Din
cronica pregătirii evenimentelor de la 23 august 1944 (1)
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
15
August 2024
Iniţial, atât reprezentanţii „opoziţiei” (în special
Iuliu Maniu), cât şi cei ai guvernului (Mihai Antonescu, cu precădere, dar şi
Ion Antonescu), au desfăşurat acţiuni diplomatice de sondare a posibilităţilor
de ieşire a ţării din război, fără a se lua în calcul înlăturarea şefului
Guvernului şi Conducător al Statului.
Când războiul a ajuns din nou pe teritoriul naţional
(în primăvara anului 1944), reprezentanţii „opoziţiei” au început să discute
(cu acordul Regelui Mihai I) despre scoaterea ţării din război, inclusiv prin
înlăturarea mareşalului Ion Antonescu, ajungându-se la evenimentele de la 23
august 1944.
Pregătită din timp de regele Mihai I şi de Iuliu
Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, cu precădere, apoi de conducerile
partidelor care constituiseră, în iunie 1944, Blocul Partidelor Democrate
(Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul
Social-Democrat şi Partidul Comunist Român), lovitura de stat a beneficiat şi
de concursul unor cadre de conducere ale armatei, generali şi ofiţeri, inclusiv
comandanţi de mari unităţi aflaţi pe front.
„Maniu face socoteala ofiţerilor superiori cu care s-a
luat legătura şi pe care contează pentru acţiunea conspirativă de răsturnare a
guvernului şi de încheiere a armistiţiului prin aplicarea soluţiei a doua, in
extremis. Sunt enumeraţi generalii activi: C. Sănătescu, M. Racoviţă,
Constantin Niculescu, I. Creţulescu, I. Şteflea, Iosif Teodorescu, C. Anton şi
generalii de rezervă Aurel Aldea, Constantinescu Klaps, Vasile Barbu, G.
Negrei, Dan Zaharia, I. Zorzor, Vasile Oituz, I. Stoica, precum şi coloneii G.
Stoika, G. Mocanu, I. Anton, T. Ştefănescu, T. Mihăilescu, G. Lupu, V.
Demetrescu. Mai intră în discuţie «devotaţii regelui», cu care Maniu nu a luat
contact direct: Gh. Mihail, V. Dombrovsi, C. Vasiliu-Răşcanu. Maniu este de
părere că o acţiune iniţiată de rege are şansa de a fi urmată, cu foate puţine
excepţii, de tot corpul ofiţeresc din ţară şi de pe front” - consemna Corneliu
Coposu în „Jurnal”, la 28 iulie 1944. Aşteptările/speranţele liderului
naţional-ţărănist aveau să fie depăşite de evenimente, în apărarea mareşalului
nemanifestându-se public, după ce a fost arestat, nici măcar apropiaţii săi.
Cronologic, evenimentele s-au derulat astfel:
1 ianuarie 1943. Răspunzând urărilor de Anul Nou
prezentate de decanul corpului diplomatic în România, nunţiul apostolic Andrea
Cassulo, regele Mihai I a afirmat: „Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa
într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără
precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea
valorilor morale şi materiale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelenţa
Voastră şi ţin s-o asigur că niciodată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea
ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi
într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care
aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţă în Dumnezeu, o pace
întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie”.
Discursul pacifist al suveranului nu a fost pe placul
germanilor, Manfred von Killinger cerând explicaţii şi întrebând dacă guvernul
român avea de gând să înceteze lupta.
În replică la declaraţia regelui din 1 ianuarie, Ion
Antonescu a precizat, la 7 ianuarie, când a răspuns la felicitărilor
guvernului, cu prilejul zilei sale onomastice: „Să fiţi siguri că nu voi înceta
lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta
până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să le aşeze acolo unde
cere dreptatea”.
Mareşalul a început să ia în calcul şi alte variante,
în toamna anului 1943, când l-a numit (1 sepembrie) pe Alexandru Cretzianu
ministrul plenipotenţiar în Turcia şi pe Frederic Nanu ministru plenipotenţiar
în Suedia, cu recomandarea de a întreţine relaţii ,,discrete” cu reprezentanţii
Aliaţilor şi de a îşi atrage simpatia acestora pentru România în cazul unei
eventuale desprinderi de Axă, şi când a făcut cunoscut (prin colonelul Traian
Teodorescu, atașatul militar român la Ankara) generalului A.C. Arnold, atașatul
militar britanic în Turcia, un mesaj secret în care se sublinia că „românii nu
doresc ca rușii să ocupe România” şi se aprecia că guvernul de la Bucureşti era
gata „să coopereze cu orice forță anglo-americană care intră în Balcani
(înaintea rușilor)”, punând la dispoziţia acesteia următoarele resurse („42
vagoane de aur, 22 vagoane de bani-hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de
porumb, 22 divizii complet echipate...”).
Între timp şi „opoziţia” şi-a intensificat contactele
cu reprezentanţii Aliaţilor, la 31 octombrie 1943, George Duca, consilier la
Legaţia română de la Stockholm, dar care acţiona în numele lui Iuliu Maniu,
informând Legaţia britanică (printr-o cunoştinţă suedeză) despre faptul că unii
membri ai guvernului român ştiau că „agenţi ai opoziţiei române se aflau în
legătură cu reprezentanţi britanici şi americani din străinătate, în special la
Lisabona”, că regele Mihai I colabora, în acest sens, cu liderii opoziţiei şi
cu unii ofiţeri superiori şi că „o formă a planurilor pentru cooperare a
politică şi militară cu Aliaţii” urma să fie trimisă „nu peste mult timp, prin
Ankara, de îndată ce Londra şi Washingtonul vor fi în măsură să asigure pe rege
că un asemenea plan ar fi luat în considerare prompt şi în mod serios”.
În aceeaşi lună, V. Caranfil, viceconsul român la
Istanbul, informa şi el Special Operations Executive (S.O.E.) despre planul
unor militari români (doi generali, un colonel comandant de regiment din
Bucureşti şi alţi ofiţeri superiori) care dorea ,,să-l îndepărteze pe mareşalul
Antonescu printr-o lovitură de stat organizată în numele regelui”, data şi
planul de acţiune urmând a fi stabilite „sub îndrumarea” britanicilor, care
trebuiau să trimită o forţă militară „simbolică” de 1.000-2.000 de paraşutişti.
În baza înţelegerii anterioare cu sovieticii, la
indicaţia guvernului de la Londra, Achibald Clark Kerr, ambasadorul britanic la
Moscova, l-a informat (la 8 februarie 1944, în scris), pe V.G. Dekanozov,
adjunctul Comisarului Poporului pentru Afaceri Străine, despre informaţia
primită la 31 octombrie 1943 de la George Duca, din scrisoare rezultând că
preconizata lovitură de stat din România era organizată de „doi generali, unul
comandantul unui corp de armată, iar celălalt un comandant de divizie, care pretinde
că se bucură de încrederea unui grup de ofiţeri, care sunt gata oricând să-i
execute ordinele”, că „mişcarea” ar avea la dispoziţie „cam 500.000 de oameni”,
că respectivii generali „aşteaptă cu nerăbdare ca o echipă britanică de
dimensiuni simbolice - 1.000-2.000 de paraşutişti - sub comanda unui ofiţer de
rang superior să fie trimisă pe frontul de Est, în situaţia în care generalii
vor da semnalul pentru declanşarea loviturii de stat şi vor asigura capitularea
necondiţionată a armatei române în faţa Înaltului Comandament sovietic şi a
ofiţerului britanic, ca reprezentant al Puterilor Aliate”, că regele Mihai I
era „la curent cu organizarea unei acţiuni secrete în numele său”.
Ambasadorul britanic mai făcea cunoscut că în opinia
guvernului de la Londra, un asemena plan „nu prea prevesteşte vreun succes”,
mai ales că „schema pare să ignore şi reacţia nemţilor la lovitura de stat şi
posibilitatea unei contraacţiuni în replică a mareşalului Antonescu şi a
forţelor loiale acestuia”.
În finalul scrisorii, Achibald Clark Kerr, preciza că
guvernul britanic „ar fi încântat să afle punctul de vedere al guvernului
sovietic, dacă este sau nu cazul să se întreprindă vreo acţiune şi care ar fi
aceasta” şi că până la primirea răspunsului „autorităţile britanice nu vor
întreprinde nimic în acest sens”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu