15 Iunie 1889
O, ziua-n care a trecut Mihai
vama dinspre aici spre nicăieri,
lăsându-ne teii-nfloriți în veri
și un luceafăr răsărit pe plai
de stele rotitoare dintr-un ieri
cu turmele urcând pe guri de rai
și-o floare albastră ca un vis bălai,
și buciumul sunând în limpezi seri…
Cum mai trecut-au anii, uitând să mai revină,
cu-acele fermecate povești, doine, eresuri!…
Prezentul cu-ale sale vremelnicii anină
în setea de-a cunoaște, pustiu de ne-nțelesuri.
Ne mai rămân doar ochii la steaua și, am vrea
Când va veni căderea să știm a ne înălța.
Închinare la Luceafăr
Astru luminos, măsură și însemn statorniciei,
Al credinței de mai bine-n viitorul României,
Veghetor la vatra sacră unde rumenește slova
Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,
Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolți,
Lasă-ți raza să vegheze în a nopții noastre nopți,
Pune gândului lumină și credinței noastre vrere
Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!
Portret de Luceafăr
Îl vedeam și cu ochiu-nchis:
Era frumos cum numa-n vis:
Un zeu păgân, privire mândră
de un albastru clar de undă
cât să înece-n large zări
marea cu negrele-i corăbii
Pe mișcătoarele cărări…
Venea din cerul lui, căzând
în apa mărilor de gând
şi fără veste-o umbră grea
cu noapte mă învăluia
iar briza ca un glas de brume:
Taci! Din ce vezi, nimic nu spune!...
Când ochii i-am deschis, în zare,
discul din soarele-răsare
o umbră aureola,
albastră, care se făcea
și pod, și cale de lumine
între cerul înalt și mine –
Eu – fir de neștiută iarbă
gata să-nfloare-n land de lavă
sub ochiul rece-al unui mândru zeu
deșertul verde-al sufletului meu.
Cătălina
Cu farmecul tău, de Luceafăr râvnit,
Ai fost pe pământ port de tină,
Tărie de taină zidită în vină,
Aleasă mireasă de cer nenuntit
La ceas de înaltă visare, când dor
Iubirile toate de-o sfântă lumină
Nicicând tălmăcită de om muritor.
Și totuși aici pe pământ într-o seară
Aflași că iubirea nu-i doar pentru-o oară…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu