Dialog Doina Drăguţ - Constantin Lupeanu

 

Dialog Doina Drăguţ - Constantin Lupeanu

Constantin Lupeanu – „unul dintre cei mai prolifici sinologi ai lumii”

 

 

Un mare (laborios, estet) sinolog al românilor este Constantin Lupeanu, cu aproape trei duzini de cărţi de literatură şi filosofie chineză, traduse şi publicate în principalele edituri ale ţării. Şi-a început activitatea de traducere în anii revoluţiei culturale, o mişcare politică de anvergură, care trimitea flăcărilor tot ce nu aparţinea muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor - o formulă pe măsura bunului plac al unor ideologi de extremă stânga.

 

Constantin Lupeanu a tradus mai întâi cărţi tolerate, pentru ca treptat să se îndrepte către literatura antică şi să se oprească îndelung asupra capodoperelor clasice.

 

Sunt bine cunoscute succesele de librărie şi de critică ale unor cărţi precum romanele Întâmplări din viaţa cărturarilor, Lotus de Aur, Vaza şi Prunişor de Primăvară, Osândiţii mlaştinilor (care îşi aşteaptă încă editorul pentru o ediţie completă), poeziile populare adunate de Confucius sub titlul Cartea poemelor sau, în anii din urmă, romanul clasic moralist de aventuri amoroase Rogojina de rugă a cărnii, şi mai ales miraculosul roman fluviu esoteric Însemnarea călătoriei spre vest şi multe altele. (O listă a cărţilor sale se găseşte pe internet, pe blog sau pe facebook, cu accesarea numelui traducătorului.)

 

Constantin Lupeanu a fost diplomat şi ambasador al României în China, Thailanda, Vietnam, Singapore. El a împletit admirabil activitatea de diplomat cu aceea de scriitor şi traducător.

 

I-am solicitat cărturarului român un interviu şi a fost de acord să stăm de vorbă, respingând de la bun început cuvântul interviu, care i se pare convenţional, rece.

 

 

 

Doina Drăguţ: Bine te-am găsit! Trăieşti în Bucureşti, cu toate că te ştiu de pe alte meleaguri. Cum te-ai obişnuit cu viaţa capitalei?

 

Constantin Lupeanu: Bucureştiul mi-a plăcut de la 14 ani neîmpliniţi, când i-am călcat întâia oară caldarâmul, pesemne că viaţa anterioară mi-am petrecut-o într-o metropolă cu zeci de milioane de oameni. Apoi, sunt domenii ale vieţii, politica, de pildă, care îţi cer să trăieşti în capitala ţării, dacă li te dedici. După studiile de bază în satul natal, Murgaşi, întemeiat de străbunii mei arimi, am urmat liceul în Craiova, oraş elegant ca o vază de cristal, la actualul Colegiu Carol I. Pe vremea aceea se numea Colegiul popular Nicolae Bălcescu, şi ne amuza, dar ne şi ambiţiona vorba de respingere care circula prin oraş:

 

La Colegiul popular

 

Intri bou şi ieşi măgar...

 

DD: Între timp, poezia persiflatoare dispăruse, clădirea liceului a găzduit ani de zile Teatrul Naţional craiovean, absolvenţii colegiului îşi făceau un nume, fiind la rândul lor profesori, jurişti, ingineri, medici, scriitori şi actori, mai mult sau mai puţin renumiţi, dar buni profesionişti, de valoare, utili...

 

Îmi amintesc..., era prin octombrie 2011, când am primit, prin e-mail, un material de la Constantin Lupeanu pentru revista Constelaţii diamantine. Era proză scurtă şi se numea «Când Gebb». Nu mi-ai spus că eşti diplomat, nu mi-ai spus că eşti scriitor, nu mi-ai spus că eşti traducător, nu mi-ai spus că eşti sinolog, dar mi-ai spus, cu un fel de mândrie, că ai făcut liceul la Carol I, din Craiova, şi că eşti oltean. Şi eu mi-am tocit coatele pe băncile aceluiaşi liceu, la câţiva ani după tine...

 

CL: Să recunoaştem: la mulţi, la foarte mulţi ani după.

 

DD: Fac aici o paranteză pentru a scoate în evidenţă renumele acestui liceu. Eram în clasa a IX-a, la L.N.B. (asta era sigla), şi la aniversarea liceului ne-a vorbit, printre alţii, în amfiteatrul liceului, profesorul Ion Pătraşcu. Era, pe atunci, conferenţiar la Universitatea din Craiova. Ne-a spus că după terminarea facultăţii a fost trimis în Italia la specializare. Acolo trebuia să dea concurs, dar când profesorii au auzit că a făcut liceul Carol din Craiova, l-au admis fără examen. Deci, iată cât de cunoscut era, şi este, acest liceu, nu numai în ţară, dar şi în afara graniţelor.

 

Ţin minte că la fiecare început de an şcolar, şi de câte ori avea ocazia, directorul Nicolae Andrei îi enumera pe marii cărturari care au trecut prin acest liceu, profesori sau elevi. Şi de fiecare dată ne spunea că Liceul Nicolae Bălcescu nu este pentru oricine, ci pentru elite. Tot dl. Andrei spunea că este liceul care a dat cei mai mulţi academicieni. Din rândul foştilor elevi, peste 50 au fost primiţi, „în semn de supremă apreciere pentru contribuţia adusă la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii româneşti şi universale”, în cel mai înalt for al ţării, Academia Română.

 

Ai avut profesori deosebiţi, profesori speciali pe care ţi-i aminteşti de fiecare dată când te gândeşti la anii de liceu?...

 

CL: Am avut profesori de rară ţinută, care ştiau să insufle elevilor, indiferent din ce mediu veneau, dragostea de carte. Iată: Miti Teodorescu la limba română, Rezeanu, diriginte şi profesor de geografie, Papadopol şi Valeriu Pisoski la franceză, Codreanu la chimie, Piscati la matematică, profesori formaţi la şcoala veche, cărturari cu dragoste de cultură, şi nu pot să o uit pe tânăra profesoară de geologie, Andrei, de care eram cu toţii îndrăgostiţi, iar eu am obţinut nota maximă, o raritate la materia aceea. Rog cercetaţi catalogul, clasa a 11 B.

 

DD: După liceu, cum era firesc, ai mers la facultate, nu-i aşa, în Bucureşti? Dar nu la geologie, unde ai luat nota maximă ci la... filosofie. Trebuie să recunosc că mie mi-a fost teamă de Bucureşti. Când am terminat facultatea de matematică-informatică, puteam să-mi iau repartiţia în Bucureşti, la CEPECA (Centrul de perfecţionare a cadrelor), dar era după cutremurul din ’77 şi mi-a fost teamă.

 

Te-ai integrat uşor în climatul Capitalei?

 

CL: Ajungând în Bucureşti dintr-un oraş bine construit şi întreţinut, n-am avut momente de rătăcire. Îmi plăcea să cred că simt aievea pe trotuare urmele unor oameni plecaţi din Craiova, bărbaţi puternici ca Mihai Viteazul, iluştri ca Nicolae Titulescu, geniali ca Theodor Aman şi Marin Sorescu, de exemplu. În capitală mă simt bine, iar pentru a mă face înţeles şi a elimina zâmbetul miticesc, am renunţat la perfectul simplu, deşi convins că oltenii posedă un înalt simţ al limbii, ei diferenţiind trecutul imediat de evenimentele petrecute cu mult timp în urmă. Îmi place Bucureştiul, m-am obişnuit, cum spusei!

 

DD: Ai mers în Bucureşti să faci Filosofia, dar ştiu că eşti licenţiat în Filologie... Ce s-a întâmplat, de fapt? Apetenţa pentru filozofie a rămas, însă. Oricine îţi citeşte cărţile poate constata acest lucru.

 

CL: Am dat examen la Filosofie, dar am picat. La Filosofie şi la specialităţile artistice, concursul de admitere se ţinea cu o lună mai devreme, pentru a da posibilitatea tinerilor, care se înscriau cu sutele la aceste facultăţi, să intre în altă parte. Am fost chiar bucuros că am fost eliminat, aflând că în anul acela era concurs pentru limba şi literatura chineză. M-am înscris fără să şovăi. Eu frecventam biblioteca ARLUS, aflată pe lângă Biserica rusă. Se afla acolo un fond de carte bogat, cine ştie de unde fuseseră confiscate cărţi de mare valoare, ediţii rare, unele vechi de secole. Citisem o carte care mă fascinase: Din fluierul de jad, traducere din limba germană de poetul Al Stamatiad. Citind poeziile acelea scrise cu sute de ani în urmă de poeţi chinezi ca Li Bai, mă gândeam să învăţ eu cumva limba chineză, să traduc direct din această limbă în limba română. Şi uite că trebuia să cad la filosofie, pentru a mi se materializa gândul anterior. Ştii, eu am avut dintotdeauna sentimentul că un suflu celest mă susţine şi mă protejează. Examenul n-a fost uşor, am fost 65 de candidaţi pentru 5 locuri, dar se pare că fluxul energetic cosmic îmi reţinuse deja unul dintre locuri! Şefa secţiei era o profesoară de excepţie, om bun şi respectat, Toni Radian, cu studii în China. Pot să-mi numesc colegii? Ca un omagiu. Un semn de iubire.

 

DD: Te rog. Noroc că aţi fost numai 5!

 

CL: Scriitorul George Timcu, Mihaela Guga, căsătorită cu scriitorul Bănulescu, Amarili Avram şi Ruxandra Marinescu, mai mare decât noi, ea vorbea curent engleza, franceza şi italiana, şi a lucrat pe la ambasade apusene, cred. Vreau să spun că fusese o concurenţă ridicată, 13 pe un loc!

 

DD: Eşti un foarte bun cunoscător al culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii chineze. Multă lume crede că ai studiat în China.

 

CL: N-aveam cum. Tatăl meu a fost negustor şi nemembru de partid. La studii în străinătate, erau trimişi, ca şi acum, întâi copiii activiştilor de partid, prima dosarul. Şansa mea a fost politica României de echilibru între cele două puteri socialiste, URSS şi China. Relaţiile cu China au sporit şi se căutau cunoscători ai limbii chineze. În ultimul an de facultate, am fost curtat de Agerpres şi de MAE. Am ales ministerul. După un an am plecat, pentru patru ani, în prima mea misiune diplomatică la Beijing. Aveam douăzeci şi şapte de ani. Abia mă însurasem cu poeta Mira Lupeanu.

 

DD: Cum a fost primul contact diplomatic? Ce te-a impresionat, cum te-ai adaptat stilului de viaţă chinezesc?

 

CL: George Călinescu vizitase China cu o delegaţie de scriitori şi a scris apoi cu maliţie că Beijingul era un sat mare. Ştiam această expresie şi am trăit metafora. Există o civilizaţie pe orizontală. Exceptând centrul marilor oraşe, SUA sunt un sat fără de margini. Când am aterizat în Capitala de Nord care este Beijing, Oraşul parcă nu se vedea. Mi s-a înfăţişat sub forma tuturor străzilor asfaltate îngrijit, curate şi a zidurilor mai înalte decât statul de om. Casele abia se ghiceau în spatele zidurilor semeţe, cenuşii. Îmi plăceau străzile tăiate în unghi drept pe cele patru laturi ale Palatului imperial, pitit şi el după ziduri reci şi anunţat abia prin turnurile de pază din colţurile patrulaterului. În schimb, străzile mi se păreau supra populate la orice oră a zilei de pedeştri şi de biciclete de nenumărat. Iar pe măsură ce cunoşteam urbea aceasta cu totul altfel decât cele din Europa, între clădirile pitice răsărea câte un templu, o grădină, un palat din alte vremuri, un vestigiu istoric, care te cucereau şi iertai monotonia întinsă pe kilometri.

 

S-ar cuveni să evocăm cândva China într-o carte nouă, sub forma unui poem în proză, fiindcă frumuseţile ei sunt fără de număr, sunt surprinzătoare, copleşitoare, ca şi oamenii acestei ţări uluitoare. Iar Beijingul e altul, o metropolă de primă mărime, iar bicicletele aproape că au dispărut; nu mai au loc de maşini!

 

Pe mine şi pe soţia mea, Beijingul şi China ne-au cucerit prin patina istorică, prin originalitate şi rafinament, prin puterea creaţiei. Ştiai că, în Asia, China a jucat rolul civilizator al Imperiului Roman? Limba chineză, şi nu numai limba, ci istoria şi filosofia, literatura, dreptul, ştiinţele exacte, organizarea socială şi de stat etc., au fost şi sunt limba şi scrierea civilizatoare şi modele de progres ale Orientului Îndepărtat. Civilizaţia chineză este o insulă a comorilor. Anii aceia au însemnat pentru mine perfecţionarea cunoştinţelor de limbă, cunoaşterea civilizaţiei, înţelegerea felului de a fi al chinezului. O a doua universitate.

 

DD: O viaţă cu două sensuri, ca să zic aşa. Cum se împacă diplomaţia cu literatura? Uite, au fost diplomaţi-literaţi: Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Blaga, Eliade, Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Ralea - dar ei nu au rămas o viaţă în diplomaţie.

 

CL: Nu m-aş pune lângă asemenea nume ilustre. Eu sunt un simplu salahor, în ambele meserii. Înţeleg că diplomaţia este o meserie plină de rafinament, ca şi literatura. Nu există o şcoală pentru aceste două profesii. Te naşti şi nu te faci poet, cu toate strădaniile, ai în tine darul pentru activitatea diplomatică sau eşti doar un funcţionar slinos, şters. Diplomaţia este o esenţă a politicului. Pentru ambele meserii se cere cultură cât mai extinsă, deschidere către lume, darul selecţiei semnificantului, pasiune, iubire.

 

Eu traducerile le-am făcut întotdeauna acasă, după programul oficial de lucru, ghidându-mă după deviza: Nulla diae sine linea. Munca zi după zi te cizelează, te îmbogăţeşte.

 

Când m-am oprit asupra unei cărţi, am citit-o o dată şi încă o dată, la repetarea lecturii dezmembrând textul, aşa cum face mecanicul cu o maşinărie, încercând să înţeleg de ce autorul a scris într-un anume fel şi nu în altul, încât să pot transpune în limba română cât mai exact. Traducerea literară nu este traducere mot-a-mot, ca la notariat, ci înţelegere şi rescriere, o nouă creaţie.

 

DD: Ai avut succes de public, cărţile au fost publicate în tiraj mare şi ele se află la mai toate bibliotecile naţionale, universitare, judeţene. S-a scris despre ele? Au fost ele comentate?

 

CL: Eu nu am tradus pentru a publica. Am ales marile creaţii ale culturii chineze, cu gândul să îmbogăţesc literatura română. Mi-a plăcut să cred că tinerii din România pot astfel să citească nu numai gloriile literare apusene, ci şi culmile literaturii ficţionale şi ale gândirii filosofice chineze antice, iar o esenţă nemaiîntâlnită până la ei se va simţi peste ani în creaţiile proprii. Mă aştept ca măcar un scriitor tânăr de azi să declare că a avut de câştigat, estetic vorbind, după lectura unui autor sau altul chinez.

 

Succesul a fost îndelung, recunosc, la fiecare nouă carte. Am primit scrisori de încurajare, telefoane, inclusiv pentru cele două cărţi de eseistică: Paşi în lumea chineză, 1976, şi Viaţa intimă la chinezi, 1992.

 

Vorbeam de scrisori. La un moment dat a existat şi o Anonimă, trimisă la Uniunea Scriitorilor, la CCES, la Centrala editurilor, dar şi la CC al PCR şi la mine la slujbă, prin care eram incriminat că prea public mult, şi se cerea să mi se închidă în nas porţile editurilor, deoarece cu siguranţă că folosesc munca altora. D. R. Popescu a fost primul care m-a chemat la el, era Preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi mi-a dat s-o citesc. Şi ce faceţi? l-am întrebat. Ce să fac? s-a mirat. O mototolesc şi o arunc la coş! şi aşa a şi făcut. Mi-a arătat-o şi şeful de cadre de la minister, doar că el n-a aruncat-o, a pus-o la dosarul meu şi, mult mai târziu, un secretar cu propaganda de la CC, Petre şi..., îmi pare rău, nu mai ştiu cum îl chema, probabil ceruse referinţe. A vrut să mă cunoască. Eu eram pe listele lor ca translator de limba chineză şi despre limbă am discutat. La sfârşit mi-a spus să nu fiu necăjit, partidul nu ia în seamă anonimele. Dacă ar fi ştiut cel sau cei care s-au străduit să scrie vreo trei pagini că muncesc în zadar...

 

Da, au fost adesea publicate cronici de întâmpinare sau de analiză, de exemplu, la o carte cu mai multe piese de teatru, Valentin Silvestru a publicat o pagină în România Literară, pe ideea unui teatru al moralităţii.

 

A propos de titlurile amintite de tine la începutul acestui dialog, s-au publicat şi câte 10-12 cronici la o singură carte!

 

DD: Ai abordat şi literatura modernă şi contemporană. Ştiu că după răsturnarea monarhiei şi instaurarea republicii de către Dr. Sun Yat sen, s-a dorit modernizarea ţării şi în cultură şi a început să se scrie ca în apus, a fost o ruptură totală de literatură clasică chineză. Ce scriitor contemporan te-a atras mai mult?

 

CL: S-a scris teatru ca Ibsen, proză ca Balzac, poezie în vers liber şi aşa mai departe. Am publicat două romane de valoare, Familia de Ba Jin, candidat la Premiul Nobel, şi Patru generaţii sub acelaşi acoperiş de Lao She. Cel mai important scriitor contemporan tradus de mine este Wang Meng, ministru al culturii după dezgheţul de după Mao, el care fusese ani de zile exilat pe undeva în deşertul Gobi - Lacul adânc, proză scurtă, Editura Cartea Românească, 1988, cu povestirea Un tânăr la Secţia Organizatorică, pentru care fusese acuzat că a defăimat partidul.

 

Îmi place să cred că cele trei antologii dedicate secolului XX, poezie, teatru, proză, au însemnat tot atâtea momente de bucurie prin pătrunderea cititorului român în teritorii aproape necunoscute la noi. Piesele de teatru au fost incluse în emisiuni ale teatrului radiofonic, iar Teatrul Naţional din Iaşi, Teatrul Mic şi Teatrul Nottara au avut spectacole de succes cu Taifun şi Pentru ce am murit. Teatrul craiovean nu-l avea la conducere pe neasemuitul Emil Boroghină şi s-a abţinut!

 

DD: Să ne oprim puţin asupra cărţilor cu tentă filosofică din antichitate, când China a parcurs independent drumul filosofic urmat de Grecia, în căutarea răspunsului privind obârşia omului şi destinul său. Mă refer, în primul rând, la celebrul Yi Jing, cu latura divinatorie.

 

CL: În secolele V-III î.Hr. au fiinţat în China cam toate sistemele filosofice ale lumii. Nu ştiu dacă avem timp şi spaţiu pentru detaliere. Eu întâi am tradus Lao Zi, Cartea despre tao şi virtute. Maestrul Laocius, după numele latinizat, a fost cu siguranţă un iluminat. Cu ştiinţa de acum putem spune că el, la fel ca Beethoven sau Einstein, a avut acces la o cunoaştere cosmică. Particula tao, pe care a fost construit un întreg sistem filosofic şi religios, se află dincolo de spaţiu şi timp, este sursa universului, o putere supremă, într-o anume înţelegere, Dumnezeu. Cartea are 81 de capitole, iar în Capitolul XXV stă scris:

 

Omul urmează modelul Pământului,

 

Pământul urmează modelul Cerului,

 

Cerul urmează modelul lui Tao,

 

Tao se urmează pe sine.

 

Eu am tradus cu mare devoţiune cărţi taoiste şi pregătesc pentru toamna aceasta, împreună cu fiul meu, sinologul Adrian Daniel Lupeanu, o carte care se va numi probabil: Textele fundamentale ale taoismului. Vom aduna la un loc, într-o lucrare de ţinută academică, scrierile lui Lao Zi, Lie Zi, Zhuang Zi. Sper să îmi ajungă economiile pentru a plăti tipografia. Nu ştiu în ce măsură va ajunge la public. Cine ştie, poate că un site pe internet va mijloci între noi, tipografie şi cititori. Despre Yi Jing, Cartea Schimbărilor, ce să spun în câteva cuvinte? Este Biblia Chinei şi a Orientului extrem. Cuprinde texte mitice cu tentă filosofică şi şamanică, ordonate şi comentate de Confucius în jurul anului 500 înainte de Hristos. E o adevărată enciclopedie a începutului de civilizaţie a lumii. Cartea Schimbărilor porneşte de la magie şi divinaţie, îmbogăţindu-se pe parcurs cu elemente de istorie, artă militară, politică, filosofie, matematică, medicină, poezie şi cutume, primând latura etică, filosofică, de divinaţie. Eu citisem în ţară în timpul studenţiei simple referiri la ea. În primii mei ani în China, nimeni nu îndrăznea să discute despre o carte socotită mistică şi negată atunci. Era de negăsit. Aşa se face că am citit-o întâi în engleză. Cu timpul, pe măsura liberalizării vieţii, pentru că nici în România socialistă ea nu putea fi tipărită, am achiziţionat ediţii mai vechi şi mai noi şi m-am apucat s-o studiez. Am lucrat la ea, împreună cu Mira, cinci ani încheiaţi. Am publicat-o în anul 1996, în două volume, totalizând 880 de pagini şi mărturisesc că s-au epuizat în timp record 5.000 de exemplare. În 2005 am realizat cu Adrian Daniel o sinteză a părţii de prezicere, într-o ediţie de buzunar, pe care femeile ar trebui s-o poarte în geantă, iar bărbaţii în buzunarul vestei, pentru că răspunde oricărei nevoi. Bănuiesc că o ai.

 

DD: Uite că nu.

 

CL: Atunci e vina mea şi îmi cer iertare. La proxima ediţie, trebuie să ştii că au apărut deja două ediţii, vei primi un exemplar, să scrii o cronică.

 

Şi sinteza aceasta, şi mai ales lucrarea mare în două volume, cu textele filosofice şi comentariile lui Confucius, îşi aşteaptă editorul pentru ediţii de masă în zeci de mii de exemplare.

 

DD: Ai vorbit doar de traduceri din chineză în română, dar din română în chineză, cu editare în China, nu te-ai preocupat? Interesul nostru, al românilor, pentru literatura şi, într-un sens mai larg, pentru cultura chineză este dintre cele mai mari. Se poate spune acelaşi lucru şi despre interesul chinezilor pentru valorile spirituale româneşti? De exemplu versurile lui Eminescu au şi în chineză acea muzicalitate pe care o simţim noi în limba română?

 

CL: Câtă dreptate ai! Diplomaţii şi ambasadorii care nu se preocupă şi de publicarea cărţilor de valoare ale literaturii române clasice, moderne şi contemporane nu sunt români. Ei au sarcini multiple, e drept, numai că, în înţelegerea mea, celelalte sunt, aproape toate, perisabile. Cartea publicată vorbeşte despre ţara ta fiecărui om, chiar şi acelora care n-o deschid, azi sau peste ani, ci doar o iau în mână şi îi privesc coperta. Eu am publicat poeziile lui Eminescu în toate ţările în care am lucrat, fără buget din ţară. Întâia oară Eminescu în limba thai în 1989, în limba viet în 2001, în ediţie chineză-engleză în Singapore în 1994. În China a fost publicat de două ori, prima oară în anii 50 ai secolului trecut. Eminescu este gând înalt, poezie şi filosofie laolaltă, el este neîndurător de modern şi de actual, este zeu în orice limbă a pământului şi nu reuşesc a-l întina detractorii oricărei epoci ori rase. Poezia sa este binecuvântată în orice limbă a pământului, fiindcă este parte a fluviului ceresc al creaţiei, la care omul Eminescu a avut cu siguranţă acces. În Thailanda, de exemplu, Luceafărul a fost citit pe fragmente la radio, luni de zile, cu comentarii bogate, de către poetul Montri Umavijani, care l-a tradus cu mare dragoste, iar după ce l-a citit se considera, mai în glumă, mai în serios, încarnarea poetului român. În aceste ţări, am oferit cartea oficialităţilor şi marilor biblioteci.

 

Eu cred că fiecare diplomat român are obligaţia de a-l tipări pe Eminescu. Cine manifestă dragoste pentru România şi pentru limba română o face. Închipuieşte-ţi să auzim din presă că în fiecare an au apărut în lume cel puţin zece cărţi Eminescu, plus alte capodopere naţionale!

 

Da, oriunde în lume există interes pentru adevărata cultură, desigur, iar publicarea unor cărţi depinde de mai mulţi factori, de starea legăturilor bilaterale în primul rând şi apoi de cât de active sunt ambasadele şi centrele culturale româneşti, de felul în care noi şi traducătorii străini prezentăm lucrările respective, de nivelul sponsorilor etc. În ultimii ani începe să i se dea dreptate lui Nicolae Densuşianu, din nefericire nu de către români, noi cel mai adesea ne minimalizăm unii pe alţii, ci de către străini, şi anume că limba română este mama limbii latine sau măcar soră bună cu aceasta. Va trebui să folosim acest trend. Oficial. Pornind de la autorităţi.

 

Eu am fost în China, ani de zile, consilierul cultural şi de presă. În anii aceia s-a publicat carte românească, în primul rând au fost traduşi clasicii, apoi scriitori ai secolului XX, ca Marin Preda, Marin Sorescu, o antologie de teatru. Nu am acum la îndemână lista, dar sigur că puteam face mai mult, nu-i aşa? Acţiunea continuă.

 

DD: Ai stat în China 14 ani. Exact cât durează călătoria călugărului chinez Zang, plecat în India pentru a aduce scripturile buddhiste, din cartea pe care ai tradus-o. Este mult, este puţin?

 

CL: Buna mea prietenă, mă onorează staturile uriaşe lângă care mă aşezi. Călugărul Xuan Zang a reuşit să ducă în patria sa, în secolul al şaptelea, cărţile sacre buddhiste, declanşând răspândirea acestei religii în China. Eu am tradus cărţi de proză, poezie şi filosofie, aş fi putut să fac alegeri şi mai bune, însă sunt de acord că măcar cele numite în cadrul dialogului nostru merită calificativul de cărţi de excepţie şi aş aşeza pe raftul întâi Yi Jing, Cartea Schimbărilor. Mie mi se pare că paisprezece ani este puţin. Lucrez acum la o istorie a civilizaţiei chineze şi îmi dau seama că îmi lipsesc unele cărţi de referinţă, aş avea nevoie încă de studiu în Biblioteca Beijing, care aduce cu un castel uriaş. Îmi mijloceşti o bursă de studiu de câţiva ani?

 

DD: Am citit undeva că în dicţionarele chinezilor figurezi ca „unul dintre cei mai prolifici sinologi ai lumii”.

 

CL: Aici grăiesc lucrările, nivelul lor estetic şi al transpunerii în limba noastră, desigur. Profesorul Ding Chao de la Universitatea de limbi străine din Beijing a publicat acum câţiva ani o carte despre prezenţa literaturii române în China şi a literaturii chineze la noi. Am scris despre ea în revista Ramuri şi ar trebui să se găsească un editor, poate chiar Editura Academiei, pentru o versiune românească. El îmi dedică mai multe pagini şi se exprimă extrem de măgulitor şi de elogios la adresa mea şi a soţiei mele. Îi mulţumesc pe această cale. Şi este aici locul să precizăm că soţia mea mi-a fost de mare ajutor. Graţie ei am tradus atât de repede şi de bine. A fost o vreme când înscrierea, pe pagina de titlu a unei cărţi: Traducere din limba chineză de Mira şi Constantin Lupeanu era un semn că este vorba despre o carte de valoare, era o marcă, un brand.

 

DD: Eşti şi scriitor, nu numai traducător, ai publicat, din câte ştiu, câteva romane originale.

 

CL: Am scris până acum şase romane şi am publicat trei. Putem vorbi altă dată despre statutul meu de prozator? Putem relua discuţia şi în privinţa traducerilor, dar propun să ne oprim aici. Sunt multe de spus despre fiecare carte în parte, istoria achiziţionării ei, acceptarea pentru traducere, găsirea editurii, primirea aprobărilor, inclusiv de la cenzură, care, de la organismul numit Direcţia presei, s-a răspândit în toate editurile. Era la editură un tovarăş, care dacă zicea nu sau zicea să se topească o carte, era vai şi-amar. Aventurile tipăririi la Editura Cartea Românească a romanului fluviu în două volume Lotus de Aur, Vaza şi Prunişor de Primăvară, într-un tiraj maxim de, cred, o sută de mii de exemplare ar însemna o discuţie poate mai lungă decât cea de astăzi!

 

Îţi mulţumesc pentru evidenţierea prin întrebări elegante şi prin comentarii extrem de competente a făgaşului discuţiei noastre, pentru răbdarea de a mă asculta, pentru acurateţea consemnării şi pentru multe alte nemărturisite calităţi. Cer scuze celor neinteresaţi de dialogul nostru. Îi salut cu iubire pe toţi cititorii. Cu bine.

 

DD. Şi eu îţi mulţumesc pentru această neasemuit de frumoasă poveste a vieţii tale şi de-abia aştept să reluăm discuţia altă dată. M-am simţit ca în „O mie şi una de nopţi”.

Sursa: MARIAN ILIE