Cu degetul pe harta
inimii
Lina Codreanu
Intrarea în
Uniunea Europeană (în anul 2007), a declanşat deplasări fără oprelişti pe toate
meridianele lumii, îndeosebi a românilor dornici de cunoaşterea altor spaţii
cultural-geografice ori mânaţi de împlinirea „dorului de ducă”. Ineditul altor
civilizaţii, diversitatea peisajelor ori emoţiile de simplu turist au generat
imboldul de a nota impresiile spontane/sincere în texte care se încadrează unui
gen de frontieră, nedefinit şi încăpător. Cu atenţie am citit recent astfel de
cărţi scrise de istorici, prozatori, publicişti, profesori, între care
amintesc: Mihaela Albu, Zina Cenuşă, Doina Cernica, Vasile Calestru, Elena
Fluturel ş.a. Astfel de jurnale au corolarul sincerităţii iar mobilul care-l
determină pe autor să facă asemenea consemnări (ce stau între planul realităţii
şi cel al ficţiunii) este foarte diferit, dar prioritatea stă în aceea că
scrierile reprezintă porţi deschise către autocunoaştere.
În volumul
de faţă semnat de Vasilica Grigoraş – Simple adoraţii (Iaşi, Editura PIM,
2020), nu mirajul tărâmurilor străine este în obiectiv, ci valorile spirituale
şi frumuseţile peisagistice din România, cunoscute de-a lungul mai multor
excursii, drumeţii, călătorii, pelerinaje. Găsim într-unul din subtitlurile
cărţii precizarea Impresii de călătorii, ceea ce confirmă integrarea cărţii în
epica literară de călătorie. De altfel „mărturisirea” autoarei întăreşte cele
scrise, însemnările din volum cuprinzând „câteva gânduri şi simţiri din
călătorii în timp şi în spaţiu, în locuri de poveste, dragi mie, din spaţiul
mioritic românesc”.
Cartea cu un
conţinut compozit este escortată de trei precuvântări, (semnate de Florica
Păţan, pr. Marcel Miron şi Georgeta Petre) şi un calup de Referinţe critice.
Vasilica
Grigoraş este autoarea unui interesant dicţionar despre intelectualitatea
vasluiană – Fragmente de spiritualitate românească (2001), a cercetărilor
monografice despre personalităţile locului (Petre Iosub şi Anghel Rugină), a
unui jurnal despre tărâmuri exotice (Noua Zeelandă), dar şi o practiciană a
speciei lirice japoneze – haiku. Ineditul compoziţional al acestui volum constă
în experimentarea unui model de proză poetica japoneză numit haibun, înrudit cu
haiku, după cum precizează autoarea, justificând şi cel de-al doilea subtitlu –
Haibun-uri: „Textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de
inspiraţie japoneză (haiku-uri) şi tristihuri, ceea ce în literatura niponă
poartă numele de haibun”.
Cele
cincisprezece texte au, luate în ansamblu, o arhitectonică epică personală, în
evantai, cu punct de pornire în incursiuni prin amintirile despre mamă şi
copilărie, despre satul tradiţional şi prietenul îndepărtat (Ben Todică).
Starea nostalgic-meditativă stă sub haloul matricial, căci izvorul
(auto)cunoaşterii începe cu magia mamei, „pomul roditor”, de la care a primit
„lumina, căldura şi iubirea”, dar căreia, peste ani, i-au răsărit „peri albi la
tâmplă –/ fulgi de înţelepciune/ pe aripi de timp” (Cu şi fără anotimp).
Concepţia despre lume şi viaţă, marile valori morale – respectul, hărnicia,
învăţătura, credinţa, cultul muncii, răbdarea – i-au fost transmise de mamă,
însă şi de oameni responsabili de viitorul neamului, căci satul nu e pustiu, ci
„însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor”. Meşteşugurile casnice
practicate de femei, munca pe ogor, dar îndeosebi tradiţiile şi obiceiurile de
sărbătorile religioase adună sătenii întru bucuria vieţii. De aceea nu e de
mirare că în incursiunea prin amintiri (să-i zicem călătoria), sunt surprinse,
într-o viziune idilică, elementele fundamentale din comunitatea rurală: uliţele
înverzite, curţile caselor, fântânile, livezile, clădirea mai răsărită a
şcolii, bisericuţa cu clopotniţa şi cimitirul înveşnicite în spiritualitatea
satului românesc, lacul (balta) ş.c.l. Căsuţa bunicuţei din marginea satului
pare desprinsă din poveşti: „E mică, joasă, cu două ferestre […]./ Cu
acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată de frunzişul verde
al duzilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de azi.
Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca
un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui” (Satul,
sufletul românului).
Curgerea
vremii este subtil nuanţată în secţiunea care grupează succesiunea
anotimpurilor unui an (nedeterminat), receptate senzorial şi reflexiv.
Perspectiva lirică o aşază pe autoare în miezul lucrurilor. Ea percepe în cheia
metaforică a haibun-ului revigoranta primăvară („regina-n impas –/ coroană de
ghiocei-n/ pletele-i curgând”), vara secetoasă („natura în doliu –/ curcubeu
răpit de zmeu/ în plină vară”), roadele parfumate de toamnă („vie cu rod bun –/
buni purtând de grijă/ doar cârceilor”) şi mirajul iernii („ninge liniştit –/
sfârâind fusul bunei/ toarce timpul”). Nu predominanţa stilistică îmbracă
peisajele, ci emoţia naratoarei particularizată pentru fiecare anotimp.
Plăcerea de
a călători se relevă în textele despre pelerinajele la diferite lăcaşe de cult
din Moldova, Muntenia, Maramureş, Oltenia, Dobrogea. Cu imaginaţie sprintenă,
pe o hartă imaginară pot fi desenate traseele de turism religios-ecumenic,
având ca punct de plecare urbea Vasluiului. Direcţiile geografice duc spre
Iaşi, Braşov, Oneşti, Maramureş, Constanţa, dar interesul peregrinei se
canalizează către ansambluri monahale, ctitorii, mănăstiri, biserici, sfinţi,
cimitire, morminte…, fiindcă Vasilica Grigoraş e pătrunsă de stări de
reculegere în faţa monumentelor arhitecturale religioase, în jurul cărora se
împleteşte sacrul cu profanul. Deşi agită curiozitatea prin detalii
arhitecturale, autoarea lasă în pacea incertului ceea ce ţine de istoria
îndepărtată topită frecvent în legenda locurilor.
Pe tot
parcursul relatării, jurnaliera a prefirat de toate: însemnări de natură
istorico-geografică, note despre cultură, rafinate inserţii artistice
(haibun-uri), memorialistice, reculegeri confesionale, notaţii de circumstanţă
chiar epistolare etc. Stările emoţionale nu sunt contorsionate, ci simple, în
spunere firească. În faţa lăcaşelor, într-o perspectivă egocentrică, simţurile
absorb culori, dimensiuni, muzică liturgică, figuri memorabile de monahi.
Confesiunea următoare dă rostul cathartic al acestor peregrinări: „Când intri
în Biserica Nouă, ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu şi dacă îţi
deschizi inima şi sufletul, pleci acasă mai împăcat cu lumea şi cu tine însuţi,
mai liniştit şi mai bun.” (Moldova şi Maramureş, ţinuturi de poveste). Datările
apar sporadic, iar stările fizico-emoţionale ale celorlalţi, intuiţi a fi în
preajmă, nu intră în atenţia naratoarei. O aură legendară îmbracă lăcaşele vizitate
şi însăşi personajul-relator pare să fie martor al întrupării în legendă.
Luate
împreună, călătoriile-pelerinaj devin exerciţii de autocunoaştere, deoarece, cu
fiecare popas, naratoarea întreprinde o călătorie interioară prin care
reavivează filiaţia cu înaintaşii şi cultivă valorile moştenite: credinţa şi
pioşenia în faţa sacrului ca prezentare religioasă a lumii. Aproape fiecare
text se încheie cu o rugă de mulţumire către Dumnezeu pentru toate încercările
vieţii.
În contextul
literaturii contemporane, cartea Vasilicăi Grigoraş, Simple adoraţii, rămâne un
jurnal insolit, un ghid funcţional şi o lectură agreabilă pentru cei porniţi în
pelerinaje.
(APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA)
Revista de
cultură și atitudine „Plumb”, An XVI,
OCTOMBRIE 2020, nr. 163, pag. 3
file:///C:/VG/Reviste/PLUMB%20-%2010-octombrie-PLUMB-qxp_Layout-1.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu