Eroism, puritate, frumusețe,
demnitate, noblețe, poezie,
martiriu întru sublimul MARIEI
(partea I-a)
„Puteri, ce puneți
între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă privim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: Noi iubim!”
(Panait Cerna)
Un popas de lumină pe muntele
rugăciunii de foc, hrănește sufletul cu roua smereniei, dăruindu-te adâncurilor
ființei unde sălășluiesc Hristos, Fecioara Maria și Neamul geto-dac ales!
Fecioarele-Femeile-Mamele geto-daco-române
ale veacului al XX-lea, au fost prin lupta, curajul, credința, demnitatea,
caracterul, răbdarea, noblețea, suferința, iubirea, jertfa, crucea, la
înălțimea anticelor legendare, Amazoanele războinice. Eroinele, Martirele din
urmă prin sabia spiritului, prin ruga neîncetată și trăirea continuă filocalică
au atins starea mistică a isihasmului carpatin a treptei serafice unde
conștiința lor albă s-a absorbit în Lumina lui Dumnezeu.
Mislea-mănăstire ortodoxă, devenită închisoare regalo-comunistă
Biserica din piatră a Mănăstirii Mislea a fost ridicată pe o veche
sihăstrie de lemn, de voevodul Radu Paisie în 1537, închinată Sfintei Treimi.
După ce i-a înfruntat pe năvălitori și pe Mircea Ciobanu care a pustiit-o, a
fost refăcută de luminatul Domn Petru Cercel și înzestrată de Bravii Mihai
Viteazul și Matei Basarab, care în 1639 o eliberează de sub papucul grecesc.
Mănăstirea a slujit Domnului Hristos, până în anul 1869, când domnitorul
catolic Carol I de Hohenzollern a transformat-o în închisoare pentru minorii
delicvenți. În anul 1924, nepotul lui Carol I, regele Ferdinand de Hohenzollern
i-a dat destinația de penitenciar central pentru femei. În anul 1940
Mănăstirea-penitenciar a fost victima marelui cutremur. La refacerea ei un rol
important l-au avut frumoasele și inimoasele eleve naționalist-creștine, arestate în anul 1941.
Penitenciarul, pe sub care curgea
apa Mislei, funcționa cu două secții: întemnițatele religios și deținutele
politic, comuniste. „Bisericuța avea să
ne fie inimă de lumină în iadul de
jale ce ne aștepta. Izvor de credință și nădejde ea ne-a strâns în jurul ei cu
o îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit
la ceasurile de laudă ne-a dat tărie și alinare.” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne..., Ed.
Axa, Botoșani, 2004, p. 91)
În brațele reci ale Bisericuței de
piatră, transformată prin voia puternicilor zilei, în temniță, s-au îmbrățișat
ca într-o Corolă inefabilă, Cele mai
frumoase Flori spirituale ale României, a căror mireasmă suavă – TINEREȚEA
lor au dat-o PATRIEI și lui DUMNEZEU, ca Ofrandă-Tribut.
TRIBUT
„Eu
n-am avut, Doamne, aur să-i dau/ Vieții vrăjmașe tribut./ Din anii mei tineri
ce-n mine sunau/ O salbă de preț i-am făcut.// I-am dat și grădinile-mi grele
de flori,/ Belșug de culoare aprinsă/ Și-aripile care m-au dus peste nori/ Și
fruntea cu zare încinsă.// Dar viața hapsână a vrut să mai pun/ Un galben în
salba de foc/ Și-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun/ Și steaua ce-mi
poartă noroc.// Iar anii din salbă au ars ca de jar,/ Cu ei și întregu-mi
avut.../ Nimic n-am dat vieții vrăjmașe în dar,/ I-am dat tinerețea, tribut!” (Eugenia Indreica
Damian)
ASPAZIA Oțel Petrescu (1923-2017),
mare Mistică a Crucii, mărturisitoare și eseistă de Aur.
Pașii pe Calea studenției au
adus-o cu emoție și râvnă la Facultatea de Litere și Filosofie-Cluj. Harul
Duhului a înnobilat-o creației spirituale înzestrând-o cu un talent literar de
excepție. Lumina mistică a sufletului ei curat și frumos i-a aprins strălucitor
lucrarea Iisus în poezia română, conferință în cadrul Frăției Ortodoxe, care i-a adus
aprecierea fierbinte a filosofului-poet Lucian
Blaga. Harul de sus picura peste sufletul ei fierbinte roua creației
spiriuale, așa de lin și înmiresmat cum se așează dimineața înainte de zori,
roua cerească pe Trandafirul roșu.
Însoțită de prietena ei de suflet,
mistica poetă Zorica Lațcu,
viitoarea Maică Teodosia are
privilegiul de a-l cunoaște pe cel mai Mare monah al Ortodoxiei românești
contemporane, Arsenie Boca, care cu
înțelepciunea sa carpatină îi urzește isihast sufletul întru îndurările și
biruințele suferințelor pe care le va avea din plin în vremea întemnițării
religioase de la Mislea și Miercurea Ciuc, închisori unde va cunoaște Marea Elită Feminină a spiritualității
valahe.
Când era în primăvara vieții, fiind
chiar înainte de absolvire, a fost întemnițată religios timp de 14 ani. Din
ființa ei sensibilă, călcată în picioare, aproape strivită de șenilele
regimului torționar, se ridica o puternică flacără mistică, cea a sufletului
călit în suferință, har, smerenie și dragoste.
Ajunși la capătul Calvarului,
Martirii, Mucenițele erau purificați/ purificate. Iubirea marioforă și
hristoforă i-a,/ le-a făcut să ierte toată cruzimea apocaliptică a iadului roșu
comunist!
„Comunismul a însemnat,
mărturisea Ana – Maria Marin, medic „fără de arginți”, evreică creștină,
care a avut parte de trei condamnări sub acel satanic regim, o imensă nefericire; arta lui de a guverna a fost teroarea; puterea lui de convingere a fost tortura; orizontul lui spiritual a fost satanismul, întunericul cel mai din afară; victoria
lui a fost înrobirea ce s-a realizat prin râuri de lacrimi și de sânge și prin
munți de cadavre.” („Prin poarta
cea strâmtă”, Ana-Maria Marin a „Depus
mărturia unei vieți și încă a multor vieți pentru ca să se cunoască adevărul.”C.f.
Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice,
Ed. Elisavaros, București-2008, p. 243
Aspazia Oțel Petrescu și-a ofilit Floarea tinereții – Primăvara
vieții, în odioasele temnițe, dar și-a păstrat mireasma prin jertfa de zi cu zi
în întunericul carceral, înflorind mistic, sub aura Reginei trandafirilor
mistici – Sfânta Tereza de Lisieux,
invocată des în rugăciunile părintelui Agenor, spre ai ocroti Primăvara vieții în
grelele încercări ale soartei.
De fapt, destinul misticei
Aspaziei Oțel a fost pus de Oracolul Florii. Când a trecut pragul celor 18 ani,
mama ei care adora Leandrul – Floarea
Sf. Ap. Andrei, i-a sădit un vlăstar de leandru alb, care trebuia
să poarte tainic destinul Odraslei sale. Leandrul a odrăslit, apoi s-a ofilit
și a fost aruncat în întunericul pivniței, ca apoi printr-un miracol a înverzit
și înflorit. Așa a fost și destinul tinerei Aspazia. Deși avea în fața casei o
grădină variată de flori, bulgărași, maci roșii, crini, garoafe, ghiocei albi,
gherghine, mușcate, cel mai mult îi plăcea Mărul
înflorit. „Îmi plăcea să mă visez un măr înflorit la o margine de drum sau
la o margine de pajiște verde, intens înflorit, strălucitor sub soarele de Mai.
Un Măr nins de floare... Într-o primăvară cu cer și soare divin...
Mă iubesc în ipostaza mea de Măr înflorit. Mă simt cu adevărat un
freamăt de flori și ning, ning în neștire petalele albe-roz ce roiesc o clipă
în aerul străveziu, apoi se așează liniștit în iarba mătăsoasă... Sufletul meu
în ipostaza lui de măr înflorit... Merii
au traversat în multe rânduri și în multe feluri viața mea: merii
copilăriei de la casele bunicilor și ale părinților mei, merii presărați pe
calea destinului meu, începând cu livezile Bucovinei, traversând multe
localități, unele cu nume legate de ei ca: Meriș,
Meri, terminând cu livada de meri
care dădea înveliș de rai, iadului de la Mislea.” (Aspazia Oțel Petrescu, Adusu-mi-am Aminte, Roman-2007,p.131-132)
„De câte ori ninge cu flori de măr/ simt că trăiesc miracolul
primăverii.../ Le i-au în palme, le sărut,/ Dar ele se metamorfizează/ În
lacrimi ce cad una câte una.../ Pentru a îmbrățișa pământul/ Cu flacăra
Iubirii...”(Emilia Țuțuianu)
Florile spirituale din Grădina Maicii Domnului – Dacia Mare au împletit
întru jertfa lor hristică cea mai tainică Corolă a Filocaliei dacoromâne.
În staminele lor
s-au strâns toate suspinele inimilor încărcate de Dor, de Drag, de Dragoste, de Doină, de Danubiu, de Dragobete, de Dumnezeu.
În pistilele lor s-au adunat toate plângerile de Acasă, din celulele
reci, din temnițele crunte.
În petalele lor s-au cuprins toate picăturie de
sânge ale camaradelor ucise, ale camaradelor frânte, dar neîndoite, ale
camaradelor care s-au adus jertfă curată cu mireasmă bineplăcută.
În sepalele lor au strâns toate lacrimile mamelor cernite de
dramele provocate de dușmanii lui Christos și vrăjmașii Neamului, în care și-au
pierdut bărbații, copii, prietenii ori camarazii.
Prin suferință și-au înfipt rădăcinile mai adânc, iar prin iubirea în
Hristos, au înflorit mistic!
Întreaga cantitate de
suferință, acel ocean de durere, revărsat în temnițe, s-a împărțit și măsurat
după treptele mistice ale fiecărei Flori,
în trei măsuri: eroism, martiriu și sfințenie.
MĂRIOARA Golescu
Ținuta demnă, înaltă, impunătoare,
autoritară, surâzătoare, binevoitoare, strălucitoare și un spirit profund,
rafinat, erudit, se conturau perfect într-o înfățișare cu adevărat princiară,
de prințesă voevodală, dat fiind faptul că ramura Goleștilor se apropia de
ramura Basarabilor.
În închisoarea fostei
Mănăstiri Mislea s-au întâlnit întemnițate religios aristocratele unui
strălucitor Arbore genealogic, precum prințesa Ioana Cantacuzino, aviatoare de renume, Eleonora
Bunea – prințesă de Widd, Domnișoara Mărioara
Golescu, Felicia Avramescu, fiica
faimosului general Gheorghe Avramescu, frumusețea ei lumina în jur ca o Auroră,
cu un caracter și un suflet pe măsură, Zizi
Ghenea, fiica generalului Ghenea, sculptoriță, de o rară frumusețe și bunătate,
France Marcovici, fiica generalului
Marcovici, Mery Calafeteanu cu aristocratele spiritului mistic, creștin-ortodox,
Nicoleta Constanța Nicolescu, Lucia Trandafir, era un miracol de
culoare care împlinea noțiunea de frumos,
Ecaterina Sultana Gâță, delicată, sensibilă frumoasă ca un spic de grâu, cu
ochii verzi de iarbă mătăsoasă, întruchipa idealul Cavalerului și luptătorului
trac, Maria Iordache, viitoarea Monahie Mihaela, martiră, ce era
străbătută de la un capăt la altul în toate faptele ei de o frumusețe serafică,
Oltea Manoliu, surorile Eugenia și Maria Indreica, Aspazia Oțel,
Anastasia Popescu, Elena Faina, Elena Bagdad, martiră, Tațiana
Vlad Guga, Georgeta Gheorghiu, Tatiana Plopeanu și multe, multe altele...
Aspazia, coborâtoare dintr-un lung șir de răzeși așezați de
voevozii Moldovei pe dealurile Sorocii, „Bunicului
dinspre tată, încă i se mai spunea „căpitan”,
s-a întâlnit în iezerul de foc al temniței-mănăstire Mislea cu princiara
Golescu. Prima cu o condamnare de 12, cealaltă fiind mai aristocrată cu 20 de
ani de muncă silnică pentru înaltă
trădare. Așa numeau comuniștii proletari, slugoii demonici ai bolșevismului
pe Ziditorii de Neam, de Patrie și de Biserică.
„Domnișoara Mărioara Golescu era fascinantă, nu numai prin faptul că
era foarte erudită, poliglotă și plină de înțelepciune, ci mai ales că prin
orice ar fi spus și făcut sugera verticalitatea, simplă, directă, o
verticalitate care izvora din caracterul dârz format în respectul valorilor
morale și ale tradițiilor strămoșești, deși studiase mult în străinătate.”
(Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către
Tine, Doamne...,Ed. Axa Botoșani, 2004, p. 234-235)
Eroinele, Martirele, Mucenițele valahe
ale veacului XX, s-au jertfit trăirii filocalice până la flacăra isihastă, verzuie care a prefăcut apocalipsa temniței
într-o Auroră boreală a Florilor mistice în care și-au legat mănunchiul
înflăcărat al sufletele lor angelice.
CAUTĂ-ȚI
SUFLETUL ÎN FLORI
„Caută-ți sufletu-n flori,/
Acolo, lumina-i dorință de zbor,/ Când cerul adoarme în cupole mari/ Și
fluturii beți se prefac în culori.// Acolo, răcoarea e ca un inel/ Pe aripa
liniștii albe crescând,/ Nu sunt nici osânde, nici temeri nu sunt,/ Curată-i ca
lacrima lumea de flori.// Caută-ți
sufletu-n ele, tăcând,/ Măcar uneori... uneori...” (Eugenia Indreica
Damian)
Flacăra creștină, vâlvătaia
patriotică, lumina tradiției, duhul Strămoșilor s-au împlinit cu prisosință în
acele suflete curate, acele Flori mistice, înmiresmate de Dor și Iubire,
crescând o conștiință ortodoxă și o trăire în Duhul Sfânt, demnă de marii
noștri Sihaștri carpatini, asumându-se astfel, chemării, alegerii și jertfei
lor întru Mântuitorul Hristos.
Maica NICODEMA
Vifornița prigoanei comuniste s-a
dezlănțuit aprig peste întemnițatele religios care aduceau zilnic prinos de
recunoștiință, de laudă Neamului și lui Dumnezeu. Era toamna târzie a anului
1958, respectiv 17 Noiembrie, Ziua Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, episcopul
Neocezareei, când una din marile creștine persecutate Viorica Stănulețiu Călinescu, trecea pragul securității Craiova,
fiind repartizată într-o celulă ocupată de două maici.
Cea ortodoxă se numea Maica
Nicodema, originară din Galați, născută la 23 Aprilie din părinți armâni. Ca
mireană fusese căsătorită, cu avocatul Vasilache Solomon, dar cum mariajul n-a
mers au hotărât la rugămintea Maicii Mihaela Iordache și a Părintelui Arsenie
Boca, să ia calea monahismului împreună. Fostul soț, a intrat în mănăstirea
Bistrița-Vâlcea,unde, devenit părintele Vasile, ajunge arhimandrit, dar va fi
întemnițat religios cu Grupul „Arnota”,
fiindcă a ajutat partizanii din munți în lupta lor cu comuniștii. După ani grei
îndurați va sfârși în închisoare.
Aneta Vasilache s-a călugărit la Mănăstirea Tismana, una dintre
marile Cetăți ale spiritualității dacoromâne, sub numele de Nicodema. Ateismul
proletar odrăslit din comunismul iudeo-bolșevic a declanșat prigoana asupra
mănăstirilor ortodoxe din nordul Olteniei, Tismana și Polovragi. Maica Nicodema
era o persoană tenace, demnă, autoritară, cu un caracter ales, smerită, dăruind
din sufletul ei luminos o puzderie de raze tainice, strălucitoare.
A fost arestată împreună cu
duhovnicul Mănăstirii, Părintele Veniamin Nicolae și cu Maica stareță Tatiana
Răduleț.
Caracterul ei dîrz, omenos,
hotărât, demn, intransigent și autoritar a făcut-o iubită de camaradele
prigonite și respectată și de unii dintre călăi, chiar dacă scâșneau din dinți.
Maica Nicodema a considerat
calvarul hoardelor comuniste în regimul de exterminare al temnițelor pe care
l-a biruit, împreună cu toate camaradele
luptătoare anticomuniste, „ca pe o epocă eroică un fel de consacrare
între luptători pentru idealul românesc.” (ACNSAS, dosar informativ
234105, vol. 3, f. 8)
Lumina lăuntrică a Florilor
mistice valahe a ars Candelă sacră în întunericul temnițelor. Ele veneau din Patria – Grădina Maicii Domnului,
însuflețite de nobile idealuri morale. Având imprimat în conștiință reperul
dreptei credințe, al jertfei străbune, erau animate de desăvîrșire.
MIOARA Samuilă
Mioara Samuilă a fost
întemnițată religios și condamnată la 20 de ani, cu soțul Ion Mircea Samuilă,
partizan împușcat în Valea Piersicilor și fetița Mihaela de 5 luni în grija lui
Dumnezeu.
„Mioara, din primul moment în care am văzut-o, mi-a sugerat un spic de grâu frânt dintr-un lan dat în
pârgă sub soarele verii. Era frumoasă. Ochii ei foarte albaștri, părul ei
foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de naturalețe, toate
calitățile ei confereau numelui „Mioara”
ceva emblematic, ceva ce ținea de mioritic.” (Strigat-am către
Tine, Doamne...,p. 100)
Un alt adevăr fundamental și o
realitate esențială a dimensiunii
noastre ca Neam binecuvântat este eroismul
și martiriul feminin: de la crucea smerită dar nobilă a nașterii de prunci
creștini, până la marea Cruce apoteotică a mărturisirii lui Hristos, chiar cu
prețul vieții.
SANDA Pop era o tânără studentă, frumoasă, apropiată de
perfecțiune. A făcut parte din Rezistența anticomunistă, luptând în Munții protectori ai Patriei, în
gruparea căpitanului, erou-martir Nicolae
Dabija. Cu chip de copil, fragilă ca o păpădie, dar cu un spirit de scit,
lunecoasă ca apa și aprigă ca focul, se strecura cu ușurință printre cordoanele
securiștilor, făcând legătura între rezistență și familii. A fost însă prinsă
și condamnată la moarte. (ibid., p. 93)
TATIANA Plopeanu, întrupa linia temerară a legendarelor Amazoane
scite, cu zel, vitejie, eleganță și finețe. Ramură princiară a Împăratului Codru, descendentă din Plopii
eminescieni, probabil rudenia unuia dintre marii Fii ai României
Tainice de astăzi, Nicolae Plopeanu.
Între gând, cuvânt și faptă adia cu o grație care fascina. Neobosită, mereu
trează, pendula între o magnolie, zambilă roz și lalea de un roșu cardinal.
Ochii mari, negrii, migdalați, îi încadrau chipul de o expresivă și splendidă
frumusețe. Afecțiunea aparentă și reflexul de platină o încadrau perfect în Cruciații Secolului XX. (Asazia Oțel
Petrescu, Crucea de la Miercurea Ciuc
și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la Mislea, București, 2001)
TAȚIANA Vlad era o ființă solară, ca toți Fiii și Fiicele Daciei
Mari, pe care Bunul Iisus și Maica Domnului au dăruit-o, au înzestrat-o, cu un
suflet mare, în care vibrau intens poezia, suferințele Neamului, ale pământului
și cerului bucovinean din care au înflorit boierii patrioți Hurmuzachi, Luceafărul Eminescu, Ciprian Porumbescu, marele istoric Ion Nistor, părintele Nicolae
Zelea, Traian Brăileanu, Dumitru Bordeianu, Aspazia Oțel, Părintele Jar-Înaltul Mitropolit Longhin, ș.a. Era un miracol, cu părul bălai, de
grâu dat în pârgă și cu ochii de cicoare, în care se privește zilnic,
mândrindu-se nemuritorul cer. „Tați,
adolescentă, purta părul împletit în două codițe generoase, care atârnau de o
parte și de alta a figurii în râulețe de lumină.” (Aspazia Oțel-Petrescu, A Fost Odată, București, 2011)
Poezia Tațianei, curge lin, ca
roua picurată înaintea Zorilor, ca un răsărit de soare, ca un râu de munte, în
care se reflectă fidel realitatea înconjurătoare a frumuseților natale de basm:
„Revăd
cu multă bucurie/ Câmpia, lunca și pădurea!/ Siretul, murmurând, îmi spune/ Cum
a intrat în sat securea/ și ne-a ucis copilăria/ și astăzi jalea ne răpune.../
Doar amintirile trăiesc/ și dor și nu se risipesc.” (idem.)
Eroinele, Martirele, Mucenițele, Sfintele valahe, în focul pătimirii
apocaliptice ale veacului XX, înroșit de sânge, au răsărit în iadul carceral,
Flori mistice, a căror mireasmă jertfelnică s-a înălțat la Hristos, la Maica
Domnului – FLOAREA mistică divină, picurând parfumul lor sacru.
Fie, Jertfa lor spre slava lui Hristos, a Crăiesei Fecioare Maria și-a
mântuirii Neamului!
Gheorghe
Constantin Nistoroiu
Duminică – 20 August 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu