Grădina – chipul
lăuntric al Rodicăi Dascălu
„Scrisul și
cititul sunt forme de a-ți salva viața.” (Mihail Șișkin)
Profilul
intelectual și uman al Rodicăi Dascălu este o îngemănare a raționalului cu
sensibilitatea. Absolventă a Facultății de Chimie a Universității „Al. I. Cuza”
din Iași, acumulând o experiență de viață bogată întru cele bune, dar și mai
puțin bune își găsește menirea în plăsmuirea de versuri, o tălmăcire cu
sinceritate și luciditate a trăirilor și simțirilor. Debutează editorial cu
volumul de versuri „Dansul vieții”, Bacău, Editura Art Book, 2016, apoi publică
proză și jurnal în „Infinita iertare”, Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor,
2017. Urmează încă două volume de versuri: „Nervuri”, Bacău, Ateneul
Scriitorilor, 2018 și „Imaginează-ți o grădină”, Art Book, 2020.
Încă de
la primul volum, scrierile sale sunt apreciate de cititori, scriitori, poeți și
critici literari, fie în recenziile scrise, fie cu ocazia lansărilor. Despre
volumul „Infinita iertare”, scriitoarea, poeta și criticul literar, Cristina
Ștefan spunea: „Minunat acest dar al Rodicăi Dascălu. Este o carte a Iubirii
învățate prin iertare. O carte care vindecă!”, iar despre volumul
„Nervuri”: „Ceea ce este vizibil, de la
primele poezii din volum, denotă o dublă realizare: o rafinare stilistică,
o mătăsare a versului și doi, un management ideatic mult clarificat.”
Rodica
Dascălu mărturisește în „Infinita iertare”: „Credința e o sursă de fericire.
Înțelegându-mi zbuciumul sufletesc, mi-am regăsit echilibrul despre care
credeam că e definitiv pierdut. Inima mea este în sfârșit limpede. Acum poate
vedea. Acum poate dărui…” În volumele de versuri apărute ulterior Jurnalului,
autoarea își continuă interogarea inimii și minții, esențializând ceea ce
observă într-un limbaj liric senin și coerent, presărat cu flori nemuritoare
(multitudine de figuri de stil - epitete, comparații, metafore, litote,
paradoxuri...). Astfel, continuă procesul de a învăța „Meseria de om în lume” (Nicolae Steinhardt) și propune o terapie
naturală, firească de îmbunătățire a calității vieții. Adresează tuturor o
interesantă invitație la reverie: „Imaginează-ți o grădină”! O sugestie simplă,
nebănuită, dar surprinzătoare de a trăi frumos și a ne asigura igiena
existențială a întregii ființe. Dintr-o perspectivă optimistă, Grădina este
raiul care ne fascinează prin imagistica deosebit de bogată pe care o percepem
cu toate simțurile - văz, auz, miros, gust și tactil. Niciunde nu întâlnim
atâta culoare, atâtea sunete, atâtea miresme pe care putem să le gustăm și să
le pipăim. Aici sădim și îngrijim plante, arbori, aici ne jucăm, ne plimbăm, ne relaxăm, aici
gândim, comunicăm..., astfel muncim cu gândul, cuvântul și fapta întru
șlefuirea interiorului nostru pentru a-L descoperi pe Dumnezeul din noi.
În
opinia autoarei, poezia și grădina ameliorează durerile, rezolvă problemele,
întregesc minusurile, atenuează exagerările, îndulcesc trăirile amare și dau
culoare, lumină și o rază de speranță. Rodica
Dascălu ajunge la această idee după un proces îndelungat de prefacere existențială și spirituală, trecând și
printr-o transformare culturală, lirică, construindu-și abil creația literară.
Întru
toate există un început și, așa cum este firesc, orice început presupune măcar
un procent de necunoscut care dă emoții. Curioși, ne întrebăm despre ce început
vorbește Rodica Dascălu în versurile sale. Cu siguranță este unul tainic, din
moment ce trezește fiori în ființa noastră. Sărbătoare mult așteptată,
pregătiri pe măsura semnificației sale... Cerul și pământul, întreaga Creație a
Domnului trăiește la unison un „început” plin de mister mult așteptat. Autoarea
surprinde cu finețe și atenție sporită vestea minunată a Nașterii Domnului.
Totul se înnoiește sub emoția pregătirii splendide a începutului Miracolului: „sunt
luminițe pretutindeni,/ în oraș, în casă, totul este o feerie./ natura își
alege atent veșmântul, pe/ cerul sângeriu copacii goi scriu poeme.”// fiorul
Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens. acum știu:/ fără a-l ține de mână
pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel care ești bucurie
în toți și în toate.” (fiorul începutului)
Timpul,
în concepția poetei, nu este liniar, este labirintic și sincopat. Nimic nu este
stabil, încremenit, totul este într-o continuă mișcare și transformare, totul
zburdă pe relieful ondulat al timpului, unii urcă spre culmi cu funicularul,
alții coboară, alunecând pe toboganul vieții și astfel se deteriorează ori se
sfarmă. La tot pasul sunt suișuri și coborâșuri, omul voiajează între înălțimi
și adâncuri: „în loc să-și urmeze curgerea firească,/ timpul devine
îndărătnic, alunecă înapoi./ la cea mai firavă ezitare, părți din dezordonata/
sa încărcătură se împrăștie pe marginea drumului.” În schimbarea continuă a
ființei, în punctele nodale ale interferențelor de situații și stări este
nevoie de implicare, de prezență de spirit, de prudență, altfel „destrămarea
urmată de recompunerea/ cu elemente străine ființei cere/ asumarea unui risc
sever.” Este nevoie de trezvie, de observație realistă, iar pentru acest
lucru se impune acordarea unei perioade de analiză și înțelegere a situației de
fapt: „mă opresc.// înot în timp, un fluviu imens,/ unde mereu ceva moare și
se cufundă/ în adânc. din cristalinul tărâm se nasc lucruri/ surprinzătoare,
crâmpeie de sens spre întregire.” (metamorfoză)
Viața
este o binecuvântare, un dar în care ne bucurăm de livezi cu poame gustoase, de
vii rodnice care dau elixirul vieții, grădini și câmpuri de flori înmiresmate,
însă uneori, strugurii sunt acri, iar florile se ofilesc din cauza unor
buruieni care le înăbușă. În viață trăim experiențe dulci și amare, întâlnim
trambuline, dar și baricade. Omul trebuie să se strecoare cu agerime și
înțelepciune printre toate acestea, fără să dramatizeze nimic. Pentru a
continua drumul și a ne bucura de viață este indicat să procedăm asemenea
autoarei: „privesc în interior,/ văd ample furtuni/ în succesiune./ uneori
mă clatin, cad/ purtată de ape tulburi îmi/ dau seama câte lucruri inutile/ am
adunat, câte resentimente/ am dobândit. învăț să mă dezleg./ păstrez esența, devin
ușoară cum/ aburul din văile munților/ dimineața devreme.” (tăria de a
rezista) Ce imagine splendidă!! Cine nu a admirat ridicarea spre cer a
aburilor din roua dimineții, valuri de nori alburii care se răsfiră duios sub
blânda dezmierdare a razelor de soare. Să lăsăm să ne pătrundă soarele
credinței, iertării și iubirii și toate cele rele și grele se vor topi treptat.
Nu numai
omul are piedici, neajunsuri în viață, ci întreaga creație și fiecare element al naturii. Uneori, prea
multă bogăție poate provoca neliniști, poate deveni o greutate care gârbovește
purtătorul. „îndoită de greutatea rodului,/ împodobită cu picături de
ploaie,/ o creangă de măr sălbatic/ îmi stârnește mirarea.// îi aud strigătul,
îmi cere să mă opresc/ din zbaterea perpetuă. mă înfioară felul/ în care își
poartă dulcea-i povară./ devin solidară. știu sigur că liniștea/ ivită nu este
din lumea aceasta./ ea mă poartă lin dincolo.” Este nevoie să ne concentrăm
asupra ceea ce se întâmplă în jurul nostru, iar atunci când este cazul să ne
oferim umărul unor „ramuri” aplecate sub greutatea roadelor vieții, să slobozim
un zâmbet sincer la vreme de furtună, să oferim o mângâiere celor clătinați,
chiar dacă uneori ne-au pus piedici fără noimă. Astfel „Dumnezeu îmi
zâmbește./ ascult, iert, iubesc,/ zbuciumul devine inutil.” (strigătul) În
stările neguroase, monotone și atone, un efort de imaginație, un zvâc tineresc
și zglobiu este întotdeauna binevenit: „încerc să înviorez peisajul monoton/
colorându-l. salcâmul este atât de singur/ încât prefer să mi-l amintesc plin
de flori,/ gazdă pentru fluturi, albine, păsări.//... e timpul viselor,
oricând,/ îmi pot închipui cum cei doi copaci/ înmuguresc împreună, dimineața
în zori.” (înmugurire)
Atât
seninătatea cât și tristețea sunt uneori contagioase. Important este să
împărtășim bucuria împreună, să alungăm unii altora tristețea și să trăim în
comuniune deplină, pentru că nu știm niciodată când pârdalnica amărăciune ne
doboară și avem nevoie de suport: „în timp ce eu mă plâng/ de ploaia ce nu
mai contenește,/ de arșița zilei sau de prea multe/ griji, atitudinea ta mă
uimește.// dorești să vezi forma norilor,/ să respiri prin toți porii/ aerul
înmiresmat,/ să-ți lași chipul/ mângâiat de soare.” (alungarea
tristeții) Poeta băcăuană ne propune o strategie eficientă de a alunga
supărarea – creația și lectura poeziei: „zilele cenușii ies tiptil/ din
scenă iar prin poarta/ cosmică deschisă intră șuvoi/ energia primăverii
chemându-mă.// cititor și poet plămădindu-se/ lăuntric, o celulă vie în/
armonie deplină.” (inspirație) Putem distinge iluzia de real doar
acceptând că poezia și iubirea sunt picuri de adevăr, „pentru mine nu este
iluzie/ mai mare decât/ a crede că iubirea/ dispare. flux neîntrerupt,/ iubirea
curge.” (fărâmă de adevăr)
În varii
momente, omul reflectează asupra lumii, naturii, materiei, cu atât mai mult
poeta, care este de formație chimist: „cândva, am învățat noțiuni despre
structura/ atomului. felul cum electronii gravitau/ pe orbitali în jurul
nucleului avea/ ceva din simbolistica vieții,/ fapt invizibil atunci.” Chimia
iubirii este o temă mult discutată și disputată. „Afinitatea în cuplu”
este o temă complicată și are nevoie permanentă de o „reconfigurare”
adâncă în „miezul ființei”, după îndelungate gânduri și pași nesiguri: „în
timp, o altă perspectivă se deschide/ un fluid aprins își caută încă albia
prin/ vasele de sânge ale micului nostru univers.” (reflecții)
Întâlnim
în volumul Rodicăi Dascălu prozopoeme, proză lirică de un rafinament deosebit.
Nostalgia trecerii timpului, pierderea sensului visurilor de tinerețe... Un
tablou, aparent sumbru, un tânăr parcă absent la ceea ce se întâmplă în jurul
său ignoră totul, „orb la frumusețera din jur, având ochii acoperiți cu
gluga hanoracului”, însă nestingherit și apatic „se plimbă pe cărări
interioare”... „e locul unde, uneori, la umbra salciei, devenită și ea
amintire, se întâlneau poeții, elevii... pe lacul din jurul foișorului, acum
plutesc nuferi de plastic…” (foișorul de vise) Singur cu sinele său,
în căutarea indentității interioare, visează în stare de veghe. Chiar și în
această ipostază în care se poate afla omul, viața merge înainte, lucru
constatat și de autoare: „când mi-ai spus că e timpul să alung negura ce mă
învăluie, credeam că glumești... an de an, zi de zi, am sperat că se va
întâmpla, de la sine, o minune... mi-am asumat curajul alegerii unui drum,
aflat sub imperiul fricii... eram conștientă că doar în confruntarea cu
neprevăzutul mă voi întâlni cu mine, cea adevărată...” (explozia vieții)
Moartea
face parte din viață. Cu luciditate trebuie să acceptăm acest lucru, să ne
străduim să trăim frumos și să învățăm a muri câte puțin. Idee genială
întâlnită la nemuritorul, veșnic tânăr în mintea și inima noastră, poetul Mihai
Eminescu - „nu credeam să-nvăț a muri
vreodată”. Până când linia curbă a vieții ajunge în punctul terminus, să ne
bucurăm de împrimăvărarea naturii, imagine de neuitat dintr-un colț de grădină
înmiresmată: „grele de atâtea flori, coroanele/ pomilor par sfere
plutitoare/ de lumină. din loc în loc,/ răsar străfulgerării vii,/ văpaia
ciorchinilor de liliac,/ timidă prefigurare a învierii din lut.” Este doar
un tablou, un instantaneu, un episod trecător, o etapă din metamorfoza naturii în timp, până la final: „văd
limpede cum/ ea ne însoțește, face/ parte din viață. voi alipi/ nuanțelor
strânse-n curcubeu/ infima rază de acceptare a stingerii.” (viață și
moarte)
După frământări și căutări cu rost și fără
rost pentru a stăvili intemperiile vieții, omul se îmbogățește și se
îmbunătățește. Jean-Jacques Rousseau afirma: „Tinerețea e timpul de a învăța
înțelepciunea; bătrânețea e timpul de a o aplica”. Rodica Dascălu a acumulat
suficientă înțelepciune pentru a afirma prin vers: „a fost un timp, când
voiam să găsesc/ soluții pentru fiecare prag ce-mi tulbura/ starea de bine. nu
există o cheie pentru orice/ ezitare. te împrietenești cu neputința,/ vei fi
mereu treaz.” Aceste sclipiri de înțelepciune adunate sunt oferite cu
dragoste cititorilor, celor care vor să se înfrupte din ele, interiorizându-le
în mod particular: „prin pereții subțiri ai casei ascult armonii delicate,/
exerciții la pian. un glas de copil îngână frânturi/ dintr-un cântec,
înseninându-mă.” (înseninare)
Grădina
Rodicăi Dascălu, o fulgurație de petale lirice, ne duce cu gândul la Grădina
din „Cântarea Cântărilor”. Registrul vegetal – un foișor al iubirii, un loc
mirific, protector și dătător de senzații înălțătoare, menite să contureze
portretul Sulamitei: „Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am
miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și
beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!” Un portret desăvârșit,
înfăptuit prin tușe aparent dionisiace,
în realitate o proiecție realizată din perspectivă semantică teologică. Ca simbol
biblic, grădina este icoana omului meremetisit, într-o deplină și binecuvântată
armonie: „de cele mai multe ori,/ mă inspir din natură, locul/ viu unde
toate se intensifică: sunetul, culoarea, lumina, emoția.// ele îmbracă atâtea
nuanțe,/ încât rar le poți afla altundeva.// turla bisericii din lemn,/
arătându-mi drumul spre/ casă, oprește gândul rătăcitor.” (în căutarea
luminii).
Întreruperea
cursului propoziției/frazei, căderea cuvintelor de pe un vers pe altul este o
tehnică literară ingenioasă a poetei. Se aseamănă cu ceea ce în muzică se
numește schimbare de ritm, modificare a respirației, iar în pictură, schimbare
de ton, nuanță, alternanță de lumini și umbre.
Conștientă
de „exilul interior”, Rodica Dascălu își simte întreaga ființă dominată
de „fragilitate” și amăgită permanent de „iluzie”, mărturisind „am
uitat să trăiesc”. Se observă limpede la poetă că, bântuită de „dezechilibre”
și „vulnerabilitate”, doar „setea de apă vie” o ajută să-și
identifice nevoile, păsurile și să se îndrepte spre calea de „prefacere”.
Simte „fiorul începutului”, apoi o minunată „înmugurire”
susținută de o „adiere divină” și de „marele dirijor”. Fiind
convinsă că „zborul are sens doar în doi” (zbor în doi), o
întâlnim „la braț cu fericirea” pentru că a îndrăznit să trăiască „visul
seminței de a încolți”. Asemenea omului, fiecare bob, sămânță, visează să
desăvârșească actul creației, să încolțească, să evolueze, să se împlinească și
să rodească. E adevărat, acest lucru se împlinește doar atunci când bobul este
semănat în sol fertil, asemenea harului de a scrie al Rodicăi Dascălu.
Acesta
este firescul vieții, acesta este parcursul prin grădina miraculoasă a
timpului, care poate fi paradis ori iad. Ținuta degajată, echidistantă față de
tot ceea ce se întâmplă, înțelegerea profundă asigură perpetuarea și mărirea
puterii de a rezista, de a depăși orice obstacol. Lecturile sensibile din
grădină sunt elocvente mângâieri ale sufletului și provocări ale minții. „În
grădina mea există un mare spaţiu rezervat sentimentelor. Grădina mea cu flori
este în acelaşi timp grădina mea cu gânduri şi vise. Gândurile cresc la fel de
libere precum florile, iar visele la fel de frumoase.” (Abram L. Urban) În
Grădina imaginată de Rodica Dascălu tronează ordonat și transparent o noblețe
spirituală a versului. O fină melancolie, uneori o tristețe suavă și
pătrunzătoare (cu accente de scepticism) a peisajului și decorului, dar și o
atitudine optimistă, pozitivă desprinsă din atmosfera florală și muzicală a
întregului univers. La prima vedere, cititorul este tentat să creadă că
autoarea tratează fără afect subiectele sentimentale, ascunzându-și emoția
într-o rostire impersonală. Un exercițiu de obiectivare, prin care eul liric
își sondează interiorul de la distanță, observându-se cu detașare, opunând implicării
afective explicarea reflexivă a trăirilor. Încearcă și reușește să găsească
acea atitudine distantă, rezervată mereu supravegheată față de evenimente
lăuntrice tulburătoare printr-un lexic ales frumos, fără a cădea în ispita
calofiliei, păstrând cu minuțiozitate o expresivitate a liricii sale. Rodica
Dascălu este un liric ispitit de spontaneitate, ceea ce dă versului său decență
și o grație remarcabilă, lucru confirmat și prin aprecierea: „Lirismul
volumului este prin excelență fenomen și expresie a libertății de gândire
poetică: pe cerul sângeriu copacii goi scriu poeme despre utopia
culturală a prezentului...” (Petre Isachi)
Vasilica
Grigoraș
23
septembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu