Înființarea
și extinderea NATO (16)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
28
August 2024
- Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul pentru Pace
- Moralpolitik
Realpolitik
Sunt termenii (ambii de sorginte germană) care
definesc esența celor două abordări de politică globală pe care conducătorii
marilor puteri le-au adoptat de-a lungul timpului în orientarea cursului
Istoriei. Desigur, covârșitor prevalent a fost mereu real-politicul, dar au
existat mari gânditori politici care, ajunși în fruntea statelor decidente, au
încercat un compromis rezonabil între
cele două concepte.
Reprezentativ pentru politica de inspirație morală
este președintele american Woodrow Wilson, promotorul celor „Paisprezece
Puncte”, prezentate la 8 ianuarie 1918 în Congresul american și adoptate ca
bază de principiu a noii ordini mondiale stabilite la Conferința de Pace de la
Paris din 1919[1]. Împreună cu punctul 14 (înființarea Ligii Națiunilor ca
instrument al securității colective) trebuie menționat, pentru stringenta lui
actualitate, punctul 4, care prevedea dezarmarea la nivel mondial „cu reducerea
armamentelor naționale până la nivelul cel mai scăzut compatibil cu securitatea
țării”, ca o condiție obligatorie a menținerii păcii. Tratatul de la Versailles
și participarea la Liga Națiunilor au fost respinse de Senatul american, dar
termenul de Wilsonianism a rămas în politologie și în cultura politică a lumii
moderne, poate prin supralicitare, ca expresie a democrației americane
originare, așa cum a fost gândită de părinții fondatori ai Statelor Unite ale
Americii.
Deseori în conflict cu ceea ce numea „idealismul lui
Wilson”, prim-ministrul francez George Clemenceau, „Tigrul”, a fost
reprezentantul de vârf al real-politicului la stabilirea noii ordini
mondiale din 1919. Este definitorie butada premierului britanic Loyd
Georges: „așezat între Wilson și
Clemenceau, mă simțeam ca între Isus Hristos și Napoleon Bonaparte”. Un alt
exemplu al realismului politic, premonitoriu de data aceasta, este al
mareșalului Ferdinand Foch, comandantul suprem al Frontului de Vest al
Aliaților, în 1918: „Aceasta nu este o
pace. Este un armistițiu de douăzeci de ani”. Exact atât: 1919-1939.
Spectrul de interpretări ale real-politicului este
foarte larg, din moment ce printre reprezentanții lui de prim rang sunt
considerate personalități atât de diferite precum Otto von Bismarck. Henry
Kissinger, George Kennan, Zbigniew Brzezinski, Hans-Dietrich Genscher, Deng
Xiaoping, Charles de Gaulle.
La cele două extreme ale real-politicului și
moral-politicului se situează cinismul, respectiv idealismul utopic. Dacă nu
s-ar fi autodenunțat la Moscova în octombrie 1944: „Oare nu este cinic să
dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem
hârtia!”, Sir Winston Churchill ar fi putut fi considerat numai ca un
reprezentant abil al realismului politic, jocul lui politic de-a lungul
întregului război fiind păstrarea intactă a Imperiului Colonial Britanic. Cred
că în privința cinismului ar mai exista o nuanțare: aceea dintre realismul
cinic și cinismul pur, absolut, acela al aroganței de unică mare putere. Numai
aici s-ar putea integra războiul din Irak al administrației Bush-junior.
O himeră politică - dezarmarea nucleară a planetei.
În 1985 Ronald Reagan începea al doilea mandat
prezidențial la conducerea Statelor Unite, iar Mihail Gorbaciov prelua funcția
supremă în Uniunea Sovietică, aceea de secretar general al P.C.U.S. Alți doi
mari oameni de Stat, care, aflați la conducerea celor două puteri nucleare,
și-au pus amprenta personalităților lor asupra cursului Istoriei. Se poate
spune că ambii au avut o gândire politică Wilsoniană, adaptată, bineînțeles,
noii configurații geopolitice a lumii și Europei în mod special. Între cei doi
președinți s-a stabilit o relație de încredere reciprocă, devenită treptat
- după cum spune Reagan în cartea sa
autobiografică „An american Life” - prietenie. Așa s-au pus bazele celui mai
ambițios proiect de dezarmare nucleară a planetei. La 8 decembrie 1987 Reagan
și Gorbaciov au semnat la Washington tratatul INF (Intermediar-Range Nuclear
Force Treaty), care a dus la eliminarea a peste 2500 de rachete nucleare cu
rază medie și intermediară de acțiune. La 31 iulie 1991 noul președinte (de la
20 ianuarie 1989) al Statelor Unite, George
H. W. Bush, și Mihail Gorbaciov, încă președinte al U.R.S.S., au semnat
la Moscova tratatul de reducere și limitare a armamentului nuclear strategic
ofensiv START (The Strategic Arms Reduction Treaty). Tratatul START I, cum a
fost denumit ulterior, a devenit activ de-abia la 5 decembrie 1994, după
soluționarea problemei - foarte îngrijorătoare pentru Statele Unite - a celor peste 3.000 de arme nucleare
strategice și tot atâtea tactice rămase pe teritoriile Ucrainei, Kazahstanului
și Bielorusiei în condițiile haosului post-sovietic.
După implozia Uniunii Sovietice, urmată de prăbușirea
economică al Federației Ruse, Statele Unite s-au văzut în poziția, niciodată
atinsă până atunci în istoria lor, de unică superputere mondială. Deși la
paritate nucleară cu Statele Unite, Federația Rusă era pe plan intern în colaps
economic și uriașe convulsii sociale, care îi paralizau politica externă. China
se dezvolta spectaculos, dar silențios la acea dată, în conivență cu interesele
de profit imediat, pe baza forței de muncă ieftine, ale capitalismului
american. După imensul cutremur de la sfârșitul
anilor ̀90, plăcile tectonice ale politicului s-au rearanjat într-o
configurație cu totul favorabilă hegemoniei americane. Și Statele Unite nu au
ratat momentul.
Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul pentru Pace
Două au fost inițiativele doctrinare de politică
externă americană ale acelei perioade: Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul Pentru Pace. Aparent
contradictorii.
Doctrina Wolfowitz este esența Ghidului Planificării
Apărării („Defence Planning Guide”) pentru perioada 1994-1999. Documentul a
fost redactat la începutul anului 1992 de stafful subsecretarului Apărării
însărcinat cu problemele politice, Paul Wolfowitz, și a fost parțial
declasificat în 2008[2], dar o scurgere intenționată de informație spre presă
asupra conținutului a avut loc în martie 1992[3]. Esența acestei doctrine, pusă
în practică plenar și fățiș peste un deceniu, de către administrația Bush-junior,
este: Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în
fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale
competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul
organizațiilor internaționale de resort.
„Defence Planning Guide” fiind un document cadru
pentru toate structurile de forță ale Statului, a fost redactat în termeni
preciși, lipsiți de echivoc.
Cu totul altul este stilul Parteneriatului Pentru
Pace. Ambiguu, echivoc, învăluitor. În cursul întâlnirii de la Washington din
27 septembrie 1994 președintele Clinton
l-a asigurat pe Elțîn că principiul politicii americane „este unul de
includere, nu de excludere…Extinderea N.A.T.O. nu este anti-rusă, ea nu are
intenția de a exclude Rusia și nu are nici o foaie de parcurs iminentă…Scopul
general, cel mai înalt este securitatea, unitatea și integrarea Europei - un scop
pe care, eu știu, îl împărtășiți.”[4]
Parteneriatul pentru Pace (P.P.) a fost o inițiativă
americană avansată la întrunirea miniștrilor apărării ai țărilor N.A.T.O. de la
Travemünde, Germania, din 20-21 octombrie 1993, și oficializată la summitul
N.A.T.O. de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994. Termenul, foarte generos,
părea a defini intenția Statelor Unite de constitui, chiar dacă sub preeminența
lor, o securitate globală ne-exclusivistă. Documentele declasificate ale acelor
ani și cursul evenimentelor pun lucrurile într-o altă lumină, pe care, de
altfel, simpla comparare a hărților P.P.
din 1994 și 2004 o reflectă frapant.
Parteneriatul Pentru Pace și mai apoi Consiliul
N.A.T.O.-Rusia s-au dovedit a fi fost
strategia sub care Statele Unite au ocupat treptat - cu excluderea, mai
întâi silențioasă și apoi fățișă, a Federației Ruse din mecanismul securității
europene - vidul de putere rămas în zona Europei de Est la dispariția Uniunii
Sovietice. Parteneriatul Pentru Pace din 1994 este numele inițial al
Parteneriatul Pentru Război din zilele noastre, construit de către
administrațiile neoconservatoare succesive ale Statelor Unite ale Americii. Iar
România este astăzi prizonierul Parteneriatului pentru Război al SUA.
Parteneriatul pentru Pace a fost perdeaua de fum sub
care Doctrina Wolfowitz a înaintat în lume până când nu a mai avut nevoie de
nicio acoperire.
-------------------------------------------------
[1]
Ioan Scurtu, De la „cele 14 puncte” din 8 ianuarie 1918 la Declaraţia
preşedintelui Woodrow Wilson din 20 septembrie 1918, Art-Emis, 5 oct. 2018
[2]
https://www.archives.gov/files/declassification/iscap/pdf/2008-003-docs1-12.pdf
[3] Patrick Tyler, U. S. Strategy Plan
calls for insuring no rivals develop The New York Times, 8 martie 1992
[4] Strobe Talbott, The Russia Hand: A
Memoir of Presidential Diplomacy Random House 2002, p. 136
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu