Poate
fi respectat „Jurământul lui Hipocrate” ?
Prof.
univ. dr. Vasile Astărăstoae
27
August 2023
Întotdeauna, când se discută despre
medici, oponenţii declară că „trebuie să respectaţi «Jurmântul lui Hipocrate»
pe care l-aţi depus când aţi terminat facultatea”. Paradoxal, însă când i-am
întrebat pe unii ce cuprinde acest jurământ, am primit răspunsuri hilare, care
dovedeau că, de fapt, nu-l citiseră.
Jurământul lui Hipocrate alături de
rugăciunea lui Maimonides sunt texte care păstrează caracterul mistic al
profesiei medicale. Vrem nu vrem trebuie să recunoaştem că medicina a apărut
drept o medicină sacerdotală şi abia mai târziu s-a secularizat. Nu ştiu dacă a
fost bine sau rău. În fapt, jurământul lui Hipocrate impune obligaţii
medicilor; obligaţii care au drept scop a introduce ordine în interiorul
breslei şi a construi încrederea în breaslă.
În epoca contemporană, în România, poate
fi respectat jurământul lui Hipocrate?
Să
analizăm numai câteva din obligaţiile impuse de jurământ:
„Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi
fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i
nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări,
păstrarea tainei este o datorie”.
Legea în România, echivalarea medicilor cu
funcţionarii publici, face fără obiect prevederea din jurământ. Dacă nu ar
destăinui tot ce află despre pacienţii săi, un medic va fi condamnat penal
pentru favorizarea infractorului sau pentru împiedicarea înfăptuirii justiţiei.
În alte ţări - S.U.A., Anglia, majoritatea ţărilor U.E. - medicul este protejat
legal şi poate păstra secretul profesional. Cred că aţi văzut suficiente filme
în care agenţii organelor de urmărire penală pur şi simplu furau documente
medicale - şi puteau să fie chiar arestaţi dacă erau prinşi - pentru că medicii
sau unităţile medicale nu le puneau la dispoziţie. Raţiunea protejării medicilor
este interesul pacienţilor şi tratamentul non-discriminatoriu al acestora,
deoarece în acordarea asistenţei medicale, medicul este interesat de dreptul
pacientului şi nu de ordinea publică. Pentru el, cum spune şi „legământul lui
Maimonides”, persoană onestă sau un infractor, cel puternic sau cel slab, cel
bogat sau cel sărac, sunt egali în tratament. Pentru cei care mă vor
contrazice, le spun că singura derogare de la secretul profesional se aplică
doar dacă medicul ia cunoştinţă de posibilitatea ca viaţa cuiva să fie pusă în
pericol şi atunci poate să informeze organele abilitate (vezi cazul Tarasoff).
„Preceptele, lecţiile orale şi tot restul
învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor
uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar
nimănui altcuiva”.
Nici nu am ce comenta. Dacă s-ar respecta,
atunci ar fi o avalanşă de acuze, privind nepotismul, favoritismul, conflictul
de interese, etc.
„Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl
voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea
mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca
pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi
fară să le cer vreun legământ”.
Mai este de actualitate aceasta obligaţie?
Dacă observăm opinia generală şi la unii reprezentanţi (nu pot să le spun cozi
de topor) din lumea medicală, am trage concluzia că nu există o şcoală medicală
românească, că totul este urât şi neprofesionist şi că numai din întâmplare
pacienţii supravieţuiesc în sistemul de sănătate românesc. Este suficient să ne
uităm la ce declară sau scriu cei care au terminat o facultate de medicină, dar
nu au fost capabili să profeseze şi au eşuat în alte meserii sau la cei care au
profesat, dar care au făcut performanţă doar pe sticla televizorului, în ziare
sau pe Facebook (unii au ajuns şi pe diferite funcţii de consilieri
guvernamentali) ca să observăm că, în opinia lor, numai cei care s-au format în
şcoli din străinătate au învăţat ceva. Apare însă următorul paradox: şcolile de
medicină din ţări ultradezvoltate respectă profesorii din România, dar şi
medicii români pregătiţi în România sunt extrem de apreciaţi şi sunt acceptaţi
în alte ţări. Nu sunt la fel de apreciaţi însă în România. Şi atunci poate fi
respectat Jurământul lui Hipocrate în România?
P.S.: „Jurământul lui Hipocrate” (varianta
clasică, nu tot felul de variante adaptate cum ar fi cea vehiculată prin
reclame la televizor de Medlife) îşi păstrează însă valabilitatea împotriva
oricăror îngrădiri legale. Este doar o chestiune de opţiune. În 1935, peste 75%
din medicii germani au aderat la ideile naziste şi au încălcat jurământul.
Această rană sângerează şi în prezent. În 1939, toţi medicii olandezi au decis
să nu respecte legislaţia (să nu îi divulge pe evrei şi să nu practice
eutanasia) şi din această cauză, în 1942, 90% medicii olandezi au fost trimişi
în lagărele de concentrare nazistă. A fost o opţiune. Ioachim Frost i-a numit
pe unii medicii diavolului, iar pe ceilalţii medicii imposibilului. Şi medicii
români pot decide dacă vor fi medicii diavolului sau medicii imposibilului.
Nu
de moarte mă îngrozesc, ci de veșnicia ei
„Nu
am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii,
vreau să zic./ La fel cum lumina pârăsc.// Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/
De-ai avea mamă şi-ar muri?!/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii
şi-ar muri?!// Nu am, moarte, cu tine nimic./ Eu nici măcar nu te urăsc./ vei
fi mare tu, eu voi fi mic./ Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.// Nu
frică. nu teamă-/ Milă de tine mi-i./ Că n-ai avut niciodată mamă./ Că n-ai
avut niciodată copii”. (Grigore Vieru, „Nu am moarte cu tine nimic”).
PS: am un sentiment de revoltă și scârbă
(nu greață, scârbă), pentru toți șacalii și coioții care în mod ipocrit vor să
profite (inclusiv electoral) de plecarea de lângă noi a acestor patru oameni.
Românii
vor spitale
Un post de televiziune, probabil pentru
a-și crește audiența, a lansat un așa-zis sondaj de opinie, care arată ce își
doresc românii de la primarii pe care îi vor alege.
Nu a fost un sondaj, care să conțină
întrebări deschise, ci au fost nevoiți să aleagă dintre cele 4 opțiuni: spital,
școală, biserică și parc (mai multe puteți citi aici)
Cei care au răspuns, au pus pe primul loc
spitalele. Cum aleșii locali trebuie să se plieze pe dorințele electoratului,
deja văd cum în fiecare comună, în fiecare oraș și în fiecare capitală de
județ, vor crește precum ciupercile spitale moderne și ultrautilate.
Însă
am trei nedumeriri:
- Din ce fonduri vor fi construite aceste
spitale? Se știe că în România alocația din PIB pentru Sănătate este cea mai
mică din UE - nu a depășit niciodată 4,1% din PIB, comparativ cu 7% media pe
UE. Construcția și dotarea unui spital de 400 de paturi costă minim 70 de
milioane de Euro. În prezent, nici măcar pentru construcția celor trei spitale
regionale, de care se discută de ani de zile, plasate în Iași, Cluj și Craiova,
nu au găsit fonduri.
- Ce se întâmplă cu planul național al
numărului de paturi? Să nu uităm că tendința și recomandarea, celor care au
făcut auditul sistemului de sănătate, este de a reduce numărul de paturi din
spitale și a crește eficiența sistemului de medicină primară.
- Cine va lucra în aceste spitale? Pe
datele pe care le avem, se constată un deficit major de personal calificat în
sistemul de sănătate. În anul 2013 în spitalele publice lucrau 22.500 de
medici, pentru ca în anul 2016 numărul acestora să fie de 12.700. După
normativele Ministerului Sănătății - ținând cont de numărul de paturi - în
prezent ar fi necesari aproximativ 25.000 de medici de spital. Această
hemoragie din spitalele publice se explică prin plecările în străinătate,
decese, pensionări și arestări. În perioada 2007 - 2015, Facultățile de
Medicină au „produs” în jur de 2.700-3.000 de medici, iar ieșirile din sistem
au fost de 3.200 - 3.500 de medici.
Românii vor spitale. Într-o viziune ultraoptimistă,
această dorință a lor va deveni realitate. Singura problema va fi că vor avea
spitale ultramoderne, ultradotate pe care le vor vizita inclusiv la Noaptea
Muzeelor, dar nu vor vedea medici și asistente medicale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu