Curs
de limba română
-
Arhim. Iustin Pârvu -
Despre așa-zisa importanță a
greco-catolicismului în formarea limbii române și școala ardeleană:
Păi, uite cum au contribuit, acum se vede
care a fost intenţia lor, după roadele pe care le vedem cu toţii în Ardeal. Aşa
de mult au contribuit încât abia mai auzi vorbindu-se în Transilvania limba
română, până vor ajunge să ne-o ia de tot.
Când au venit ei la noi, în România,
dragii mei? Biserica noastră era deja organizată în toată splendoarea! Nu erau
legăturile noastre cu bisericile ortodoxe? N-aveam noi aici episcopi, care cu
mult înaintea lor au tradus Biblia şi celelalte cărţi de rugăciune şi de cult?
Păi, primul Nou Testament românesc nu a apărut în 1648, sub Mitropolitul
Transilvaniei, Simion Ştefan? Când ei de-abia descălecaseră aici, limba noastră
deja curgea ca mierea. Nu se introdusese încă limba română în cultul liturgic,
tocmai pentru a proteja adevărul acesta ortodox, pentru a păstra doctrina
sacră, de care ne temeam să nu ne-o ştirbească latinii. Dar se ştie că existau
multe acte oficiale în limba română, se folosea în administraţie, în
corespondenţă – de altfel este cunoscută scrisoarea lui Neacşu din 1521, care
dovedeşte bogăţia şi cursivitatea limbii române la acea dată.
Academicianul Virgil Cândea, într-un
studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune că „românii ortodocşi din
Transilvania adoptaseră limba română în cult mai înainte de unirea forţată din
1700”. Şi spune mai departe că era necesară păstrarea tradiţiei liturgice,
într-un moment în care era atacată ca o corabie în mijlocul valurilor mării,
aflându-se între mai multe limbi străine. Dar Biserica noastră Ortodoxă era
foarte bine înfiptă în tradiţie şi zice Virgil Cândea că traducerea nu „putea
fi numai o întreprindere filologică. Acţiunea cu atât de profunde consecinţe
pe plan spiritual şi cultural trebuia să fie realizată în acord cu învăţătura
Bisericii şi cu aprobarea celei mai înalte ierarhii ortodoxe a timpului”. Iar
ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru
ortodox.
Recunoaştem meritul fruntaşilor şcolii
ardelene, dar să nu uităm că tocmai ei au scris împotriva falsei uniri şi
papistaşilor, când, în cele din urmă, au realizat înşelătoria. Chiar Petru
Maior spune în Procanonul său foarte limpede: „O, de ar fi apărat Dumnezeu
neamul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi teologi, cari numai cu
autentie, cu ţiful şi cu vâlva ce o au în haine şi în locul locaşului său,
vreau să învingă pe toţi; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să
caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din Soboare şi din istoria cea veche
a Bisearecii asupra părerilor lor, îndată eşti schismatic, şi mai rău decât
ereticii… Romei, încă din vremurile cele de demult, începuse a-i răsări
coarnele!”
Nu are sens să mai cităm toţi marii noştri
gânditori care acuză unirea de la 1700. Însuşi Iorga spune despre Atanasie
Anghel ca fiind un suflet josnic, fără demnitate şi fără ruşine, „un român fără
simţ de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spune că este „cel mai
înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică ortodox”.
DIMINEATA
CEA MARE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Harul Tau, Doamne, sa ne însoteasca si sa
ne calauzeasca la dimineata cea mare. Dreapta îndurarilor Tale sa ne miluiasca
pe noi cu blagoslovenii, si sa trecem cu ea marea cea de foc.
Cerul si pamântul si toate ce sunt
într-însele sa Te preaslaveasca împreuna cu noi pentru întoarcerea noastra.
Slava Tie, Parintelui Închinat, si Unuia-Nascut Fiului Tau, si Duhului Celui
Sfânt!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 151
Rugăciunea
pentru umilinţă şi pentru dobândirea Harului Duhului Sfânt
-
Cuviosului Gheron Iosif -
„Doamne Iisuse Hristoase, Preadulce
Părinte, Dumnezeule şi Doamne al milei şi a toată făptura Ziditorule, caută
spre smerenia mea şi iartă-mi toate păcatele pe care în toată viaţa mea le-am
făcut până în ziua şi ceasul de acum. Şi trimite pe Preasfântul şi Mângâietorul
Duh, ca să mă înveţe, să mă lumineze, să mă acopere spre a nu păcătui, ci a Te
iubi din tot sufletul şi inima mea pe Tine, Preadulcele meu Mântuitor şi
binefăcător Dumnezeu, Cel vrednic de toată dragostea şi închinarea. Aşa, Bunule
Părinte, Cel fără de început, Fiule Cel împreună fără de început şi Preasfinte
Duhule, învredniceşte-mă de luminarea dumnezeieştii cunoştinţe, ca să văd Harul
Tău cel dulce şi prin el să port greutatea acestei privegheri a mele şi curate
să-Ţi aduc rugăciunile şi mulţumirile mele cele către Tine, pentru rugăciunile
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor.
O, iubite şi Preadulce Iisuse Hristoase,
cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume şi să mă nasc din
părinţi buni şi credincioşi, de vreme ce atâţia alţii se nasc turci, papistaşi,
masoni, evrei sau idolatri şi chiar atei? Cu cât trebuie dar, să Te iubesc mai
mult şi să-Ţi mulţumesc pentru acest dar atât de mare şi pentru binefacerea pe
care mi-ai dat-o? Chiar şi sângele meu de l-aş vărsa, tot nu aş putea să-Ţi
mulţumesc…
Mântuitorul meu Preadulce, cine Te-a rugat
pentru mine ca să mă rabzi de atâţia ani pe mine cel ce din vârsta copilăriei
păcătuiesc, şi nu Te scârbeşti de mine văzându-mă nedreptăţind, furând,
mâniindu-mă, lăcomindu-mă după mâncăruri şi după altele, pizmuind şi toată
răutatea săvârşind, iar pe Tine, Dumnezeul meu, ocărându-Te prin faptele mele?
Tu, Doamne al meu, nu ai trimis moartea ca
să mă ia, în păcate aflându-mă, ci cu îndurare m-ai răbdat pe mine care, dacă
aş fi murit, veşnic m-aş fi osândit, ci m-ai aşteptat îndelung răbdând. O,
bunătatea Ta, Doamne!
O, măreţia Ta, Doamne! Cât de
înfricoşătoare şi de măreaţă este purtarea Ta de grijă! O, bogăţia darurilor
Tale, Doamne! O, vistieriile Tale cele nedeşertate şi tainele cele negrăite!
Cine nu se va înfricoşa văzând bunătatea Ta? Cine nu se va minuna văzând
bogăţia milei Tale? Mă înfricoşez, Stăpâne, să povestesc bogăţia darurilor
Tale.
Stăpânul şi Domnul meu să mântuiască pe
cel ce-L răstigneşte! Eu, prin păcatele mele pe Făcătorul meu Îl răstignesc,
iar Cel Ce m-a zidit pe mine mă slobozeşte. O, Iisuse, dulce dragoste, cât de
mult îţi sunt dator! Nu pentru viaţa veşnică pe care mi-ai făgăduit-o trebuie
să Te iubesc, Ziditorul meu, nu pentru că mi-ai spus că-mi vei da Harul tău,
nici pentru Rai, ci sunt dator să Te iubesc pentru că m-ai slobozit din robia
păcatului şi a patimilor. O, minune mare şi ascunsă de cei care nu te cunosc pe
Tine, Doamne!…
Aşa, Stăpâne Preadulce, Doamne Iisuse
Hristoase, trimite Harul Tău cel sfânt şi dezleagă-mă de legăturile păcatului!
Luminează-mi întunericul sufletului, ca să simt mila Ta cea nespusă, să Te
iubesc şi să-Ţi mulţumesc cu vrednicie Ţie, Preadulcele meu Mântuitor şi
Dumnezeu, Cel vrednic de toată dragostea şi mulţumirea. Aşa, Bunule,
Binefăcătorul meu şi Domnul meu Cel mult îndurat, nu depărta de la noi mila Ta
cea bogată, ci îndură-Te de zidirea Ta. Ştiu, Doamne, mulţimea greşelilor mele,
dar căută şi la mila Ta cea nesfârşită. Văd întunericul nesimţitorului meu
suflet, dar aştept cu credinţă şi cu nădejdi bune dumnezeiasca Ta luminare şi
slobozirea de obiceiurile mele cele viclene şi de patimile cele vătămătoare,
pentru rugăciunile Preadulcei tale Maici, Stăpâna noastră Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor. Amin!”
DOUA
FELURI DE SEMINTE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Viata ta sufleteasca se împarte în mod
distinct în doua stari, între care exista o profunda deosebire. O stare este
aceea care înseamna pace, bucurie, inima larga si deschisa; o alta e cea în
care domina suferinta, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi
stare este rezultatul acordului desavârsit dintre suflet si legile Creatorului.
La originea celei de a doua stari sta încalcarea sfintelor sale porunci. Pot
observa si observ realmente cum începe o stare sau alta. Presimt si pe una, si pe
cealalta. Stiu ce se întâmpla întotdeauna: daca stârpesti de la început samânta
nascatoare de suferinta si strâmtorare, stârpesti si roadele ei, adica
suferinta si strâmtorarea sufletului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 31
ABATEREA
DE LA MORALA CĂSĂTORIEI ȘI RELAȚIILOR DE PRIETENIE
-
Arhim. JUSTIN PÂRVU -
Mă uit la tinerii noștri și la prieteniile
acestea ale vremurilor noastre, care sunt așa de josnice; de prin clasa a IX-a,
a X-a trebuie să ai prietenă… Nu mai vorbesc că într-un liceu nu prea mai
găsești nimic sănătos și bun. Ei bine, noi am degenerat toate lucrurile
acestea: ne-am abătut de la făgașul înțelepciunii moralei noastre creștine
ortodoxe. Și-abaterea aceasta a vieții noastre ne-a adus în tot stadiul acesta
de prăbușire a societății noastre. Pentru că e atâta diferență între viața
creștină din copilăria mea și cea de acum, încât nu se mai poate discuta.
Când se mergea la hora satului, de pildă,
îți dădea voie mama să pleci de acasă. Apoi, la 4-5 după-masă trebuia să fii
acasă! Să nu te apuce noaptea sau seara să vii cu prietenul la braț sau să stai
până la poartă cu el. Sau să-l chemi să vină înăuntru. Nu era loc. Nu exista
așa ceva! Era mare, mare rușine pentru un tânăr, care se producea în viața
satului sau… să bea un tânăr, să aibă starea aceasta de amețeală, de degradare
umană. Nu, nu! Nu se poate!
Vin pe aici familii cu diferite vârste
așa, copilandri, și își fac recomandarea: ,,Ăsta-i tata, eu îs mama, ăsta-i
băiatul, ăsta-i prietena băiatului…”. ,,Măi, dar câți ani are băiatul ăsta al
tău, mă?”. ,,Păi, câți are? Este la liceu”. Eh, ce să-i mai spun eu, dacă așa-i
moda… Da! Ei vin acasă, stau la masă, pleacă în sfârșit. A doua, a treia seară
rămâne acolo pentru a doua zi și așa mai departe. Și iată, stricăciunea,
copilul ăsta devine un bezmetic… nu mai face nimic acasă, nu mai ascultă, nu
mai are niciun echilibru de viață morală și spirituală.
Ei bine, sigur că acest copil este un
copil – de bani ani gata, fără să muncească nimic. Cel mai mare rău pe care-l
fac părinții în educația copiilor, este că nu-i învață să simtă câtuși de puțin
o obligație de familie. Nu știe să-și facă un pantof, nu știe să-și facă patul,
nu știe să ducă o farfurie de la masă până la bucătărie, nu spală, nu
îngrijesc, nu scutură! Nu pun mâna, ce să mai să vorbesc… pe o sapă! Să pună
mâna pe un altoi, un pom, primăvara? Să facă un strat, să gătească o grădină
pentru legumele de anul viitor care trebuie de consum? Nici vorbă…
Despre
iubirea lui Dumnezeu ȘI SMERENIE
-
Sf. Siluan Athnitul -
Cine a încercat-o o caută neobosit ziua și
noaptea și este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie și
înfumurare, pentru dușmănirea și osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă și
pentru un gând desfrânat, ca și pentru alipirea de cele pământești; pentru
toate acestea harul pleacă și atunci, pustiit și abătut, sufletul tânjește după
Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la izgonirea din rai.
Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu așa:
„Sufletul meu tânjește după Tine, Doamne, și cu lacrimi Te caut. Vezi
întristarea mea și luminează întunericul meu, ca sufletul meu să se veselească
din nou.”
„Nu Te pot uita. Cum Te-aș putea uita?
Privirea Ta liniștită și blândă a atras sufletul meu și duhul meu se bucura în
rai unde vedea fața Ta. Cum aș putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui
Ceresc?”.
Dacă lumea ar cunoaște puterea cuvântului
lui Hristos: „învățați de la Mine smerenia și blândețea”, atunci lumea întreagă
ar lăsa toate celelalte științe și învățături și ar învăța numai această
știință cerească.
Puterea
smereniei
Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui
Hristos și de aceea sunt atrași spre cele pământești. Dar omul nu poate
cunoaște puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a
cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această știință, chiar dacă ar avea ca bogăție
toate împărățiile pământului.
Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se
sălășluiască întru mine iubirea Ta și să fie vie întru mine sfântă frica Ta.
Grea este viața fără iubirea de Dumnezeu;
sufletul este întunecat și posomorât, dar când vine iubirea, bucuria sufletului
e cu neputință de descris
GEOLOGIE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cuvântul lui Dumnezeu scris vorbeste mai
adevarat si mai clar despre lume. Cuvântul naturii este închis în ea si nu
poate exprima nimic deslusit, de la sine, ramânând litera moarta, fara glas.
„Unde erai tu – omule – când am întemeiat pamântul?” (Iov 38, 4). Erai, oare,
lânga Dumnezeu când a întocmit universul? „Cine a cautat în adânc Duhul
Domnului si cine L-a sfatuit pe el?” (Isaia 40, 13) Voi, geologilor, va laudati
ca ati descoperit gândul Domnului în scoarta pamântului si sustineti aceasta în
pofida Sfintei Carti a Facerii. Dati mai multa crezare buchiilor moarte ale
straturilor solului, ale pamântului neînsufletit decât cuvintelor, de Dumnezeu
inspirate, ale marelui proroc si vazator de Dumnezeu Moise.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 40.
DESPRE
FERICIRE
-
Papa Francisc -
" Puteți avea defecte, puteți fi
neliniștiți și chiar supărați, dar nu uitați ca viata voastră este cea mai mare
companie din lume". Doar tu poți să o impiedici să eșueze. Ești apreciat,
admirat si iubit de atât de mulți. Amintește-ți ca a fi fericit nu inseamnă să
ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, o slujbă fără efort, o relație
fără dezamăgiri.
A fi fericit înseamnă să găsești putere în iertare, sperantă în batalii,
sigurantă în frică, iubire în discordie. Nu inseamnă doar să te bucuri de
zâmbet ci și să reflecte tristețea. Nu este vorba de a sărbători doar succesul,
ci și de a învăța din eșecuri. Nu e vorba de a te simți fericit doar cu
aplauze, ci de a fi fericit în anonimat. Fericirea nu este o soartă a
destinului, ci o realizare pentru cei care pot călători in interiorul lor. A fi
fericit înseamnă să nu te mai simți victimă și să devii autorul propriului
destin. Este.. a merge prin deserturi.,dar a fi capabil să găsesti o oază în
adâncul sufletului tău. Inseamnă să-i mulțumești lui Dumnezeu în fiecare
dimineață pentru miracolul vieții.
A fi fericit înseamnă să nu îți fie frică
de sentimentele tale și sa poți vorbi despre tine însuți. Să ai curajul de a
auzi un "nu" și să găsești încredere în critici chiar și atunci când
acestea sunt nejustificate. Inseamna să-ți îmbrățișezi copii, să-ți îmbrățișezi
părinții, să petreci clipe poetice cu prietenii, chiar și atunci când aceștia
ne rănesc. A fi fericit înseamnă să lași să trăiască creatura care trăiește în
fiecare dintre noi, liberă, veselă și simplă. Aveți maturitatea de a spune:
"am făcut greșeli", să ai curajul de a spune " îmi pare
rău". Este, sensul de a spune "am nevoie de tine". Este,
capacitatea de a spune "Te iubesc"!
Fie ca viata ta să devină o
gradină de oportunități fericite... ca primăvara să fie un iubitor de bucurie
și iarna un iubitor de înțelepciune. Și când faci o greșeală.. ia-o de la
capăt. Pentru că numai atunci te vei îndrăgosti de viata. Vei descoperii că a
fi fericit nu inseamnă sa ai o viată perfectă... dar folosește lacrimile pentru
a iriga toleranța. Folosește-ți înfrângerile pentru a-ți antrena răbdarea.
Folosește-ți greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosiți durerea pentru a
vă conecta la plăcere. Folosiți obstacolele pentru a deschide ferestrele
inteligenței. Nu renunțați niciodată! Mai presus de toate nu renunțați la
oamenii care va iubesc! Nu încetați niciodată să fiți fericiți, pentru că viata
este un spectacol uimitor! "
Cum
a murit Salomeea, cea care a cerut pe tipsie capul Sf. Ioan Botezătorul și
Înaintemergătorul?
-
Sf. Nicoale Velimirovici -
Dacă vom băga de seamă în jurul nostru şi
vom observa cum mor oamenii, vom vedea că în general aceasta se aseamănă cu
păcatul lor. Precum este scris: cine scoate sabia, de sabie va pieri (Matei 26:
52).
Orice păcat este o lamă de cuţit, iar
oamenii se ucid prin răul pe care cu plăcere îl comit.
Salomeea, fiica cea necurată a necuratei
Irodiade, este un exemplu bun. Ea a cerut să primească pe tipsie capul lui Ioan
Botezătorul.
Aflându-se în Spania, în cetatea Lerida,
unde era exilată cu Irod şi cu Irodiada, Salomeea s-a pornit să treacă într-o
zi râul Sikaris, care era îngheţat. Dar gheaţa s-a spart şi ea a căzut în apă
până la gât. Gâtul ei s-a strâns între sloiuri şi aşchii de gheaţă, cu cât se
lupta mai mult ca să scape, zbătându-se cu picioarele, cu care odinioară jucase
necurat înaintea lui Irod. Ea nu a putut nici să se înalţe deasupra apei, nici
nu s-a scufundat, ci o bucată ascuţită de gheaţă i-a tăiat capul. Apa a cărat trupul
cel necurat, iar Irodiadei i s-a adus capul fiicei ei pe o tipsie, precum
odinioară al lui Ioan.
Să ne înspăimântăm de asemănarea dintre
felul morţii şi al vieţii celor păcătoşi.
Prinţul Areta, care a vrut să răzbune
onoarea fiicei lui, a pornit război împotriva lui Irod şi i-a învins. Învins
fiind Irod, Caligula l-a osândit la surghiun – mai întâi în Galia, iar mai apoi
în Spania.
Irod şi Irodiada au trăit în surghiun, în
sărăcie cumplită şi în înjosire, până când s-a deschis pământul şi i-a înghiţit
de vii.
Uciderea Sfântului Ioan Botezătorul s-a
întâmplat chiar înainte de paştele iudeilor, dar ea se prăznuieşte la 29 august
deoarece aceasta este ziua în care s-a sfinţit slăvita biserică închinată lui
din Sevastia, ridicată chiar deasupra mormântului lui, de către slăviţii
împăraţi Constantin şi maica lui Elena. Această biserică mai adăposteşte şi
moaştele a doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, Sfinţii Elisei şi Avdie.
(Fragment din Proloagele de la Ohrida, sf.
Nicolae Velimirovici
NUMELE
SFINTILOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Numele Sfintilor, alcatuit din sunete
articulate, are însemnatate oarecum ca si trupul Sfântului sau cu Sfântul
însusi… În mic, oarecum se rasfrâng în gura noastra fiintele lumii de Sus si
ale celei de jos – si asta prin credinta, prin Duhul Sfânt, Singurul Care este,
Care pretutindeni este si toate le plineste.
Când îi chemam pe Sfinti în rugaciune, a
le rosti numele din inima înseamna deja a-i apropia de însasi inima noastra. Sa
ceri atunci, fara sa te îndoiesti, si rugaciuni si mijlociri pentru tine, si ei
te vor auzi, si vor înfatisa rugaciunea ta Stapânului grabnic, într-o clipita,
ca Aceluia ce pretutindeni este si toate le plineste.
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 72.
Smerenia
Maicii Domnului
Maica Domnului avea smerenie. Nu a fost o persoană oarecare, ci a fost
urmașa Împăratului și Profetului David, față de care iudeii aveau multă
prețuire. Și, așa cum am spune astăzi, toate ușile erau deschise pentru ea.
Însă ea a preferat nearătarea. Și a stăruit în ea de bunăvoie nu numai în
clipele grele ale Pătimirilor de pe Cruce, ci și în clipele de slavă ale
Învierii și Cincizecimii. Iar aceasta se vede și din evangheliile care
niciodată nu vorbesc despre rolul ei în Biserica primară. Ea, care este ființa
cea mai înaltă din neamul omenesc!…
Smerita-cugetare este o virtute care lipsește poate că mai mult de la
noi, care ne socotim oamenii Bisericii și care îi privim pe ceilalți cu o
oarecare superioritate.
Ne place să se vorbească despre noi și adeseori „încântarea de sine”
aprinde „becul roșu”. Dar nouă ne place lauda venită de la oameni,
popularitatea, aplauzele. Iar aceasta a priceput-o și satana și ne umflă egoismul
precum un balon. Astfel încât noi ne lăudăm pentru diplomele noastre, pentru
calitățile noastre, pentru faptele noastre cele bune și… pentru virtuțile
noastre. Dar se naște întrebarea: un om care caută și se desfătează de
aprecierea lumii, ce mai are de așteptat din partea lui Dumnezeu, Care a spus:
„spre cine voi căuta, decât spre cel smerit și liniștit care tremură la
cuvintele Mele?”. „Cui să dau harul Meu, decât celui smerit și liniștit, care
își face datoria fără fală și care respectă și împlinește voia Mea?”.
Într-o epocă plină de trufie, care distruge comunicarea prin zidurile ce
le ridică, smerita cugetare este singura soluție.
Sfinții
închisorilor
fac
minuni în bisericile în care sunt puși la închinare
Un părinte din Satu Mare a primit
binecuvântare de la preasfinţitul Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud
la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă
sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între
credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o
linişte peste tot.
Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus
părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau
deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în
biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în
biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre
Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în
ochi.
Şi mai mult, părintele, având şi ceva
construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe
care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când
se închină la aceste Sfinte Moaşte.
(Mărturii
relatate de Părintele exarh Gavriil Varvaruc, stareț al mănăstirii Sf. Cruce
din Aiud)
Notă:
Astfel de mărturii sunt nenumărate în rândul preoților care au pus la închinare
moaștele sfinților mucenici din temnițele comuniste
--
Pr.
Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia
Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel.
0724 998086
FIRUL
INTRERUPT
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Omul trebuie sa fie constient de elementul
etern din el. Pierzând acest lucru, e ca si cum ai rupe un cablu de la sursa.
Lipsa aceasta de reînaltare a omului la elementul nemuritor. Ei, elementul
acesta viu si puternic care este sufletul, când pleaca din trup, e nemuritor.
Fara mentinerea acestei certitudini nu se poate face legatura între suflet si
trup. Nu se poate transmite iubirea pentru ca sunt doua elemente cu totul
straine unul de altul. Dar atunci când se întâlnesc doua elemente unul cu
altul, atunci se transmite caldura din unul la altul. Si atunci si lipsa de
legatura sufleteasca între oameni a deschis aceasta prapastie. Lipsa
sufleteasca, lipsa de la suflet la suflet pe care o au oamenii între ei, doar
oamenii cu legaturi materiale. Aceasta e materie moarta. Ce legatura e aceea pe
care încercam sa o facem cu o materie moarta, nu cu un suflet de la suflet? De
la inima la inima?
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 64-65
Maica
Domnului – Comoara pământească şi Mamă adevărată(II)
-
de Michel Quenot -
Un văl tainic înconjură sfârşitul
pământesc al Maicii lui Iisus. Nici Noul Testament, nici Părinţii Bisericii nu
îl menţionează. Între secolul al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea,
numeroase texte siriene, apoi copte, au răsărit privind ultimele sale clipe.
Fragmentul plin de metafore şi semi-legendar al Adormirii sale precede pe cel
al ridicării sale la ceruri, fără moarte şi fără îngropare prealabile, altele
vorbesc despre o ridicare consecutivă adormirii sale, lăsând corpul fără
stricăciune. Adevărul ne face să spunem că trupul Fecioarei Maria n-a lăsat
nicio urmă despre acestea.
Preferând termenul de Adormire (celui de
Ridicare), Biserica ortodoxă urmează Tradiţiei Bisericii nedivizate de cele
şapte mari Sinoade ecumenice, în credinţa sa că Fecioara Maria a trecut prin
moarte, ca şi Fiul său dumnezeiesc, înainte de a fi ridicată la cer.
Moştenitoare a păcatului originar, ea trebuia să moară, dar unirea sa totală cu
Fiul său, Dumnezeu-omul, a făcut-o să scape stricăciunii şi să triumfe morţii,
participând imediat la învierea sa, antrenând prin persoana sa o parte din
creaţie în propria-i transfigurare.
Sărbătorită începând cu Sinodul de la Efes
şi bine fixată spre sfârşitul secolului al VII-lea, sărbătoarea Adormirii sale
se bucură de o trecere deosebită. Ea este, printre altele, precedată de un post
de cincisprezece zile. Reamintire puternică a menirii noastre, scena Adormirii
apare adesea, în alternanţă cu Judecata finală, pe peretele de la uşa de ieşire
din biserici. Mâna sa îndreptată spre cer face ecou cuvintelor Îngerului în
icoana Înălţării: „Cel care v-a fost luat, acelaşi Iisus, va veni tot în acelaşi
fel în care L-aţi văzut ridicându-Se la cer” (FA 1: 11).
În icoană, apostolii înconjură patul său
mortuar. Dispunerea lor corespunde celei de fii în jurul mamei, care,
privilegiu unic, este printre altele Maica Vieţii. Când Hristos o înalţă la
cer, „îngerii şi apostolii în cor privesc cum trece de la viaţă la Viaţă cea
care a născut pe Prinţul vieţii”[3]. „Îngerii în cer erau muţi de uimire,
văzând în Sion pe Însuşi Domnul lor ţinând un suflet în mâinile sale; căci
Femeii care preacurat L-a adus pe lume, El se adresă filial şi declară: vino să
împarţi slava Fiului şi Dumnezeului tău”.[4]
Maică a celor vii, ea este, de asemenea, Maică
a celor morţi în aşteptarea învierii finale. Prima care trece de la viaţă la
Viaţă, ea ne precede, ne susţine şi ne îndrumă. Maică a lui Dumnezeu-omul, ea
este în acelaşi timp Maică a lui Dumnezeu şi Maică a oamenilor, sprijinul lor
şi protectoarea lor. Model în timpul vieţii noaste, ea ne îndreaptă prin
moartea sa spre sensul morţii noastre. Icoana Adormirii sale schiţează imaginea
morţii fiecăruia din discipolii creştini pe care Hristos îi va primi în Împărăţia
Sa. Ducând lupta cea bună, renunţând de bună-voie la patimi, ea se odihneşte pe
patul său de moarte înconjurată de lumea pământească şi cerească.
În bunăvoinţa sa maternă, ea ne trezeşte
la viaţa în Hristos la care ea contribuie să o formeze în noi. După ce a permis
naşterea trupească a lui Dumnezeu pe pământ, ea continuă astfel să-L nască în
inima omenească, care accede prin ea la Fiul, prin harul Sfântului Duh. Spre
deosebire de mama posesivă, ea veghează la nevoile profunde ale fiecărei
persoane.
În dezacord cu învăţăturile catolice,
creştinii ortodocşi nu o consideră Mamă a Bisericii, ci Maică în sânul
Bisericii
Maica
Domnului – Comoara pământească şi Mamă adevărată(I)
-
de Michel Quenot -
,,Omule,
parcurge în duh întreaga creaţie.
Şi
vezi dacă este ceva care să egaleze sau care
să
fie mai măreţ decât Maica Domnului Fecioară.
Cercetează pământul, străbate marea,
străpunge
aerul, contemplă cu gândul cerurile,
amintindu-ţi
de puterile nevăzute, şi vezi dacă există,
în
întreaga creaţie, o altă minune decât Ea”
(Sf.
Ioan Hrisostom, Omilia Maicii Domnului).
Un diamant acoperit de praf îşi pierde
strălucirea şi frumuseţea. Ce minune, în schimb, să-l contempli proaspăt
şlefuit! Expus razelor soarelui, se aprinde şi străluceşte în mii de lumini.
Comoara cea mai pură a omenirii, Fecioara
Maria, reflectă lumina din Lumina purtată la sânul său. Poeţi, scriitori,
pictori, sculptori, artişti de toate genurile s-au întrecut, de-a lungul
timpurilor, să o mărească şi să încerce să exprime frumuseţea sa maternă.
Atmosfera de indiferenţă şi de raţionalism, creată de omul modern îndopat de
tehnologie şi ancorat în material, goleşte totuşi orice spaţiu de o Fecioară
Maică, cu atât mai mult de o femeie considerată Maică a lui Dumnezeu. (…)
Multă cerneală a curs pe tema ei, şi chiar
dacă totul pare a fi spus deja, ea depăşeşte într-atât inteligenţa omenească,
că proslăvirea ei rămâne inepuizabilă. Nici o limbă omenească nu este de ajuns
pentru a enumera minunile sale!
Maică a celor vii. Câte fiinţe umane nu
suferă din lipsa unei adevărate mame? Se strică şi se încalcă acest rol vorbind
de mame necăsătorite, de mame purtătoare (n. r. care dau naştere prin
însămânţare artificială), de mame lesbiene.
Adam o numeşte pe însoţitoarea sa „Eva”,
ceea ce înseamnă „viaţă”, „pentru că ea este mama tuturor celor vii” (Fac.
3:20). Înălţată la gradul de mamă a creştinilor, urmaşă a lui Avraam care îi
asigură paternitatea, Fecioara Maria a crezut, de asemenea, în îndeplinirea
promisiunii Domnului (Lc. 1:45), devenind astfel preafericita Maică a celor cu
adevărat vii. Importanţa sa în istoria mântuirii şi în viaţa fiecărui om de
aici îşi trage izvorul. În felul primei Eve, a cărei căderi priveşte întreaga
omenire, „da”-ul său la primirea în ea a Mântuitorului a unit dumnezeiescul şi
omenescul.
Ne putem imagina un moment durerea sa când
asistă, neputincioasă, la picioarele Crucii, la pierderea Fiului său muribund?
Prima fiinţă omenească în ordinea sfinţeniei, ea ne reprezintă împotriva
laşităţii noastre. Înainte de a muri, Iisus nu-şi încredinţează Mama rudeniei,
ci apostolului Ioan, supranumit Teologul pentru că a pus un accent deosebit pe
cuvântul Stăpânului în Evanghelia sa, înainte de a deveni el-însuşi cuvântul.
Această maternitate îşi găseşte împlinirea în Golgota care o face să se ridice
la o maternitate universală către poporul lui Dumnezeu.
În dragostea sa profundă pentru Maica
celor vii, Sfântul Siluan Atonitul scrie: „Când sufletul este pătruns în
întregime de dragostea lui Dumnezeu, oh!, totul este atât de bine, totul se
umple de dulceaţă şi de bucurie! Dar, chiar şi atunci, nu scăpăm mâhnirii
adânci, şi cu cât este dragostea mai mare, cu atât mai adâncă este întristarea.
Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar printr-un singur gând, şi nu
şi-a pierdut niciodată harul, dar ea de asemenea a avut de îndurat mari
mâhniri. Când se afla la picioarele Crucii, durerea sa era vastă cât oceanul.
Durerile sufletului său erau incomparabil mai mari decât cele ale lui Adam când
a fost gonit din Rai, pentru că dragostea ei era, de asemenea, incomparabil mai
mare decât cea a lui Adam. Şi dacă ea a rămas în viaţă, este doar pentru că
puterea Domnului a ţinut-o, căci Domnul voia ca ea să vadă Învierea Sa, şi ca
după Înălţarea Sa ea să rămână pe pământ pentru a mângâia şi bucura pe Apostoli
şi noul popor creştin”.
COMPOZITORI
SI ASCULTATORI
-
Compozitorul Arvo Part -
Oameni fara patimi nu exista în aceasta
lume, nici printre compozitori, nici printre ascultatori. Fiecare e beat de
duhul vremii, beat de sine.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64
Mulțumiri!
Mulțumesc cordial tuturor prietenilor și
neprietenilor mei, care au binevoit să-mi adreseze urări de bine și de sănătate
cu prilejul zilei mele onomastice, care au avut doar intenția s-o facă dar au
uitat, cât și Dumneavoastră tuturor celor care citiți aceste rânduri și vă rog
să primiți și din partea mea aceleași urări de bine și de sănătate.
Vine o vreme, când ai impresia că
prietenii sunt tot mai puțini, că cei mai mulți au plecat în lumea tinereții fără bătrânețe, că ești
tot mai singur. Zilele aniversare și mijloacele acestea electronice de
comunicare între oameni îți dovedesc contrariul. Descoperi atunci că sunt sute
de oameni care te respectă, poate chiar te iubesc, care-ți adresează urări și
gânduri bune. Toate acestea sunt ca o gură de oxigen, pe care ți-l oferă
societatea. Înțelegi atunci nu numai că nu ești singur, dar că oamenii au nevoie
de tine, de munca ta, de prezența ta în mijlocul lor, de cuvântul tău și de
dragostea ta pentru ei.
La mulți ani cu sănătate, pace și bucurii,
dragii mei de aproape și de departe!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Cum
scăpăm de deznădejde?
-
Arhim. Justin Pârvu -
Să cugetăm la câte am greşit şi multe nu
le ştim şi că nu merităm atenţia Domnului. Domnul ştie şi frunza pe care o
călcăm în picioare.
Nu mie îmi aparţine viaţa, ci lui
Dumnezeu. Oare i-am depăşit noi în nevoinţe pe mucenicii apropiaţi nouă, din
închisorile comuniste – Gherla, Piteşti, Aiud, Canal, Baia Sprie şi toate
lagărele de concentrare? Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui
Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci îşi şi asumau
suferinţa, astfel încât din inima lor izvora dragostea şi iertarea faţă de cei
ce-i prigoneau, după cum avem modelul Sfântului Arhidiacon Ştefan.
Să nu credeţi că Hristos nu poate să
insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri! Nici eu nu mă
gândeam că voi trece prin toate suferinţele prin care am trecut, dar bunul
Dumnezeu m-a ajutat să trec şi de această perioadă din viaţa mea.
Dar de ce trebuie să transformăm acuma
totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv
sufletul şi să îl înfăţişez curat înaintea lui Dumnezeu aşa cum mi l-a dat El,
cu umilinţa, cu posibilităţile mele, cu neputinţe, slăbiciuni, căderi. Acestea
toate ne dau nouă smerenia care agoniseşte harul lui Dumnezeu.
COCOSUL
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Poti aduna si ziua de pretutindeni, cu
foarte multa usurinta, multe temeiuri, ca sa admiri pe Creator. Sa te gândesti
ca te desteapta la lucru o pasare din curte, cocosul, care cu mult înainte de a
se lumina de ziua, cu voce ascutita, striga si vesteste ca are sa rasara
soarele; se scoala dis-de-dimineata împreuna cu calatorii, iar pe plugari îi
scoate sa-si lucreze pamântul.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
166
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu