21.08 Ziua
Internațională a Poeziei
(și a POEȚILOR)
Mircea Dorin Istrate
Eu ăsta sunt
Eu sunt un poetaș, de
modă veche,
Ce-n vers tot pun
istoria străveche,
Și faptele tătânilor
bătrâni
Ce-au vrut rămân-aici
pe vechi stăpâni,
Dar pentru asta au dat ca
ort, de bunăseamă,
Nenumărate vieți, chiar
vieții vamă.
Și-ncă mai cânt în tril
de poezie
Țăranul meu ce-a asudat
pe glie,
Să aibă pentru prunci
de-mbucătură,
Și pentru cei plecați,
de o prescură,
Să nu-i uităm nicicând,
că-n largul zării
El fostu-mi-au
pe-aicea, talpa țării.
Și-am mai cântat, cum
cântă cei poeți
A țării mele mândre
frumuseți,
Ogoarele cu
holde-mbelșugate,
Poenile cu flori
înmiresmate,
Și dealuri ce coboară-n
pante line
Cu vii și cu pometuri
toate pline,
Cu stâne-n deal de-odată
cu vecia
Ce mi-au păzit în veac,
statornicia,
Și munții mei semeți,
ce-n mii de ani
Au fost ascunse cuiburi
de vultani,
Ce-au apărat ades cu
viața lor
Al țării ăstei încă,
viitor.
*
Eu asta scriu și-oi
scrie mai mereu,
Oricâți potrivnici voi
avea din greu,
C-așa eu simt, când
sufletul mă-ndeamnă
Să spun cel adevăr, la
lumea-ntreagă,
Și-așa voi fi cât stau
pe astă humă
Cu neamul meu, la toate
împreună.
Mircea Dorin Istrate
***
Aducere aminte
Eu sunt pe astă lume cumpărător
de stele
Și pentru visul nopții
iar brațe-ntregi din ele,
Să aibă orișicine un
vis de împlinit,
De viață-mbucurată, de
drag și de iubit,
De-mbelșugată roadă, de
multă sănătate,
De câte-mi sunt pe lume
mai toate adunate.
Eu sunt și voi rămâne
de-apururi visător,
Și făcător de bine
și-ncă încrezător
Că lumea asta toată îmi
poate fi mai bună,
C-așa cum e acuma și
reauă și nebună,
De-avere strângătoate,
de vrere de putere,
De câte-mi sunt păcate
dulcii ca dulcea miere,
Uitatu-mi-a de Tine, de
câtele povețe
Tu datu-le-ai Mărite să
știe și să-nvețe,
Să ierte răutatea și
ura, foc de iască,
Pe toți acești de-o
samă mai încă să-i iubească,
Să-mi vadă ei cum toate
iubirea mi le schimbă
Și dreaptă ea mi-o
face, din ce-i acuma strâmbă.
Așa că încă Doamne,
adu-i pe buna cale
Și dă-le ca să aibă
nevoi și dor de șale,
Și molime și boală și
nenoroc cu carul
Și secetă și viscol și
arșiță tot anul,
Până în rugi smerite la
Tine, de iertare
Vor cere păcătoșii, în
plânsete amare.
*
Așa poate de Tine și-or
aminti că ești
De la-nceputul lumii în
căile cerești,
Și Tu ești cela care îmi ține-n a Lui mână,
Trăirea și sortitul, și
clipa El ți-o curmă.
Mircea Dorin Istrate
***
Nu-i poet acela care
Nu-i poet acela care
În cuvântul său nu are
Din ceresc cea
scânteiere,
Vorba-i îndulcită-n
miere,
Ca să dea înfiorare
Clipei ce s-o face mare.
Leac la toate să îmi
fie
Vieții, când îmi e
pustie,
Inimii când lăcrimează,
Gândului care visează,
Și când prima cea
iubire
Clipă-i de...
Dumnezeire.
Nu-i poet acela care
Nare-n sufletu-i
iertare,
Milă pentru-nnevoit,
Rugi la Cristul
răstignit,
Și un suflet plin de
dor
Ce-i la nimenea dator,
Și-apoi versul să și-l
scrie
Cum cel suflet vrea să
fie
Versul său de poezi,
Din al gândului pornire
Din a inimii simțire,
Soaptă de, Dumnezeire,
Mai într-una sî îmi
fie.
Mircea Dorin Istrate
***
Ce e poetul?
Copilul picurat cu praf
de stele
Ce ascultat-a vechile
povești,
Și-n visu-i legănat
atunci de ele
S-a preumblat prin căile
cerești,
Cu-n Făt-Frumos pe-un cal
înaripat
S-o caute pe biata cea copilă,
O preafrumoasă fată de-mpărat,
Cu-n Flămânzilă și cu un Setilă,
Ostatecă ținută de-un
balaur
Cu capete vre-o șapte
la un loc,
Ce-ave-n grădină mere
mari aur,
Și îmi scuipa pe-a sale
nări doar foc.
Ce e poetul?
Un tinerel ce-n
primăveri cu soare
Cutreiera un crâng cu
ghiocei,
Ținând de mână-o fată
ca o floare
Topindu-se mereu în
ochii ei,
Și-apoi cândva, în
strânsă-mbrățișare
Când un sărut de miere i-a
furat,
În sfinte ceruri fost-a
în urcare,
Arzând în clipa cea de
preacurat.
Atunci gustat-a el ce e
divinul
Și-a raiului tărâm
dumnezeiesc,
Trăind clipita vremii
cu preaplinul
Al dulcelui fior ce-i
omenesc.
Ce e poetul?
Alintătorul sufletelor
noastre,
Ce într-un rând sublim
de poezie,
Te-nalță spre-nălțimile
albastre,
Prin căi cerești să-ți
faci ucenicie,
Să vezi cu ochii minții
necuprinsul,
Cu hăuri ce separă
universuri,
Să îmi cutreieri astfel
nesfârșitul,
În nopți cu-a tale
încâlcite visuri.
**
De astea toate poți a
m-i le face
Vei fi poet cu har
adevărat,
Și peste toți tu
coborâ-vei pace
Iluminându-mi
ceru-ntunecat.
Mircea Dorin Istrate
***
RUGĂ EMINESCULUI
Motto
Tu-ai fost o stea ce-a răsărit
În veacul care a murit
Și când te-ai dus la cel
ceresc
Din întinatul pământesc,
Rămas-ai STEA pentru vecii
Ca leac la inimi să ne fii
Noi, ce viețuim de-acuma în cea limbă românescă,
Cu Măritul ce-i de-asupra, cu-a Lui pronie
cerească,
Pe pământ, de-alungul vremii Domni viteji înc-am
avut,
Și un DOMN al POEZIEI, ce cu dulcele-i cuvânt,
Ne-a înfiorat simțirea și-nălțatu-ne-a-n ceresc,
Să umblăm prin Căii Lactee din ‘tinatul nost’
lumesc,
Luminați de un LUCEAFĂR ce-a dorit să se-mpreune
Cu o tânără codamă, Cătălina-i a ei nume.
Despre toate ce-s pe-acolo, prin cel vastul
nesfârșit,
El, lăsatu-ne-a ,,LA STEAUA,, despre cela
infinit,
Să vedem de-a noastră minte poate oare să
priceapă
Cât de mare-i cel Oceanul fără maluri, fără apă,
Și cât noi suntem nimica în acel
nemărginit,
Unde timpul și mărimea sunt vecii, de neoprit.
Și tot el, neegalatul, din istorii a-nchegat,
Să rămână nemurită ,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,,
Și-ncă ,,DOINA,, cea jelită de întregul nostru
neam,
Ce-a ajuns azi o nimica, cum n-am fost de la
Adam.
Iar acum, ,,TRECUT-AU ANII,, ca și nouri lungi
pe șesuri
Și ca într-o ,,FLOARE ALBASTRĂ,, prinși în
farmec de eresuri,
Iar ne-nmoaie amintirea de cum prima cea iubire,
Fosutu-ne-a atunci trăită, clipită de dumnezeire.
**
Azi, când stau în faptul seri și la ceruri eu
privesc,
Îi înalț o sfântă ,,RUGĂ,, la al nostru Eminesc,
Din înaltul unde-i încă dus de-acum să
veșnicească,
Neamul, limba, și-ncă viața, cât vom fi, să
le-ocrotescă.
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu