POEZII
PENTRU SÂMBĂTA SEARA
,,Limba noastră veche, românească”
Mircea Dorin Istrate
~*~
A NOASTRĂ
LIMBĂ VECHE, ROMÂNEASCĂ
Cum sună
limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați
întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină,
dulce și doinită, de toți ce-o simt,
ușor vorbită,
Iar pentru
suflete și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i
într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări
smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus
în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta
mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul
iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea
fără margini din bocetul la cela dus
Și în
lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la
noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar
ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba
noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o
strună-n cântul ei ne-adună, în jurul
unei căni cu vin.
A noastră
limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de
Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi
moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de
veci să mi-o păstreze, că-i veche taină
și minune
DOVEZI DE VIEȚUIRE
Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori
Cucuteni.
Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta
unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în
mormânt.
În datini și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram,
de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o
fi ‘nainte.
Așa era viața
pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau
cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta
și locul erau însemn de neamuri,
Iar fapte
mari făcute, te încinsteau c-un nume.
Ascunse în legende,
în mituri, în povești,
În
vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri
din spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
Citește-le
cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor
viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de poveste,
e adevăr ascuns.
Învață și păstreaz[ în țandără de minte
Minunile acestea, istorii
curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.
DATINI, OBICEIURI ŞI
TRADIŢII
Noi nu pierim, pân’ mai păstrăm
în suflet
O datină ce-i din străbuni
lăsată,
Mai până când, în adâncimi de
cuget
Mai ţinem o tradiţie curată.
Mai până când păstra-vom
rânduiala
Şi-i pomenim pe moşii noştri
toţi,
Mai până când cu drag şi cu
sfiala
I-om înălţa în slavă pe cei
morţi,
Mai până când ne-nvăşmântăm în ie
Să nu se-ngroape omul în păcate,
Mai până când copilul încă ştie
La Maica spună-i rugile în
şoapte,
Mai până când vom ţine Postul Mare
Ne cureţe păcatele la toţi,
Mai până când aprindem lumânare
Şi-om da pomană încă după morţi,
Mai până când ne-om boteza copiii
Acolo, la biserica din sat,
Mai până când la nuntă toţi
străinii
Cu chemători i-aducem pe-nserat,
Mai până când vom ţine-n
sărbătoare
Cea naştere slăvită, de Crăciun,
Şi vom lăsa cu drag să ne-nfioare
Mărita zi, ne facă suflet bun,
Mai până când cu ouă înroşite
Ne-om aminti de Domnul de pe
cruce
Şi vom păstra în suflete cernite
O lacrimă nicicând să se usuce,
Mai până când, de Paşti, în ziua
mare
Ne-om bucura cu vin şi cozonac,
C-a înviat Hristosul, şi-n
iertare
Păcatele ne-a şters în vechiul
veac,
Mai până când vom ştii de
Sânzâiene
Să împletim coroane mici de
flori,
Ca să vedem ce viaţă ni
se-aşterne
Iar anii de-or fi grei, sau mai
uşori,
Mai până când avea-vom în trăire
Bătrânii noştri încărcaţi de ani,
Vom şti că încă nu-i în adormire
Ce strâns-a neamu-n sutele de
ani.
Mai până când vom învăţa copiii
C-aşa ne-am dus viaţa-n ăsta loc,
Nădăjduim că ei şi-n urmă fiii
Avea-vor neamu-n umbră de noroc.
*
Să ţineţim aşadar, cât viaţa ţine
Tradiţii, obiceiuri din străbuni,
Şi datina ce ne-a-nvăţat de bine
Să nu uităm că suntem, buni
români
PORTUL POPULAR
Văzut-ați
voi cu câtă voioșie
Frumosul
port venit din veșnicie
Românu-l
poartă-n zi de sărbătoare
Să-i umple
ziua de frumos și soare?
Cu el femeia
încă se mândrește,
În el ființa
toată-i înflorește
Și
este-ntr-una floare între flori,
Iar de-o
privești te trec ades fiori.
Cu IA
învrăjitu-mi-a bărbații,
În POALĂ -a
legănat copii și frații,
CĂTRINȚELE
îi dat-au strulucire
Mereu să-mi
aibă parte de iubire.
În LAIBĂR
pus-a un buchet de floare,
Iar în
NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,
Când fi-va dânsa încă în nevoi
La mort,
necaz, ori de boli-veți voi.
Când și-a
țesut veșmântul iarna toată,
A pus în el
iubire laolaltă
Cu tot
frumosul lumii ce-o-nconjoară,
Sperând să-i
fie viața mai ușoară.
Cu-n PUNCT,
c-o CRUCE, toate le-a cusut,
Acolo-mi
stând istorii de-nceput,
Tristeți,
speranțe, încă bucurie
Și-a locului
poveste-n ele-mi fie.
De știi să
le citești, dintr-o privire
Îmi știi de
unde-i fata cu-a ei ie,
În care deal
îmi este măritată,
În care vale
fosta ea ca fată.
*
În cinste-mi
țineți portu-adevărat
Pe care-n
timpuri neamul la purtat,
El
încă-nnobilează și-nfințește
Pe cela
care, astfel îmi gândește.
VORBĂ VECHE
BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor
de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea
atâtea înțelesuri,
Rămasă din
cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei
vrăjit, plin de eresuri.
În ceea
vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au
adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii
făcători de fapte bune
Ce au acum
în ceruri izbăvire.
Nici nu
gândim ce-avere ne lăsară
Și ce
comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea
bătrână-i floare rară,
Ea înstelând
cea limbă ce-i vorbită.
Prin ea
legăm trecutul de departe
Cu mersul
zilei cele-i de acum,
De-o mai
vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru
început, pe-acesta
drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri strămoșești.
Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.
Că ceia TROACĂ fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.
Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.
LIMBA BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale,
liniștită,
Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă
nepierită,
În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine
încifrate,
Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.
Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de
ciocârlie,
Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,
În zisa lor se-nlăcrimează fiorul pus în Mioriță,
Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.
Și câte încă
vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii
Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii
Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă
pân’ la mine,
Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul
care vine.
Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de
noi popoare
Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele
hotare,
De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am
frați,
Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.
*
Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,
Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru,
dinceput,
Și nume-am
dat la toate cele în limba veche, bătrânească,
Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.
Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea
și-nțelesul,
Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,
Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam
și-același grai
Și poate
sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.
Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul
mi-a vorbit-o
Și care eu,
la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,
Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o
să vie,
Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă
popa-n glie.
**
Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul
Și-n dosul
stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,
Când nevoit,
din cele două, lua-voi doar o crestătură,
Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din
urmă.
Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,
Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca
sfinți,
Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii
humii
Și până-n
ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.
HOȚIȘORII
CĂTRĂNIT, nevoie mare, moșu Toader, vechi PÂNDAR,
Care are-n
grijă via ce de-acum se îndulcește,
Tot îmi SUDUIE de-o vreme, că nici n-are el habar
Cine-l
fură-n ziua mare, de ajuns-a de poveste.
A băgat de
seamă dânsul, că, așa, mai dup-amiază,
Când
te-moaie sfântul soare și tot omul HODINEȘTE,
Cineva ce
știe bine că cel loc e fără pază,
VAMĂ ia din dulcea vie, cât cea inimă-i poftește.
Măi să fie,
zice moșu, apoi asta e hoție,
Să te fure
nuștiu-cine mai ceva ca într-un codru ,
Și se pune
pe pândite, către drum, la cap de vie,
Simte el
c-aici se intră, că-n alt fel, chiar că nu-i
MODRU.
Și să vezi
Doamne, minune, altă zi altă hoție,
Altă PAGUBP la dânsul, cam de două pălării,
Stă
bătrânul, CUMPĂNEȘTE și se-ntreabă: cin’să fie
Hoțul ce mi-l PRĂDUIEȘTE de belșugul
dulcei vii?
*
Eu îl știu și nu e unul, numai vouă
vi-l voi spune,
Sunt copiii, pofticioșii de-ndulcite
bunătăți,
Vin în haită, ca HÂRĂII, după ce au
fost la prune,
Să se-ndoape și cu struguri, cum
făcut-au și-alte dăți.
Hoții mici, ușori ca fulgul, ca o
vulpe se strecoară,
Stau în umbra unor tufe și nu-i MODRU
să mi-i vezi,
Îmi mănâncă doar un strugur, mai de
poftă și coboară
Ca să prade-n a lor drumuri și-alte
două-trei livezi.
Lasă-i moșule de-oparte, că așa-s
copiii lumii
Pofticioși și hoți de dulciuri, că
și tu la fel ai fost,
Fură doar așa, în joacă, nu fac
pagubă nebunii,
Iar de iau nu-și fac păcate, că cei
struguri îs, de post.
HOȚOMANII
-ȘOHAN
nu-ți pupa voi raiu blăstămațâlor HOHERI,
Ce
prădaț grădini la oameni pentr-o STRAIȚĂ de cireșă,
Hoți
neduși pe la biserici, apoi voi sunteți școleri
Ori
tălhari de drumul mare ce de cinste nu le pasă?
Las’
c-oi face io BOSCOANE, zâce buna ÎNCÂNITĂ,
Să
vă STREPEZASCĂ dințÂ, gura vostă să o strâmbe,
CHIORI
să fiț și limba-n gură vă rămâie înlemnită
Și
din TĂLCHI și până-n frunte să vă iasă numa BUBE.
Eo,
cu doi ȚÂNGĂI de școală, SPĂRIOȘI din cale-afară
Stam
ascunși pe după șură sub o tufă de bostan,
Ascultând
BLĂSTĂMU bunii și-a ei vorbe de ocară
Ce
de-ar fi să mi să prindă, tăt BETEJI om hi un an.
Și
în gândul meu NECITOV, înălțam la cer o rugă
Să
mă ierte Născătoarea și la tata să nu-i spună,
Că
de află-n sara asta la ciobani mă bagă slugă
Să
mă-nvețe omenia, șepte ani și înc-o lună.
Iar
la Domnu, printre lacrimi, tăt promisu-i-am de TĂTE,
Doar
mă leșe-n sănătate că oi HI de-amu un sfânt,
Buna
încă să nu afle și oi face, Doamne, câte
Tăt
ni-i da să duc POVARĂ cât mai hi-voi pe pământ.
*
După
ce s-o dus bătrâna către grădină la vale
SUDUIND
pe hăi netrebnici ce o fură-n bătătură,
Am
pornit-o ca din pușcă fiecare-n altă cale
Numa
nu ne-ajungă vorba-i, ce-o SLOBOADE a ei gură.
Sfânt
am fost vreo două zâle și cu buna-n miere-lapte
De
să minuna bătrâna cât îs, Doamne, de TOMNIT,
Iar
de-am VĂST că tătu-i bine, m-am gândit că nu-i departe
Grădina
lui popa nostru, cu-n cireșu-mpârguit.
*
Cum
trecut-au cele zile când furam de la vecine
O
STRĂIȚUCĂ de cireșe să-ndulcim al zilei timp,
BLĂSTĂMAT
copil, ca alții, făcător de rău și bine
Fost-am
și eu în vecia clipelor din anotimp.
** *
S-a
uscat demult cireșul, buna-i sus prin raiuri sfinte,
Prin
grădinile vecine nu-s copii ca să mai fure,
Au
rămas doar amintire timpurile din-nainte
Când
aici avut-am raiul, plin de poame și de mure.
MULTĂ-NȚELEPCIUNE
-Nu pui tu băiete COPERIȘ la lume,
Îmi zicea bunicul, Dumnezău mi-l știe,
-Că de-i face asta multe n-or HI bune
Și mai rău strâca-vei, cum o fost să hie.
Vorbe mari, deștepte, într-un colț de țară,
De ținut în minte dacă ai urechi,
Ei, ce-s coada lumii, multe-mi învățară
Din deșteptăciunea timpului străvechi.
Că-n rotirea vremii pusă-n anotimpuri
Tot născut-au vorbe bune de-ndreptare,
Și să se-nvechească în lungimi de timpuri
Le-au purtat ca zester, pentru neuitare.
VORBE și PROVERBE, DATINI, OBICEIURI,
Mare-nțelepciune poartă timpu-n ele,
Ține-le avere, pune-le temeiuri
La a vostră viață, ca și-n toate cele.
Ele-s bani din SALBA vieții trecătoare,
Aur de comoară din deșteptul gând,
Candelă-n troița vremii veghetoare
În scurtimi de viață, ce tot vin la rând.
**
Când se du-se moșu, a luat cu sine
Partea din comoara vorbelor deștepte,
Eu, le apucat-am și-ncă port cu mine
Spusa celor vorbe, mari și înțelepte.
În cuvânt se-adună boaba-nțelepciunii
Stoarsă din trăirea timpului trecut,
Dacă-l înțelegem, fi-vom ca străbunii,
Buni, viteji și harnici, Domne, cum ne-ai vrut.
NU- S MAI
GUSTURI CA ODATĂ
Sunt din lumea mea, uitată, rămășiță
pe pământ,
Domnul poate că mă ține martor vremii petrecute,
Să spun lumii cum urcat-a în de toate,
cu avânt,
Dar și câte lucruri bune, le-am
uitat, ori sunt pierdute.
Traiul ăsta e mai LESNE, mai ușor,
dar mai pe fugă,
Nu-i HODINĂ liniștită să te-ncarce
cu putere,
Nu guști viața cu plăcere, nu-i mai
timp nici pentr-o rugă
Să o spui cu sfiiciune, cu smeritul
ce se cere.
Sunt, ce inima îți cere dacă vrei DE-MBUCĂTURĂ
Ce nici crede a ta minte, adunate de
prin lume,
Dar n-au gust și n-au mirosul cela
dat de la natură,
Ispitesc a tale simțuri, ca o
searbădă minune.
Mâine lumea, chiar uita-va gustul
unui COLȚ DE PÂINE,
Cu o SLANĂ afumată și-o DĂRABĂ DE
CÂRNAȚI,
Să tot mânci c-o PORODICĂ, nu vi-ți
mai opri nici mâne
De-o să zâcă totă lumea: ăștia
Doamne-s niște sparți.
Sau o ZAMĂ de ȘĂLATE, cu un BOȚ de
mămăligă
Și cu brânză mai CHOȘCOASĂ, măcar de
AMU un an,
Dar nainte o PĂLINCĂ, pe GRUMAZ să
mi te ungă
Să-nhierbânte-a tale sâmțuri,
vechitură de țăran.
Asta-i dară SĂNĂTATE, nu ce mânci tu
măi nepoate,
PAIE SĂCI, ce nu-ți dau vlagă, bani
degeaba aruncați,
HOSPE care mi te umflă de ajungi să
hii cât șepte,
Greu la umblet, fără viață, șters,
cu ochii bulbucați.
Mergeți dară pe la țară, de mâncați
pe săturate
Ce pământul dă de plouă și de-o
sapă-i mângâiat,
Și o GALIȚĂ de curte, prospătură
pe-ndesate,
Nu prostii din lumea largă, ce fac
boală, la ficat.
TULBURARE
M-am tăt dus
pe vale-n sus,
De din zâuă,
la apus,
M-am tăt dus
pe vale-n jos
Însă fără
de folos,
Că n-am văst
nici rai cu stele
Și nici iad
cu zâle grele,
Și nici om
făr’ de nevoi,
Dar nici
bine, pentru noi.
Tăte-n lume
mi-s strâcate,
Tăte-n rău
amestecate,
Tăte țân
numa o clipă,
Cât bătaie-i
de-o aripă,
Tăte țin
numa o zi,
Nu știm mâne
ce o fi,
Că acu-i ca
niciodată,
Nici pedeapsă
după faptă,
Nici tu hoți
la pușcărie
Ci în
slavă-s și-n mărire.
Apoi cin’ să
înțeleagă
Cu-a lui
minte de-i întreagă
Ce e bun în
astă lume
Unde toate
îs, …nebune.
VOROVIND CU BUNA
-TULAI Doamne, Bună, FOLELE mă dor
Că
TRII pumni de
prune am mâncat asară,
CHISĂLIȚĂ
încă şi-apoi
minteni mor
Că am fost pre HULPAV, rău ca să nu-ni pară.
-Apoi mă
băiete, zâce draga Buna,
Io ţ-am zâs într-una hii mai stâmpărat,
Ai băga în tine sorele şî luna
Cât îni fugi tu zâua HĂMESÂT prin sat.
Stai pe lângă mine de GRÂJEȘTE vaca,
Adă o LUȚĂRNĂ bună la purcei,
Leagănă PRUNCUȚU pân-o hi să tacă
Că ţi-oi da cereşă să îţi faci cercei.
Taie buruiană, fă un PIRICAR
Aivă puii cloştii până măne sară,
Du-te şi aşază LOITRELE la car
Moşu-to să ducă cucuruz la moră.
Ia tu FEDELEȘU şi-un ulcior de toartă
Să-ni aduci de grabă apă de izvor,
Să vă fac o zamă de FUSAICĂ lată
Cu
o costă HRIPTĂ bine în cuptor.
Pân-o hi să HIARBĂ mămăliga mare
Fă vreo zece PUPE bune pentru BOȚ
,Şi-apoi la aniază, fă de du mâncare
La a noşti care-s, pe hotare toţ.
*
Domne cătă
treabă am de-amu a face
Când, acol’, la Vale, plin îi de copii,
Trece-o zâua asta chiar de nu am pace
Ş-apoi mâni la scaldă,
totă zâua-i
hi.
Poa’ să facă Buna tăt ce vre să facă,
Că io, Doamne Sfinte, n-o mai SLUGĂRESC,
Numa zâua asta încă să-ni mai treacă
Ş-apoi mâne fi-va, rai împărătesc.
**
Azi, cu
gândul caut vremea cea bătrână
Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,
Nu-s mai Tata, Mama, Moşu, Mama TÂNĂ,
Casa, curtea, şura, locu-i plin de spini.
Să iertaţi cu toţii, câte supărări
V-a făcut copilul cela fără minte,
Peste tot şi toate pune-oi împăcări
Şi-un sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.
Cum ţi-aş da Mărite anii puşi în soartă
Ce-i mai am de-acuma până la sfârşit,
Numai dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,
Şi mă fă copilul cela fericit.
Aş griji purceii, puii, cloşca, vaca,
Duce-oi de aniază, sus, în Continit,
Toate înc-oi face Bunii, că săraca
Mult mă tot iertat-a câte i-am greşit.
Ne-am trecut prin lume, toţi câţi am venit
Din copilărie, raiul pământesc,
L-am gustat o clipă şi l-om tăinui
Steie-ne în suflet, dar dumnezeiesc.
MI-E DOR….
Mi-e dor de o sudalmă de la Buna
Când mai greșeam, că de, eram copil,
De vorba-i blândă ce-o rostea într-una,
Ca un zefir din luna lui April.
Mi-e dor să mai ascult câte-o poveste
Cu-n Chipăruș isteț și-un Făt-Frumos,
Și basmul cel știut c-o tristă veste,
Despre-un Harap avar, alunecos.
Îmi spuie dânsa iar, a câta oară?
Povestea lui Iisus cel Iertător,
De Iuda Trădătorul, iar și iară,
De Maica noastră, duh ocrotitor.
Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt strămoșii
Ce-mi HODINESC în țintirim sub cruce,
Cum au trecut prin viață norocoșii,
Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.
Și-apoi, de unde-ncepe vița noastră
Și câți din neam pe-aici s-au PRIPONIT,
De BACII noștri mari, ce-au fost o
astră
Și-n humă asta un’ s-au însfințit.
Mă-nvețe el din fluier cum se cântă
Și cum se strange-o turmă din CIOPOARE,
O strigătură veche de la nuntă
Și portul cum se poartă-n sărbătoare.
Și când HOTARU-I încă bun de sapă,
Cum se COSEȘTE iarba de pe Coastă,
Cum el, ULCIORUL rece-mi ține-o apă,
Cum SATUL meu e veșnicia noastă.
Cum mi se JOACĂ fetele la horă,
Ce STRÂGĂTURI se fac la un NUNTIT,
Ce trebuie să-mi știe înc-o NORĂ,
Și cum se ține VINU la-nvechit.
Cum să te PORȚI în sat, să-ți meargă bine
Pe popa și pe dascăl să-l CINSTEȘTI,
Cum să te ai cu cei mai mari ca tine,
Cum să îți știi tu locul unde ești.
*
O Doamne, cum m-aș duce-n legănare,
În fapt de seară într-un car cu boi,
Tot picurându-mi drumu-n lăcrimare,
Să mai trăiesc o clipă printre voi.
Să mai învăț ce-ar trebui să știe
Un bun român din neamul românesc,
C-aicea să rămână veșnic vie
Icoana celor dragi, din omenesc.
MAMA TÂNĂ
Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră cea bătrână,
Ce copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,
Era dulce precum mierea, legănată, lucitoare
Și din moși-strămoși pe-aicea semănată pe cărare.
*
Parc-o văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată,
Să GRĂGEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,
PIRICAR făcea la GALIȚI și dăde vaca la ciurdă,
Scoafa și v-o două capre, mânce iarbă verde, crudă.
Mai apoi, făce o ZAMĂ pentru-ai mei, ce pe hotară
Să ZDROGHEU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,
Cu-n COȘER de cucurăză și-un LĂDOI de grâu curat,
Ce-l duceu pe rând la moară, proaspăt fie-mi măcinat.
Eu, cu gâștile pe vale adunam la buruieni
Și cu alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,
Ne uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,
Unde născoceam de tăte, tăt făcând ucenicii.
Mai apoi, cu coșu-n mână, mă ducem pănă-n Rozoare
Să le duc l-ai mei, sărmanii, așteptata cea măncare,
Mămăligă, brânză, ceapă, zamă grosă de sălate,
Ouă HIERTE și slănină și PĂPRICI delea murate.
MĂ-NTURNAM apoi acasă și luam o altă cale,
Cu toț pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la
vale,
Și-apoi scaldă până-n sară și cât încă nebunii
Nu făceam în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.
Sara, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,
ADĂPAM în grabă vaca ostenită și-n POIATĂ,
Așteptam s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună
Lapte proaspă, cald și dulce, să tot bei o
săptămână.
Apoi mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,
Cuib de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să mi-l
înmoaie
Până-n zori, în dimineață, când luam de la-nceput,
Altă zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.
*
Doamne, ține-mi amintirea până la sfârșitu lumii
Și mai ține-mi încă trează chipul blând, smerit, al
Bunii,
Rugă fac la sfinte ceruri și la Tine, de iertare,
Pune-o-n Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.
AMINTIRI
Așa
mi-o văd pe buna, MAMA TÂNĂ,
Demult
nălțată-n raiul cerescului divin,
Tot
înnodându-și viața trecută și bătrână
Din
clipe petrecute cu bune ori în chin.
Venită-n
astă lume din timpul de demult,
Cu
toate ale sale ce i-au făcut trăirea,
Noi
o credeam uitată pe-aicea din trecut
Să-și
facă împlinitul, sortitul și menirea.
Și
încă să ne spună, ca noi să ținem minte,
Ce-a
fost demult pe-atuncea, în vremea dumisale,
Când
viețile la oameni erau ades sortite
De
cum norocul clipei, îți aținea cea cale.
Și
ROSTURILE toate la datini și-obiceiuri,
Ce
peste an românii le au de la strămoși
Și-apoi
POVEȘTI cu zâne și fioroși balauri
Tot
ea ne-a spus că-s zestre, rămasă de la moși.
Și
CÂNTECE doinite și STRIGĂTURI de ȘAGĂ
La
NUNȚI și la BOTEZURI, la câte peste an
Se
tot petrec în satul și-n casa ei cea dragă,
Pe
toate ea le spus-a, să nu se piardă-n van.
Abia
acum SOCOATĂ îmi fac la câte toate
A
dus mereu cu sine, AVERE fără moarte,
Ținută
ca s-o lașe la rându-i la nepoate
Și
la nepoți ce încă le ducă mai departe.
Iar
când s-a dus la ceruri în lumea cealaltă
POVARA
ea lăsat-a pe noi, s-o veșnicim,
Iar
când în lunga vreme, începe-a fi uitată
Noi
cei care urma-vom, cel tâlc al lor să-l știm.
*
De-acol’,
din ceruri sfinte, iubită MAMĂ TÂNĂ
La
tot ce tu lăsat-ai noi bine-ți mulțumim,
C-așa
din veac în veacuri istoria bătrână
Tot
trece-n neuitare, ca noi s-o prețuim.
COMORILE
DE SUFLET
Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită
De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,
O văd pe Buna noastră pe prispă, ostenită
De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.
E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit
În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,
Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,
C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.
Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime
Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,
Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine
Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.
În sat, din cât e neamul, s-au mai rărit în vreme
Și lângă ei Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,
Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne
Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.
A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie
Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,
Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie
Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.
*
Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,
Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,
Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare
Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.
**
Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori
Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,
Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători
O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.
Învețe-mi o poveste, o datină străbună,
Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,
Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,
Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.
O nuntă cum se face, cu chemători și joc,
Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,
De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,
Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.
Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți
Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,
Așa-i de trebuință să facem astăzi toți
Ca să păstrăm vecia și de acun nainte
**
Atunci se strică neamul, când trece în uitare
Comoara lui de suflet ce-a adunat-o-n timp,
Lăsați mai steie-mi încă pe lunga lui cărare
În scurgerea de vreme, rotită-n anotimp.
LEACUL CEL LA
TOATE
S-au adunat ,,La Laie”-n FĂGĂDĂU
Trii năcăjâț, de-acol, de pe PĂRĂU,
JÂNDARU și vre-o doi de după Costă,
PRIVEGI să facă-acum la lumea astă,
C-or auzât c-o MOLIMĂ-I venită
Pe lumea asta tare năcăjâtă.
Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece
Așa cum uni cred, cu apă rece,
Aicia leacu-i un JINARS DE PRUNĂ
Băut încet sub stele și sub lună
Și povestit așa, cu de-AMĂGANU
În rostu lui, cum se-nvârtește banul.
*
Și mi s-au pus, pe la-nceput se sară,
Aiasta fiind de-acum a TRIA oară,
Să bea tot rând la rînd, doar cine poate,
Jinars de prună până-n miez de noapte,
Jindaru find de-amu tot cel din urmă
Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.
Îmi vor mai trece nopți peste părău
Și-aici ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,
S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,
Uitând mereu de ce-au avut în gând.
Și-apoi când astă molima va trece
S-or beteji cu toți, de apă rece.
ACASĂ, DULCE
CASĂ
ACASĂ e
cuvântul ce adună
Întreg
rotundul vieții, la un loc,
Acolo-i
CASA, MOȘU, BUNA tână,
Cu toții
stând sub umbră de noroc.
Acolo sunt
PĂRINȚII mei, sărmani,
Scoborâtori
din Bunu și din Buna
Și FRAȚII
mei mai mari sau mici în ani,
Nemșugul
nostru mic, ce fost-am una.
Acolo-i ȘURA, VITA de povară,
POIATA
caldă mirosind a lapte,
Și
RÂNDUNELE harnice ce zboară
Să-și țină
viața-n CUIB, din zi în noapte.
CUPTORUL
cela dădător de pâine
Înrumenită
toată și fierbinte
Și
PODUL CASEI cu cârnați, slănine,
Ce nici să
vreau nu pot să-l scot din minte.
Și
PIVNIȚA cu dulcea ei răcoare
Hodină
fie-i la BUTOI cu vin,
La VARZA
ACRĂ, leacul cu a ei moare
SARMALE
fie-n nunțile ce vin.
COȘERUL
cela așteptând bucate,
Răsplata
unui an muncit din greu,
COTEȚUL
cel cu galițele toate
Ce ne-au ținut
în viață, mai mereu.
Și-n
umbrau unui măr cu poame bune
FÂNTÂNA
cea cu apă veșnic rece,
Ce-n
CUMPĂNĂ ținea o-ntreagă lume
În
nesfârșita clipă care trece.
Și GRĂDINA
cu VIȘINI și CIREȘE,
Cu PERELE ce se topeau în gură,
Cu ZMEURUL
dulciu și cu AGREȘE,
Și-n umbra
unui NUC, negria MURĂ.
*
Aceasta e,
ACASĂ , dragii mei,
Oriunde-ați
fi plecați prin astă lume,
Din cele
depărtări de-aceea vrei
Nemșugul
tău, aicea să se-adune.
Și-n clipa
cea din urmă, de-o veni,
În huma ei
urmașii să te pună,
Acolo dar,
cu-ai tăi în veci să fii
Și vii și
morți, cu toții împreună.
De nu, vei
fi străin în orice loc,
Oriunde-n
viață pris-ai rădăcini,
Mereu vei
fi un om fără noroc,
Cu-ACASĂ-n
gând, acolo-ntre, străini
BOLÂNDĂ-I LUMEA
BOLÂNDĂ-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,
TĂHUI la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,
N-au să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,
CORCITĂ turmă dezlânată, fără de baci, ca vai de ei.
Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,
Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,
În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,
Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.
De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,
O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,
Tăț beau POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete
Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.
Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în războaie,
Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,
Aiastă lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și păraie
Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om CĂTRĂNI.
*
ȚÂFNOASĂ-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,
Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,
O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,
Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta MÂZGOȘAG.
***
Așa gândit-a ghiata Buna, până în
clipa când s-o dus
La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,
Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,
În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.
Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,
Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,
O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși
Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.
HOŢ NEPRINS
Prăpăditu,
trogloditu,
Steie-i
para-n gât de moarte
Hoţului
ce făptuitu
Jafu-n
grădină, azi noapte.
Oţărâtă-i
tare buna
Pe
făptaşu-n noapte stins,
Numai eu
şi sfânta luna
Îl
cunoaştem pe neprins.
Ieri, pe seară-n
cea grădină
Pe sub
părul de poveste,
Stam c-o
fată la hodină
Zis-am
noi, că-i omeneşte.
Numai că,
sub luna plină
Şi-n
bătaia celor stele,
Fata ceea
fără vină
M-aţâţa
cu gânduri rele.
Cică
pentru o sărutare
Ce mi-o
da, cu împrumut,
Ar pofti
o pară mare
Asta aşa,
de început.
Mai
încolo ce-o să fie
Dacă para
o să-i placă,
Ea mi-o
da ce-mi place mie
Numai
pofta să şi-o facă.
Învoiala-i
învoială,
Pere sunt
şi-or să mai fie,
Ce să
stai la îndoială
Când
răsplata-i , lângă tine.
Eu, aşa,
să-i fac în voie
I-am adus
dorita pară,
Ea , de
voie, de nevoie
Ca să
scape de povară,
Şi să
n-aibă datorie
Pentru
seara cu-nvoială,
Sărutări
mi-a dat o mie
Şi
dobânda, la tocmeală.
Mâine
seară mă voi duce
Cu cea
fată-n deal la vie,
Poate-o
vrea şi strugur dulce
Ca să-mi
iau, ce-mi place mie.
Buna
n-aibă ce îmi face
Iar
pândarul, luna plină,
M-a lăsa
în bună pace
Şi-oi fi
hoţul, fără vină.
Mircea
Dorin Istrate
BUNA
MEA BĂTRÂNĂ
Chipul tăi, iubită bună, e de-o vreme
lăcrimat,
Iară gura ta îngână vorbe ce-s aproape mute,
CĂTRĂNIT e al tău suflet, vlăguit şi
întristat,
Şi-ale tale zile toate, ţi se par de-acum
urâte.
Tot îl SUDUI pe Măritul că luatu-l-a pe moşu
Înaintea ta, sărmanul, şi-ai rămas în VĂDUVIE,
Şi prea mulţi trecut-au anii dar amu, îţi spui
că-i gata
Şi ai vrea să meri la dânsul, numai ziua aia
vie.
Ţi-ai gătat pe-aici de-acuma sorocitul şi
norocul
Şi-apoi viaţa asta încă, slugăritu-ai destul,
Săturatu-te-ai de toate, vină alta ieie-ţi
locul
Că ajunsu-ţi-a cât fost-a ADĂSTATU pân’ acum.
Doamne cât îmi ai pe suflet amăreală şi durere
Ce ai strâns-o viaţă–ntreagă înecată în nevoi,
Ai crescut copii, o droaie, cum putut-ai, cum
se cere
Că pe moşu, cruda soartă, l-a sfârşit în cel
război.
Azi, în loc de bucrie că lungitu-ţi-s-a viaţa
Peste cît ai fost în stare să o duci mereu în
spate,
Tot aştepţi de-o vreme-ncoace, că-ntr-o bună
dimineaţă
Ai să fii cu moşu-n ceruri şi de toate
dezlegate.
Noi te-om plânge, dragă bună şi te-om pune-n ȚINTIRIM
Sub o cruce, cum e datul, cu PECETE de ţărână,
Şi să fii neştears-o vreme, până încă noi te
ştim
O să-ţi scriu pe sfânta cruce: ,,Zace-aici, Buna
bătrănă!’’
Şi MELINI în primăvară am să-ţi pun pe-al tău
mormânt,
Şi o vorbă-i las lui moşu, să mă ierte că nu-l
ştiu,
Fi-ţi măcar acolo-n ceruri fericiţi, că pe
pământ
Viaţa voastră fost-a fiere, risipită în
pustiu.
BUNA-I
TARE CĂTRĂNITĂ
Cătrănită-i buna Doamne
Că vre-o trii HOHERI din sat,
Căutând azi noapte poame
Tăt CURECHIU, i-o călcat.
Blastămă acum bătrâna
SUDUIND s-audă tăţ,
-Uscă-li-să la tăţ mâna,
Ca bătrânului acăţ.
Pentru două-trii AGREȘE,
Nici tu coapte, tăte verz,
Şi o bască cu cireşe,
Pagubă-i de nici nu crez.
-Doamne că turbată-i lumea,
Frică n-are de nimic,
Fură joia, fură lunea
Şi hăl mare şi al nic.
*
Apoi nici nu ştie buna
Că az noapte, io cu doi,
Când s-ascunsă-n nouri luna
Am furat cireşe moi.
I-am călcat vre-o două straturi
Cu şălate şi curechi,
Pune-o buna după garduri
Altele, că-s încă verzi.
Că de poftă, ce nu face
HĂNDRĂLĂU cela prost,
Mâncă HULPAV şi-apoi tace
Nu şti nimeni cine-o fost.
Facă buna şi BOSCOANE
Și blesteme-n sfântul post,
Mie de mi dor de poame
Fur, chiar din avutu nost.
**
Azi, o mai aud pe buna
Cum adesea îmi zicea:
-Mă cochile hii cuminte
Să te laude lumea.
Eu n-am văst copil cuminte
Numa hăla de-i beteag,
Dar mereu oi ţâne minte
Că la buna, i-am fost drag.
S-AU DUS AI MEI LA CERURI
S-a dus și Moșu, dusu-s-a și Buna,
Să veșnicească-n țintirim, pe Coastă,
De-acolo peste sat răsare luna
Ce-o priveghea în noapte, casa noastă.
De-acum în vis i-oi mai vedea vre-odată
Și-oi vorovi cu ei de câte-s toate,
Și-n vorba lor molcomă, legănată
Va fi dulceața lumii, miere-n lapte.
Eu fi-voi ca atunci, copilul lumii,
Stăpân pe tot și toate din lumesc,
Bogatu-ntre bogați pe fața humii
Și tot pe-atâta încă în ceresc.
Doar c-am pierdut cea vorbă bătrânească
Ce-avea în ea un fagure de miere,
Luatu-au cu ei s-o veșnicească,
În lumea lor uitată, ce-acum piere.
~*~
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu