Eroism,
puritate, frumusețe, demnitate, noblețe, poezie, martiriu întru sublimul Mariei
(1)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
23
August 2023
„Puteri, ce puneți între noi hotare!/
Amenințați, loviți, răniți mai tare!/ C-un zâmbet în luminile privirii,/ Cu
milă și blândețe vă privim./ Nu tremurăm la gândul nimicirii,/ Noi suntem mai
puternici: Noi iubim!” (Panait Cerna)
Un popas de lumină pe muntele rugăciunii
de foc, hrănește sufletul cu roua smereniei, dăruindu-te adâncurilor ființei
unde sălășluiesc Hristos, Fecioara Maria și Neamul geto-dac ales!
Fecioarele-Femeile-Mamele geto-daco-române ale veacului al XX-lea, au fost prin
lupta, curajul, credința, demnitatea, caracterul, răbdarea, noblețea,
suferința, iubirea, jertfa, crucea, la înălțimea anticelor legendare,
Amazoanele războinice. Eroinele, Martirele din urmă prin sabia spiritului, prin
ruga neîncetată și trăirea continuă filocalică au atins starea mistică a
isihasmului carpatin a treptei serafice unde conștiința lor albă s-a absorbit
în Lumina lui Dumnezeu.
Mislea-mănăstire
ortodoxă, devenită închisoare regalo-comunistă
Biserica din piatră a Mănăstirii Mislea a
fost ridicată pe o veche sihăstrie de lemn, de voevodul Radu Paisie în 1537,
închinată Sfintei Treimi. După ce i-a înfruntat pe năvălitori și pe Mircea
Ciobanu care a pustiit-o, a fost refăcută de luminatul Domn Petru Cercel și
înzestrată de Bravii Mihai Viteazul și Matei Basarab, care în 1639 o eliberează
de sub papucul grecesc. Mănăstirea a slujit Domnului Hristos, până în anul
1869, când domnitorul catolic Carol I de Hohenzollern a transformat-o în
închisoare pentru minorii delicvenți. În anul 1924, nepotul lui Carol I, regele
Ferdinand de Hohenzollern i-a dat destinația de penitenciar central pentru
femei. În anul 1940 Mănăstirea-penitenciar a fost victima marelui cutremur. La
refacerea ei un rol important l-au avut frumoasele și inimoasele eleve
naționalist-creștine, arestate în anul 1941.
Penitenciarul, pe sub care curgea apa
Mislei, funcționa cu două secții: întemnițatele religios și deținutele politic,
comuniste. „Bisericuța avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne
aștepta. Izvor de credință și nădejde ea ne-a strâns în jurul ei cu o
îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la
ceasurile de laudă ne-a dat tărie și alinare” (Aspazia Oțel Petrescu,
Strigat-am către Tine, Doamne..., Ed. Axa, Botoșani, 2004, p. 91).
În brațele reci ale Bisericuței de piatră,
transformată prin voia puternicilor zilei, în temniță, s-au îmbrățișat ca
într-o Corolă inefabilă, Cele mai frumoase Flori spirituale ale României, a
căror mireasmă suavă – tinerețea lor au dat-o PATRIEI și lui DUMNEZEU, ca Ofrandă-Tribut.
Tribut
„Eu n-am avut, Doamne, aur să-i dau/
Vieții vrăjmașe tribut./ Din anii mei tineri ce-n mine sunau/ O salbă de preț
i-am făcut.// I-am dat și grădinile-mi grele de flori,/ Belșug de culoare
aprinsă/ Și-aripile care m-au dus peste nori/ Și fruntea cu zare încinsă.// Dar
viața hapsână a vrut să mai pun/ Un galben în salba de foc/ Și-am rupt ca pe-un
mugur din cerul meu bun/ Și steaua ce-mi poartă noroc.// Iar anii din salbă au
ars ca de jar,/ Cu ei și întregu-mi avut.../ Nimic n-am dat vieții vrăjmașe în
dar,/ I-am dat tinerețea, tribut!” (Eugenia Indreica Damian)
Aspazia
Oțel Petrescu (1923-2017), mare Mistică a Crucii, mărturisitoare și eseistă de
Aur.
Pașii pe Calea studenției au adus-o cu
emoție și râvnă la Facultatea de Litere și Filosofie-Cluj. Harul Duhului a
înnobilat-o creației spirituale înzestrând-o cu un talent literar de excepție.
Lumina mistică a sufletului ei curat și frumos i-a aprins strălucitor lucrarea
Iisus în poezia română, conferință în cadrul Frăției Ortodoxe, care i-a adus
aprecierea fierbinte a filosofului-poet Lucian Blaga. Harul de sus picura peste
sufletul ei fierbinte roua creației spiriuale, așa de lin și înmiresmat cum se
așează dimineața înainte de zori, roua cerească pe Trandafirul roșu.
Însoțită de prietena ei de suflet, mistica
poetă Zorica Lațcu, viitoarea Maică Teodosia are privilegiul de a-l cunoaște pe
cel mai Mare monah al Ortodoxiei românești contemporane, Arsenie Boca, care cu
înțelepciunea sa carpatină îi urzește isihast sufletul întru îndurările și
biruințele suferințelor pe care le va avea din plin în vremea întemnițării
religioase de la Mislea și Miercurea Ciuc, închisori unde va cunoaște Marea
Elită Feminină a spiritualității valahe.
Când era în primăvara vieții, fiind chiar
înainte de absolvire, a fost întemnițată religios timp de 14 ani. Din ființa ei
sensibilă, călcată în picioare, aproape strivită de șenilele regimului
torționar, se ridica o puternică flacără mistică, cea a sufletului călit în
suferință, har, smerenie și dragoste. Ajunși la capătul Calvarului, Martirii,
Mucenițele erau purificați/ purificate. Iubirea marioforă și hristoforă
i-a,/le-a făcut să ierte toată cruzimea apocaliptică a iadului roșu comunist!
„Comunismul a însemnat, mărturisea
Ana-Maria Marin, medic „fără de arginți”, evreică creștină, care a avut parte
de trei condamnări sub acel satanic regim, o imensă nefericire; arta lui de a
guverna a fost teroarea; puterea lui de convingere a fost tortura; orizontul
lui spiritual a fost satanismul, întunericul cel mai din afară; victoria lui a
fost înrobirea ce s-a realizat prin râuri de lacrimi și de sânge și prin munți
de cadavre.” („Prin poarta cea strâmtă”. Ana-Maria Marin a „Depus mărturia unei
vieți și încă a multor vieți pentru ca să se cunoască adevărul.(C.f. Aspazia
Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 243).
Aspazia Oțel Petrescu și-a ofilit Floarea
tinereții - Primăvara vieții, în odioasele temnițe, dar și-a păstrat mireasma
prin jertfa de zi cu zi în întunericul carceral, înflorind mistic, sub aura
Reginei trandafirilor mistici - Sfânta Tereza de Lisieux, invocată des în
rugăciunile părintelui Agenor, spre ai ocroti Primăvara vieții în grelele
încercări ale soartei. De fapt, destinul misticei Aspaziei Oțel a fost pus de
Oracolul Florii. Când a trecut pragul celor 18 ani, mama ei care adora Leandrul
– Floarea Sf. Ap. Andrei, i-a sădit un vlăstar de leandru alb, care trebuia să
poarte tainic destinul Odraslei sale. Leandrul a odrăslit, apoi s-a ofilit și a
fost aruncat în întunericul pivniței, ca apoi printr-un miracol a înverzit și
înflorit. Așa a fost și destinul tinerei Aspazia. Deși avea în fața casei o
grădină variată de flori, bulgărași, maci roșii, crini, garoafe, ghiocei albi,
gherghine, mușcate, cel mai mult îi plăcea Mărul înflorit. „Îmi plăcea să mă
visez un măr înflorit la o margine de drum sau la o margine de pajiște verde,
intens înflorit, strălucitor sub soarele de Mai. Un Măr nins de floare...
Într-o primăvară cu cer și soare divin...
„Mă iubesc în ipostaza mea de măr
înflorit. Mă simt cu adevărat un freamăt de flori și ning, ning în neștire
petalele albe-roz ce roiesc o clipă în aerul străveziu, apoi se așează liniștit
în iarba mătăsoasă... Sufletul meu în ipostaza lui de măr înflorit... Merii au
traversat în multe rânduri și în multe feluri viața mea: merii copilăriei de la
casele bunicilor și ale părinților mei, merii presărați pe calea destinului
meu, începând cu livezile Bucovinei, traversând multe localități, unele cu nume
legate de ei ca: Meriș, Meri, terminând cu livada de meri care dădea înveliș de
rai, iadului de la Mislea” (Aspazia Oțel Petrescu, Adusu-mi-am Aminte,
Roman-2007,p.131-132)
„De câte ori ninge cu flori de măr/ simt
că trăiesc miracolul primăverii.../ Le i-au în palme, le sărut,/ Dar ele se
metamorfizează/ În lacrimi ce cad una câte una.../ Pentru a îmbrățișa pământul/
Cu flacăra Iubirii...” (Emilia Țuțuianu)
Florile spirituale din Grădina Maicii
Domnului – Dacia Mare au împletit întru jertfa lor hristică cea mai tainică
Corolă a Filocaliei dacoromâne. În staminele lor s-au strâns toate suspinele
inimilor încărcate de Dor, de Drag, de Dragoste, de Doină, de Danubiu, de
Dragobete, de Dumnezeu. În pistilele lor s-au adunat toate plângerile de Acasă,
din celulele reci, din temnițele crunte. În petalele lor s-au cuprins toate
picăturie de sânge ale camaradelor ucise, ale camaradelor frânte, dar
neîndoite, ale camaradelor care s-au adus jertfă curată cu mireasmă
bineplăcută. În sepalele lor au strâns toate lacrimile mamelor cernite de
dramele provocate de dușmanii lui Christos și vrăjmașii Neamului, în care și-au
pierdut bărbații, copii, prietenii ori camarazii.
Prin suferință și-au înfipt rădăcinile mai
adânc, iar prin iubirea în Hristos, au înflorit mistic! Întreaga cantitate de
suferință, acel ocean de durere, revărsat în temnițe, s-a împărțit și măsurat
după treptele mistice ale fiecărei Flori, în trei măsuri: eroism, martiriu și
sfințenie.
Mărioara
Golescu
Ținuta demnă, înaltă, impunătoare,
autoritară, surâzătoare, binevoitoare, strălucitoare și un spirit profund,
rafinat, erudit, se conturau perfect într-o înfățișare cu adevărat princiară,
de prințesă voevodală, dat fiind faptul că ramura Goleștilor se apropia de
ramura Basarabilor. În închisoarea fostei Mănăstiri Mislea s-au întâlnit
întemnițate religios aristocratele unui strălucitor Arbore genealogic, precum
prințesa Ioana Cantacuzino, aviatoare de renume, Eleonora Bunea – prințesă de Widd, Domnișoara
Mărioara Golescu, Felicia Avramescu, fiica faimosului general Gheorghe
Avramescu, frumusețea ei lumina în jur ca o Auroră, cu un caracter și un suflet
pe măsură, Zizi Ghenea, fiica generalului Ghenea, sculptoriță, de o rară
frumusețe și bunătate, France Marcovici, fiica generalului Marcovici, Mery
Calafeteanu cu aristocratele spiritului
mistic, creștin-ortodox, Nicoleta Constanța Nicolescu, Lucia Trandafir, era un
miracol de culoare care împlinea noțiunea de frumos, Ecaterina Sultana Gâță,
delicată, sensibilă frumoasă ca un spic de grâu, cu ochii verzi de iarbă mătăsoasă,
întruchipa idealul Cavalerului și luptătorului trac, Maria Iordache, viitoarea Monahie Mihaela,
martiră, ce era străbătută de la un capăt la altul în toate faptele ei de o
frumusețe serafică, Oltea Manoliu, surorile Eugenia și Maria Indreica, Aspazia
Oțel, Anastasia Popescu, Elena Faina, Elena Bagdad, martiră, Tațiana Vlad Guga,
Georgeta Gheorghiu, Tatiana Plopeanu și multe, multe altele...
Aspazia, coborâtoare dintr-un lung șir de
răzeși așezați de voevozii Moldovei pe dealurile Sorocii, „Bunicului dinspre
tată, încă i se mai spunea „căpitan”, s-a întâlnit în iezerul de foc al
temniței-mănăstire Mislea cu princiara Golescu. Prima cu o condamnare de 12,
cealaltă fiind mai aristocrată cu 20 de ani de muncă silnică pentru înaltă
trădare. Așa numeau comuniștii proletari, slugoii demonici ai bolșevismului pe
Ziditorii de Neam, de Patrie și de Biserică.
„Domnișoara Mărioara Golescu era
fascinantă, nu numai prin faptul că era foarte erudită, poliglotă și plină de
înțelepciune, ci mai ales că prin orice ar fi spus și făcut sugera
verticalitatea, simplă, directă, o verticalitate care izvora din caracterul
dârz format în respectul valorilor morale și ale tradițiilor strămoșești, deși
studiase mult în străinătate” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne...,Ed.
Axa Botoșani, 2004, p. 234-235)
Eroinele, Martirele, Mucenițele valahe ale
veacului XX, s-au jertfit trăirii filocalice până la flacăra isihastă, verzuie
care a prefăcut apocalipsa temniței într-o Auroră boreală a Florilor mistice în
care și-au legat mănunchiul înflăcărat al sufletele lor angelice.
Caută-ți
sufletul în flori
„Caută-ți sufletu-n flori,/ Acolo,
lumina-i dorință de zbor,/ Când cerul adoarme în cupole mari/ Și fluturii beți
se prefac în culori.// Acolo, răcoarea e ca un inel/ Pe aripa liniștii albe
crescând,/ Nu sunt nici osânde, nici temeri nu sunt,/ Curată-i ca lacrima lumea
de flori.// Caută-ți sufletu-n ele, tăcând,/ Măcar uneori... uneori...”
(Eugenia Indreica Damian)
Flacăra creștină, vâlvătaia patriotică,
lumina tradiției, duhul Strămoșilor s-au împlinit cu prisosință în acele
suflete curate, acele Flori mistice, înmiresmate de Dor și Iubire, crescând o
conștiință ortodoxă și o trăire în Duhul Sfânt, demnă de marii noștri Sihaștri
carpatini, asumându-se astfel, chemării, alegerii și jertfei lor întru
Mântuitorul Hristos.
Maica
Nicodema
Vifornița prigoanei comuniste s-a
dezlănțuit aprig peste întemnițatele religios care aduceau zilnic prinos de
recunoștiință, de laudă Neamului și lui Dumnezeu. Era toamna târzie a anului 1958,
respectiv 17 Noiembrie, Ziua Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, episcopul
Neocezareei, când una din marile creștine persecutate Viorica Stănulețiu
Călinescu, trecea pragul securității Craiova, fiind repartizată într-o celulă
ocupată de două maici.
Cea ortodoxă se numea Maica Nicodema,
originară din Galați, născută la 23 Aprilie din părinți armâni. Ca mireană
fusese căsătorită, cu avocatul Vasilache Solomon, dar cum mariajul n-a mers au
hotărât la rugămintea Maicii Mihaela Iordache și a Părintelui Arsenie Boca, să
ia calea monahismului împreună. Fostul soț, a intrat în mănăstirea
Bistrița-Vâlcea,unde, devenit părintele Vasile, ajunge arhimandrit, dar va fi
întemnițat religios cu Grupul „Arnota”, fiindcă a ajutat partizanii din munți
în lupta lor cu comuniștii. După ani grei îndurați va sfârși în închisoare.
Aneta Vasilache s-a călugărit la
Mănăstirea Tismana, una dintre marile Cetăți ale spiritualității dacoromâne,
sub numele de Nicodema. Ateismul proletar odrăslit din comunismul
iudeo-bolșevic a declanșat prigoana asupra mănăstirilor ortodoxe din nordul
Olteniei, Tismana și Polovragi. Maica Nicodema era o persoană tenace, demnă,
autoritară, cu un caracter ales, smerită, dăruind din sufletul ei luminos o
puzderie de raze tainice, strălucitoare. A fost arestată împreună cu duhovnicul
Mănăstirii, Părintele Veniamin Nicolae și cu Maica stareță Tatiana Răduleț.
Caracterul ei dîrz, omenos, hotărât, demn,
intransigent și autoritar a făcut-o iubită de camaradele prigonite și
respectată și de unii dintre călăi, chiar dacă scâșneau din dinți. Maica
Nicodema a considerat calvarul hoardelor comuniste în regimul de exterminare al
temnițelor pe care l-a biruit, împreună
cu toate camaradele luptătoare anticomuniste, „ca pe o epocă eroică un fel de
consacrare între luptători pentru idealul românesc.” (ACNSAS, dosar informativ
234105, vol. 3, f. 8). Lumina lăuntrică a Florilor mistice valahe a ars Candelă
sacră în întunericul temnițelor. Ele veneau din Patria – Grădina Maicii
Domnului, însuflețite de nobile idealuri morale. Având imprimat în conștiință
reperul dreptei credințe, al jertfei străbune, erau animate de desăvîrșire.
Mioara
Samuilă
Mioara Samuilă a fost întemnițată religios
și condamnată la 20 de ani, cu soțul Ion Mircea Samuilă, partizan împușcat în
Valea Piersicilor și fetița Mihaela de 5 luni în grija lui Dumnezeu. „Mioara,
din primul moment în care am văzut-o, mi-a sugerat un spic de grâu frânt
dintr-un lan dat în pârgă sub soarele verii. Era frumoasă. Ochii ei foarte
albaștri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de
naturalețe, toate calitățile ei confereau numelui «Mioara» ceva emblematic,
ceva ce ținea de mioritic” (Strigat-am către Tine, Doamne... p. 100).
Un alt adevăr fundamental și o realitate
esențială a dimensiunii noastre ca Neam binecuvântat este eroismul și martiriul
feminin: de la crucea smerită dar nobilă a nașterii de prunci creștini, până la
marea Cruce apoteotică a mărturisirii lui Hristos, chiar cu prețul vieții.
Sanda Pop
era o tânără studentă, frumoasă, apropiată de perfecțiune. A făcut parte din
Rezistența anticomunistă, luptând în Munții protectori ai Patriei, în gruparea
căpitanului, erou-martir Nicolae Dabija. Cu chip de copil, fragilă ca o
păpădie, dar cu un spirit de scit, lunecoasă ca apa și aprigă ca focul, se
strecura cu ușurință printre cordoanele securiștilor, făcând legătura între
rezistență și familii. A fost însă prinsă și condamnată la moarte. (ibid., p.
93)
Tatiana Plopeanu,
întrupa linia temerară a legendarelor Amazoane scite, cu zel, vitejie, eleganță
și finețe. Ramură princiară a Împăratului Codru, descendentă din Plopii
eminescieni, probabil rudenia unuia dintre marii Fii ai României Tainice de
astăzi, Nicolae Plopeanu. Între gând, cuvânt și faptă adia cu o grație care
fascina. Neobosită, mereu trează, pendula între o magnolie, zambilă roz și
lalea de un roșu cardinal. Ochii mari, negrii, migdalați, îi încadrau chipul de
o expresivă și splendidă frumusețe. Afecțiunea aparentă și reflexul de platină
o încadrau perfect în Cruciații Secolului XX. (Asazia Oțel Petrescu, Crucea de
la Miercurea Ciuc și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la Mislea,
București, 2001).
Tațiana Vlad
era o ființă solară, ca toți Fiii și Fiicele Daciei Mari, pe care Bunul Iisus
și Maica Domnului au dăruit-o, au înzestrat-o, cu un suflet mare, în care
vibrau intens poezia, suferințele Neamului, ale pământului și cerului
bucovinean din care au înflorit boierii patrioți Hurmuzachi, Luceafărul
Eminescu, Ciprian Porumbescu, marele istoric Ion Nistor, părintele Nicolae Zelea,
Traian Brăileanu, Dumitru Bordeianu, Aspazia Oțel, Părintele Jar-Înaltul
Mitropolit Longhin, ș.a. Era un miracol,
cu părul bălai, de grâu dat în pârgă și cu ochii de cicoare, în care se
privește zilnic, mândrindu-se nemuritorul cer. „Tați, adolescentă, purta părul
împletit în două codițe generoase, care atârnau de o parte și de alta a figurii
în râulețe de lumină” (Aspazia Oțel-Petrescu, A Fost Odată, București, 2011).
Poezia Tațianei, curge lin, ca roua
picurată înaintea Zorilor, ca un răsărit de soare, ca un râu de munte, în care
se reflectă fidel realitatea înconjurătoare a frumuseților natale de basm:
„Revăd cu multă bucurie/ Câmpia, lunca și pădurea!/ Siretul, murmurând, îmi
spune/ Cum a intrat în sat securea/ și ne-a ucis copilăria/ și astăzi jalea ne
răpune.../ Doar amintirile trăiesc/ și dor și nu se risipesc”. (idem.)
Eroinele, Martirele, Mucenițele, Sfintele
valahe, în focul pătimirii apocaliptice ale veacului al XX-lea, înroșit de
sânge, au răsărit în iadul carceral, Flori mistice, a căror mireasmă
jertfelnică s-a înălțat la Hristos, la Maica Domnului - Floarea mistică divină,
picurând parfumul lor sacru.
Fie, Jertfa lor spre slava lui Hristos, a
Crăiesei Fecioare Maria și-a mântuirii Neamului !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu