cîntecele doldora de spuze,/ rovinele-ntre zale şi
cobuze,/ cununile şi zapisele noastre.// Ieri, suliţa şi zimbrul şi mistreţul./
Azi, dalta ce-n surîs preschimbă steiul,/ mireasma lunii, grîul, băltăreţul,/
azurul şi oţelul şi ţiţeiul./ Tu eşti prezentul sfînt şi Voroneţul,/ luceafărul
şi zarea şi temeiul.” (Radu
Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed.
Vremea, Bucureşti-1993)
Dar iarăși o
caut, ”Ţara Dacului liber” și ieri, ca și astăzi, nu o mai găsesc decât în
durerea profundă în care sufletul meu adună mireasma Mărturisitorilor plecați
către Ceruri...
Poate
adunându-ne sufletele în Ceata Dacilor liberi ne vom asuma întru totul Cuvântul
şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea,
împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor Vrăjmașului...
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
18 Octombrie 2020
+ Sf. Ap. şi Evanghelist Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu