Atac cu efect de
bumerang
Grid Modorcea, Dr. în arte
28 Octombrie 2020
Ludwig van Beethoven 1770-1827
În ziarul
american „New York Post” a apărut un articol cu titlul „Anularea lui Beethoven,
cea mai recentă lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice”[1],
semnat de jurnalistul Jonathan S Tobin. Acest atac izolat se consideră a fi o
lovitură pentru melomanii muzicii simfonice. Unii au intrat de-a dreptul în
panică, au politizat evenImentul, fiindcă așa e în America, dacă te atingi de
sfinți, faci politică. Îi și aud râsul lui Mozart, râsul lui ciudat, strident,
care era răspunsul la toate atacurile care se îndreptau împortiva lui, râsul
care l-a enervart atât de tare pe Salieri, maestrul curții regale, încât a dat
poruncă discretă unei servitoare să-l omoare pe Mozart cu picătura (a fost otrăvit cu mercur). Strop cu strop,
la fiecare masă! Și ce, atacurile s-au oprit atunci odată cu moartea lui
Mozart? Au continuat. În contemporaneitate, s-a propus desființarea muzicii lui
Mozart, pe motiv că e prea desuetă, prea învechită, o muzică dulceagă, de
curte.
Atacând
muzica lui Mozart, s-a vrut să se atace iubitorii de muzică clasică, respectiv
burghezia, care făcea din Mozart un reper al permanenței muzicale. Atacul cel
mai puternic s-a produs în America, în momentul când muzica lui Mozart a fost
transpusă pe jazz, toate marile lui piese simfonice au devenit șlagăre pe
acorduri de jazz. Dar a dispărut cu această traducere muzica lui Mozart? Am
avut șansa să particip la Festivalul „Mozart” de la New York, ce are loc în
fiecare vară în 20 de locații din complexul Lincoln Center, unde nimeni nu era
deranjat dacă într-o sală Philadelphia Orchestra cânta Simfonia „Jupiter”, iar
alături, în sala învecinată, această simfonie era transpusă pe ritm de jazz și
cântată de o formație la modă!
Râsul lui
Mozart se aude și pentru atacurile la adresa lui Beethoven. Și „Oda bucuriei”,
și „Simfonia destinului”, și „Für Elise”, si alte piese beethoveniene au fost
puse pe jazz, atacate, distruse chiar, confiscate de mișcări politice,
transformate în imnuri pro domo, dar toate acestea sunt cazuri izolate. Ca
mișcarea woke, care are ca țintă „supremația albă”. A fi woke, însemnaă a fi
contra democrației și a dinamicii puterii actuale. De fapt, este ca un corolar
la teoria critică, o trendință de schimbare cu orice preț. Și sunt atacate
simbolurile, sunt demolare statuile marilor ctitori, au apărut conflicte
stradale, morți și arestări. Este țintit liberalismul, ca simbol al supremației
albe!
Marea masă a
lumii, oamenii normali, nu au auzit de teoria critică și nu sunt preocupați de
schimbările lingvistice. Nimeni nu se gândește că Beethoven a fost alb, ci se
gândește la ce a lăsat pe pământ și-i ascultă muzica. A fi woke față de această
muzică este o aberație, o atitudine schizofrenică și inutilă, fără nici un
efect. Woke vine de la wake (a trezi). Iar woke e participiul trecut, m-am
trezit. Ce să trezești, când muzica lui Beethoven este trezirea însăși?! Să
anulezi trezirea? E ca și cum ai vrea să-l anulezi pe Dumnezeu. Beethoven e
Dumnezeul muzicii.
Câte atacuri
n-au fost împotriva lui Dumnezeu? Câte contestări, câte proteste, câte secte,
câte acuze și verdicte, ca „Dumnezeu e mort” (Nietzsche). Istoria omenirii este
plină de prezența lui Antichirist. Cu toate acestea, Dumnezeu există, e
intangibil, de neclintit. Ba protestele îi consolidează poziția universală. Așa
și cu Dumnezeul muzicii. Cine sunt cei care îl „anulează”? Ei se anulează pe
sine. A-l anula pe Dumnezeu este o prostie cu efect de bumerang. După cum
există și reciproca, adică exagerarea. Să ne gândim la Wagner, din a cărui
muzică Hitler a făcut stindardul nazismului. La fel cum l-a pus pe același
podium și pe Nietzsche. Dar hitlerismul a pierit, iar muzica lui Wagner
dăinuiește, la fel și filosofia lui Nietzsche, căruia i s-a atribut greșit, din
necunoaștere, afirmația cu moartea lui Dumnezeu.
A lua un
fragment dintr-o lucrare simfonică și a o altera, nu înseamnă nici a distruge,
nici a compromite acea lucrare. E un act huliganic. O impotență creatoare. Acel
act îi reprezijntă pe huligani, nu pe cel lovit. Lucrarea rămâne în istoria
muzicii, iar accidentul dispare. Când Patapievici a scris că „Eminescu este
cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”, a suferit opera
lui Eminescu cu ceva? Hulitorul și-a dat arama pe față, și-a demascat neputința
creatoare, fiindcă nu a pus nimic în loc. În debara e chiar cadavrul lui.
Toate
avangardismele - asta e natura lor -, demolează ce a fost înainte, se auncă
asupra clasicismului, îndeosebi, precum un vultur asupra prăzii. Dar a dispărut
clasicismul cu toată sumedenia de atacuri care l-au țintit? Avangarda, recte
experimentul în artă, nu face decât consolidează ceea ce este durabil în artă.
Dovadă că, în ciuda presiunii curentului pop-art, supremația absolută în arta
plastică este deținută de Leonardo da Vinci cu al său „Salvator Mundi”, operă
care a fost achiziționată acum doi ani la Christie’s cu aproape jumătate de
miliard de dolari. Între el și urmăritori sau demolatori este o prăpastie. Ca
între Brâncuși, cu recordul de 71 milioane de dolari pentru „La jeune fille
sophisitquée”, și avangardiștii Ghenie & Co., care sunt departe de a avea o
operă de proporții competitive.
Din mișcarea
woke, Beethoven va ieși mai întărit. Nu am nici o grijă în această privință,
adică nu este de generalizat faptul că nu știu ce mișcare obscură se aruncă
precum un șacal asupra muzicii lui Mozart, Beethoven sau Wagner și vrea să o
devoreze. S-o devoreze? Nu ! Se autodevorează ! Muzica lui Mozart, Beethoven
sau Wagner rămâne eternă și neclintită.
---------------------------------
[1]
https://www.marginaliaetc.ro/anularea-lui-beethoven-cea-mai-recenta-lovitura-a-miscarii-woke-pentru-lumea-muzicii-clasice/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu