Presiunea
„nechemaților”
impune eradicarea
urmelor identității noastre
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
11 Octombrie 2020
De-a lungul
a peste trei decenii postdecembriste, sistemul de învăţământ din România a
suferit modificări fundamentale, uneori benefice (puţine, din păcate), alteori,
deteriorări cu efecte în timp. În
pleiada „comisarilor”-politruci ajunşi - nici ei nu ştiu bine cum - decidenţi ai sistemului de învăţământ s-au
aflat numeroşi „nechemaţi” şi incompetenţi iresponsabili sau chiar rău
intenţionaţi care au executat ordinelor altor „nechemaţi” cu fotolii mai
înalte. Recent, Ministrul Educației, Monica Anisie a anunțat eliminarea limbii
latine („Istoria Românilor” deja nu mai există, iar în viitor, „Istoria” ca şi
„Teatrul” vor fi materii opționale) din programa şcolară a învăţământului
preuniversitar. Reacţia Academiei Române, opinia Preşedintelui acestei instituţii
nu au întârziat. (Redacţia ART-EMIS)
Dincolo de
originea limbii române, latina este un mijloc de orientare în viață pentru
orice intelectual european şi de aceea îmi este foarte greu să înțeleg, cum vor
putea fi înțelese și apărate rădăcinile dacă nu se mai face latină și nici
istorie. Deși unii părinți pragmatici aplaudă gestul, gândindu-se la
supraîncărcarea copiilor lor, eu nu văd cum o oră de latină pe săptămână ar
putea tulbura echilibrul școlii. Nu este vorba de învățarea unei limbi așa de
complexe într-un singur an! Trebuie explicat că chiar și dacă am lăsa deoparte
latinitatea noastră, studiul limbii latine ne iluminează o serie de piste care
altminteri rămân obscure. Latina explică multe denumiri din tehnică, face
inteligibile numele științifice ale plantelor medicinale, ale unor medicamente
și ale unor compuși ai acestora, ajută la receptarea unei pledoarii juridice,
ne apropie chiar de denumirile din domeniul informaticii, al digitalizării.
Peste 70%
din cuvintele prezente pe pagina de deschidere a procesorului de text Word
(Microsoft Office Word) sunt de origine latină sau au fost preluate de limbile
moderne prin mijlocirea latinei. Cam 60% din cuvintele celei mai răspândite
limbi de comunicare de pe planetă (engleza) sunt de origine latină, preluate
prin intermediul francezei. Un om trăitor în mileniul al III-lea nu are decât
de câștigat dacă știe bazele gramaticale ale limbii latine, adevărat auxiliar
pentru învățarea mai rapidă a altor limbi. De asemenea, nu pot aprofunda aici
modul cum rădăcinile Europei își trag seva în clasicismul greco-latin. Dacă nu
se mai face latină și nici istorie, cum vor putea fi înțelese și apărate aceste
rădăcini?
Încep să
cred și eu că se lucrează sistematic la eradicarea urmelor palpabile ale
identității noastre. Latina a mai fost interzisă în perioada proletcultistă, de
prin anii ’50 ai secolului trecut, atunci când trebuia să fim slavi, frați cu
marea putere de la Răsărit. Dacă este un demers făcut de mișcările globaliste,
anarhiste, neomarxiste, „progresiste” etc., atunci faptul devine foarte grav.
Dacă este o decizie luată sub presiunea forței străzii, lipsite de perspectiva
viitorului și dornice de promovarea minimei rezistențe, atunci este trist. Ca
decident nu pot întreba elevul ce vrea să studieze. Este ca și cum l-aș întreba
pe copilul mic dacă vrea proteine sau ciocolată! Oricum, perspectiva pe termen
lung devine sumbră.
Religia,
latina și teatrul sunt componente importante în educația omului, dar, dintr-o
înțelegere greșită a filosofiei școlii. Si urmare a unor decizii greşite se vor
eliminate din programa de învățământ. De pe la 1800 încoace, în țările
democratice au fost mereu presiuni de primenire a programei școlare, de
dinamizare a studiului, de adaptare a școlii la necesitățile vieții. Dar niciodată
nu a fost o presiune așa de mare a nechemaților asupra procesului de învățământ
ca acum. Toți se pricep la învățământ, toți știu ce trebuie predat, toți îi
corectează pe profesori, toți vor „materii” noi, adaptate vieții. Despre care
viață este vorba? Despre una larvară, despre viața unor viitoare instrumente în
mâna guvernanților, despre oameni fără perspectivă și fără personalitate!
Noutățile
vieții nu sunt discipline noi de învățământ! Adaptarea școlii la viață înseamnă
introducerea de noi conținuturi, de noi teme în disciplinele școlare existente.
Eu am studiat teatrul în anii comunismului la câteva discipline școlare: limba
și literatura română, literatura universală, limba și literatura latină, limbi
și literaturi străine, istorie. Mai întâi, am învățat ce este genul dramatic,
în raport cu genul epic și cu cel liric, apoi am învățat despre tragedia
greacă, apoi despre comediile lui Aristofan etc. La istorie, am auzit prima
oară despre commedia dell’arte, iar la istoria literaturii universale am învățat
despre teatrul absurdului, despre Samuel Beckett și Eugen Ionesco. În clasa a
XI-a am văzut pe viu, jucată la Brașov, prima piesă de Eugen Ionesco, anume
„Cântăreața cheală”.
A introduce
mereu noi discipline, cu note și cu medii, în planurile de învățământ este
aberant, pentru că acestea trebuie să ia locul altor discipline, încât apare o
concurență neloială, păguboasă și primejdioasă pentru viitorul copiilor
noștri. Școala se adaptează vieții, dar
nu în mod mecanic. Societatea a devenit astăzi foarte dinamică, motiv pentru
care ajustarea permanentă a școlii după aceste schimbări rapide devine
contraproductivă. Până la gimnaziu inclusiv, elevul are nevoie de formarea
culturii sale generale, de însușirea zestrei intelectuale acumulate de omenire
și nu de dobândirea de deprinderi practice pentru anumite meserii, profesiuni,
situații concrete.
Valorile
supreme ale națiunii și ale omenirii sunt puse și ele astăzi sub semnul
întrebării - de către unii chemați, dar și de nechemați - însă nu în asemenea
măsură încât să nu rămână câteva constante, verificate prin perenitatea lor.
Școala trebuie să semene în mințile tinere, pe lângă cunoștințe, valori,
virtuți și încredere. Dacă înlocuim acest principiu stabil cu ideea de
contingent, de direct palpabil sau de viață cotidiană, atunci vom ajunge să
înlocuim matematica, fizica, biologia, chimia, limba și literatura, istoria,
geografia etc. cu educația bancară, cu igiena, cu educația sexuală, cu nutriția
sănătoasă, cu educația antreprenorială etc., fiindcă toate la un loc și una
peste alta nu se pot face. Deprinderile practice pentru viață reprezintă un
scop al educației, dar nu unul exclusiv și nici chiar prioritar. Or noi, ce
facem? Experimentăm de vreo trei decenii și nu ajungem la rezultate
încurajatoare. Nu am elaborat un program de școală eficientă și adaptată
realității pe care să-l aplicăm timp de zece ani - să zicem - și să-i analizăm
apoi rezultatele. În aceste condiții, nu avem motive de optimism. Lipsa de
investiții suficiente în educație înseamnă primejduirea gravă a viitorului
oricărei națiuni.
Școala
înseamnă - încă, din fericire -, foarte mult pentru societate și s-a schimbat,
în multe privințe, în bine. Nu ne mai putem imagina școli în care să se învețe
doar scrisul și cititul, urmate de câteva rudimente ale disciplinelor de bază.
Astăzi, limbajul electronic a cucerit planeta, iar mijloacele rapide,
instantanee de comunicare sunt omniprezente. Se insinuează însă o idee foarte
periculoasă, anume că se poate reuși în viață fără școală, fără pregătire de
cultură generală, fără cunoștințe, că sun de ajuns o anumită istețime
șmecherească și un fel de învârteală vecină cu înșelăciunea pentru a fi
„cineva”.
Aud voci
care ar respinge din programele școlare capitole întregi din matematică, care
se întreabă de ce are nevoie un elev să știe structura atomului, care
minimalizează creațiile literare, care ar elimina complet gramatica limbilor,
care ar îndepărta cunoașterea experienței trecutului. Pericolul evident este de
a deveni cu toții troglodiți, mărginiți, ignoranți, adică ușor de manipulat.
Pe măsură ce
școala nu mai este considerată calea de bază a educației și a reușitei în
viață, crește aplecarea multor contemporani spre astrologie, spre „teorii”
fantastice, spre condamnarea cunoașterii raționale etc. Tot mai mulți români
„știu” că piramidele Egiptului au fost făcute de extratereștri, că limba română
este matricea universală a limbilor și că romanii au învățat latinește de la
daci, că tunelurile din Bucegi conduc în Delta Nilului etc.
Toate
acestea sunt rezultatul decăderii școlii, urmate de sporirea ignoranței,
dublate de tupeu, de ideea că oricine poate să fie specialist în orice, de
disprețul față de profesionalism și competență.
Academia
Română are, prin rațiunea ei de a fi, menirea de a se afla în serviciul
națiunii române, adică de veghea asupra limbii, literaturii, istoriei,
etnografiei, științelor fundamentale și, evident, asupra educației românilor.
Acțiunea de degradare intenționată a instituțiilor statului, gestionată cu zel
de anumite forțe în anii din urmă, a avut efect și asupra Academiei. Unii
factori de decizie, supărați că nu pot intra în Academie, lucrează de zor la
compromiterea instituției, la defăimarea ei, la slăbirea ei. Pe de altă parte,
nici Academia Română - ca orice instituție omenească - nu este infailibilă. A
fost la un pas de distrugere completă între anii 1974 și 1989, când regimul
comunist s-a amestecat brutal în activitatea ei și când a creat instituții
paralele, menite să-i ia locul în societate. Academia ultimilor ani a elaborat
o strategie de dezvoltare a țării, în cadrul căreia învățământul de toate
gradele ocupă un loc central.
Academia
Română și-a spus punctul de vedere argumentat, ori de câte ori s-a încercat
reformarea școlii, păstrând o linie de echilibru, încercând să îmbine tradiția
cu inovația, experiența românească în domeniu cu demersurile europene de
succes. Conducerea Academiei păstrează o legătură constantă cu Ministerul
Educației pentru a reuși să determine luarea unor măsuri autorizate și
verificate, dar necazul este că și în domeniul educației intervin fel de fel de
voci, multe fără nicio legătură cu școala, fără experiență în procesul de
învățământ, dornice de afirmare cu orice preț. Academia militează pentru
impunerea și în acest domeniu a expertizei autorizate, pentru responsabilizarea
decidenților cu scopul cultivării în școală a valorilor, a virtuților și a încrederii
în viitor.
S-a văzut și
în Europa că experimentele dese și radicale, rupte de orice legătură cu
tradiția, devin păguboase și riscante. Modernizarea nu poate să însemne
schimbare permanentă și nici renunțare la anumite principii pedagogice
verificate de secole. Este evident că elevii supraîncărcați cu materie, că
programele stufoase, bazate exclusiv pe acumulare de cunoștințe nu conduc la
rezultatul dorit. Dar de aici și până la inhibarea capacității de memorare a
copiilor este cale lungă.
De când este
lumea, elevii au învățat legi, teoreme, reguli, versuri, au reținut nume de
personalități, de curente culturale etc., fapt care le-a sporit capacitatea de
memorare. Memoria este o componentă fundamentală a inteligenței. Imaginați-vă
un om inteligent care nu este în stare să reproducă o definiție sau care nu
ține minte că iluminismul precedă romantismul! Memoria este, prin urmare,
absolut necesară pentru afirmarea ființei umane, ceea ce înseamnă că memoria
trebuie cultivată. Dacă inteligența este, între altele, capacitatea de a lua
decizii corecte la momentul oportun, atunci baza acestor decizii rămâne un
bagaj bogat de cunoștințe stocate în minte.
Prin
rememorarea și compararea acestor date, se poate lua decizia corectă. S-ar
putea să vină o vreme când roboții și computerele supra-performante vor lua
decizii în locul oamenilor, dar atunci esența umană va fi alta decât aceea
de-acum. Noi, deocamdată, operăm cu oameni-demiurgi, care vor să-și
construiască soarta lor și a omenirii, pe baza unor caracteristici imuabile,
iar faptul că Franța se întoarce, în parte, la principiile unui învățământ din
trecut, care a dat roade ușor de verificat, este o marcă de înțelepciune.
Cu toate
conflictele dintre generații (teoretizate acum excesiv) noi nu putem rupe
prezentul de trecut și nici de viitor. Natural, nu ne putem întoarce nici la
metodele popii Oșlobanu, imortalizat de Ion Creangă și nici la „dăscălița” lui
Goga, care le scria scrisori mamelor cu feciori „duși în slujbă la-mpăratul”,
dar este bine să nu ne pripim. Mai sunt încă valori perene care și-au dovedit
eficiența de-a lungul secolelor și pe care este bine să le cultivăm în
continuare. Din acest punct de vedere, Academia are și un rol conservator, în
sensul păstrării acestor valori general-umane.
Notă -
Textul prezentat este o adaptare a interviului apărut în Revista „QMagazine”
[1] pe care o prezentăm atenţiei cititorilor cu acordul autorului, Acad.
Ioan-Aurel Pop.
Aranjament
grafic - I.M.
----------------------------------------
[1] https://www.qmagazine.ro/ioan-aurel-pop-se-lucreaza-sistematic-la-eradicarea-urmelor-identitatii-noastre/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu