Dragoș Cojocariu - Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima!

 

Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima!

(Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 355 pag.).

 

             Prin promisiunea inițială și prin argumentul ei, cartea tânărului autor, apărută recent, mi-a atras atenția de la bun început. Pe măsură ce lecturam paginile cărții, de la curiozitate treceam la interes și de la interes la plăcerea de a citi un text reușit. Nu poți să lași această carte neterminată. Acțiunea derulată în paginile ei, dar mai ales personajele cu toate frământările și trăirile lor te urmăresc, nu poți să te descotorosești de ele și de problemele lor până când nu ajungi la ultima pagină. Te urmăresc și după aceea, ca o amintire frumoasă, care te-a marcat pentru multă vreme. Problemele eroilor cărții sunt problemele noastre, ale tinerilor de azi, cu toate înălțările și căderile noastre, cu toate aspirațiile, iluziile și deziluziile noastre de la început de drum. Un stil plăcut, captivant, sculptat cu grijă în foaia de hârtie îți mângâie sufletul, ajutându-te, ca cititor, să înțelegi și mai mult frumusețea și capacitățile limbii române.

          Încerc să încadrez scrierea într-un edificiu pertinent care să țină, să dureze. Găsesc „într-un prim final” un răspuns mulțumitor. Citesc mărturisirea unui suferind. A unui, îndrăznesc să o spun, Werther goetheian. Sigur că trebuie să mai adaug: Sunt încurcat de alți curenți de luciditate, care căptușesc moalele intrândului spre chintesență. Ilustrez aici, completând, suferințele unui tânăr scriitor, înmormântat la Roman; romanul lui se intitulează „Vernarbte Herzen”, și este scris impecabil (tot) de un suferind, Max Blecher.

            Ceea ce deosebește însă cele două scrieri de cartea de față este peste toate ficționalitatea. Dar și finalitatea ficționalității. În Ascultă-ți inima! ficționalul este depășit. Romanescul se stinge, sucombă în fața realității. Ideea transpusă-n paginile cărții călăuzește emoția într-o cămară a mărturisirii sincere, nevoalate. Finalitatea este mirobolantă tocmai prin izbânda în fața tragicului în aparență insurmontabil.

           Curajul autorului de a se mărturisi, de a se destăinui, mă fericește în ființă.

           Citesc mai departe. Deslușesc - astăzi - că este de facto o mărturisire declarată, rostită în zodia iubirii simple, conștiente, cuminți.

           Desigur că citesc și mâine. Nu mă pot lipsi de Musil.

           Descopăr - astăzi - personajele, mai bine. Triumviratul în care se dezvoltă: Chris, Roby și Timmy în dimensiunea paradisiacă a Annorisului, ca peșteră maternă. Ca dublu al realității scăldat în bucurii imaculate. Cei trei actanți prind - pagină cu pagină - aripi mature, pline de vlagă: Timmy este pilonul raționalului, Roby, pilonul emoționalului, Chris acel cantus firmus, pe care cresc cele două îmbrățișări muzicale. Și Beatrice prinde viață în acest triadic echilateral. Crește frumos sub ochii cititorului. Și rămâne nepătată. Nu este condamnată la vreun colț al infamiei. Rămâne o amintire dragă.

             Critica la text, în special la angoasa și nesiguranțele pe deplin nejustificate: Citesc mai departe. Sunt încă pe un drumeag pe care pășesc nesigur. Sunt însă atras de carte. De stilul frumos așezat. Stilistic vorbind mă bucură mult că scrisul așternut pe suprafața foilor crește pas cu pas, incremențial. Că poartă pecetea împlinirii, a clarității asumate.

            Sigur că virgula joacă un rol deosebit în tot ce înseamnă manifestarea umană. NU doar în scris. Fără virgulă am fi ușor de categorisit. Cu virgula însă, ne ridicăm la statura lui homo faber deplin. Eu aș propune, în timpul formulării unui gând în scris, repetarea lăuntrică, dar accentuată, a arhitecturii absidelor, care dau relieful și statura părții frazeologice. Nu trebuie să ne purtăm timorați de povestea tehnicii virgulei. Eu unul mizez în ultima vreme pe accentuarea, acolo, a absidelor care trebuie să plesnească de elan în text.

              În final vreau să reîmprospătez stima pentru autor. Mă debarasez în acest chip de orice inimiciție față de text și față de autor. Declar pe propria răspundere că voi păstra personajele frumos croite în carte, separându-le de fiecare dată de povestitorul însuși. Restul este periferic.

             Felicitări pentru acest proiect dus până la capăt, eliberator, prins în panoplia zilelor trecute, lipsite de ignominie.

 

                                                                                                          Dragoș Cojocariu