Stoica Lascu - În urmă cu 80 de ani

 

În urmă cu 80 de ani

Prof. univ. dr. Stoica Lascu

11 August 2024

 

Iunie 1944 - Mareșalul Antonescu în „inspecție”, printre militari și civili: „«Staţi lângă oameni... mereu lângă oameni», ordonă şefilor Mareşalul

 

Se apropie august 23, zi crucială în istorie României secolului al XX-lea, miercurea în care Conducătorul Statului, președinte al Consiliului de Miniștri, mareșalul Ion Antonescu (2 iunie 1882-1 iunie 1946) avea să fie arestat - împreună cu apropiați demnitari-colaboratori - din dispoziția Suveranului (tânărul rege Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen (25 octombrie 1921–5 decembrie 2017); iar țara va părăsi alianța cu Germania Nazistă și se va alătura Coaliției Antihitleriste a Aliaților (U.R.S.S, S.U.A., U.K.).

 

În lunile din vara acelui an (1944), mareșalul Antonescu va efectua – ca pe tot parcursul Războiului de altfel - inspecții și vizite de lucru pe Frontul de Est (la unele a participat și Suveranul); în mijlocul ostașilor, dar și a populației civile - localnice sau, în primăvara-vara  lui 1944, refugiate -, Conducătorul Statului se va comporta, dincolo de dimensiunea militară, ca un veritabil gospodar și sfătuitor, apropiat de necazurile și durerile militarilor și ale populației civile. Laturi ale personalității sale care reies din reportagiile ce au descris unele din „inspecțiile” efectuate în iunie 1944 - așa cum se relevă în trei din mărturiile de epocă respective.          

 

O inspecţie a Mareşalului pe unde au devastat bombele

 

Staţi ca şefii, lângă oameni! - Prin spitale... - Biată omenire...

... Au trecut pe aici, la amiaza zilei de ieri, escadrilele „Liberatoare”... Cereasca lor vitejie se destăinuieşte în nenumăratele cratere prin care a ţâşnit, uleioasa şi jilavă, ca o hemoragie a pământului, apa adâncurilor de ogoare...  Câteva minute după sosirea Mareşalului Conducător în acest ungher răsleţ de Ardeal, unde durerea ultimului bombardament se desluşeşte încă pe chipurile palide ale muncitorilor, se preface temeinic la aspectul echipelor de lucru, şi cadenţa şovăitoare a trupurilor. Câteva ordine, câteva priviri sau mustrări desăvârşesc această magie:        

- Câţi oameni ai pe şantier, întreabă Mareşalul Antonescu pe maiorul comandant al gloatei de lucrători.

- Am, domnule General... am aşa... odată, 100 sosiţi azi de dimineaţă... Şi de ieri seară, domnule Mareşal, am încă 280... În total, domnule General...

- General, Mareşal - întrerupe impacientat oaspetele. „Nu ţin să-mi spui mereu gradul exact, dar vreau să vă văd că vă exprimaţi precis şi limpede, că vă cunoaşteţi perfect situaţia oamenilor, fără şovăeli şi bâlbâieli. De asemenea şefi avem nevoie astăzi, aci!... Ce hrană ai dat astăzi acestor lucrători?”...

- Pentru aseară şi astăzi la prânz, am hrană rece... Peste o oră, îmi sosesc bucătăriile și încep să dau hrana caldă.

- Pentruce nu ai adus bucătăriile încă de aseară?... De ce această întârziere?

- O zi, încearcă să se scuze maiorul.

- O zi, enorm!, tună Mareșalul. Pentruce nu ai venit de aseară cu bucătăriile, să dai oamenilor deaseară hrana caldă?”...

- Nu a fost posibil…

- Totul este posibil.

Arătând apoi cu braţul spre sutele de muncitori, Conducătorul încheie:

- Priveşte !... Şi munţii se pot muta din loc!

Staţi lângă oameni!

 

Pe nesimţite, în auzul acestui grai de poruncire şi de sprijin, ritmul braţelor s’a accelerat. Adineaori, bicepsurile se urneau agale. Iar încărcătura de lut a lopeţilor părea asemănătoare cu felia tăiată de o lingură într’un castron cu iaurt; acum, roabele voiniceşte împinse de coarne au prins să svâcnească și argila bronzată a trupurilor s’a animat de zorul neastâmpărat al furnicilor.

- Staţi lângă oameni... mereu lângă oameni, ordonă şefilor Mareşalul...

În depărtare, ca printr’o misterioasă telepatie, răspunde la această provocare un vaet de sirenă...   

- Alarmă!, traduce maiorul de jandarmi.

Dar Mareşalul are un gest de nepăsare:

- Ce eşti dumneata?, întreabă Conducătorul pe un inginer.

- Sunt şef de secţie, răspunde cel interogat, aşteptându-şi rechizitoriul desorientat cu coapsa într’o rână...

- Vom rezista mai bărbăteşte, în măsura în care mai cumplit ne vor lovi!... Noi conducătorii, în prima linie, în văzul oamenilor! Asta nu înseamnă însă că trebue să înfruntaţi absurd primejdii. Dimpotrivă. Sunt sigur că jandarmul acela de la intrare, care a căzut la bombardamentul de ieri, a fost ucis pentru ca nu s’a refugiat în adăpost!...

- Într’adevăr!, confirmă generalul comandant al Diviziei de la Deva, sosit şi el pentru întâmpinarea Mareşalului.

- Vedeţi?... Vedeţi?... Şi totuşi am dat mereu ordine comandanţilor, să controleze, să meargă din sentinelă în sentinelă, repetând aceste instrucţiuni de adăpostire!... Şi aci, şi pe front când nu se respectă scrupulos aceste ordine, pierdem inutil oameni!... Pierdem mereu la oameni!...

În faţa Mareşalului, ca o pildă, generalul de divizie ascultă într’o înmărmurire de caporal, cu palma impecabil lipită de galonul roşu al pantalonului. Şi este cu atât mai elocventă, patetica neclintire a acestui soldat, cu cât el nu este altul, decât eroul de la Baksan și de la Nalcik, generalul Dumitrache, abea scăpat din uraganele de mitralii ale Crimeei...

- Să-i învăţăm Dumitrache, ca şi pe soldaţi... Cum să se răspândească, la alarmă, cum să pornească spre adăpost, cu şeful în cap...

Înţelepciunea muncitorilor

 

Călcând peste cioburi de geamuri şi gâlci de moloz, Conducătorul colindă acum printre muncitori, întrebându-i de copii, de neveste, de mâncare, salarii, îmbrăcăminte:

- Bocanci, văd că aveţi buni... Am dat însă dispoziţiuni să vi se dea şi costume de haine la preţul de 4.000 lei prin economate... A început distribuirea?

Stimulat de tonul prietenos al dialogului, un lucrător iese să reclame că deunăzi a fost brutalizat de un inginer, cu prilejul unui ordin. În plină inspecţie, Mareşalul Antonescu trebue să zăbovească acum, să ancheteze, să confrunte...

- Domnule Mareşal, intervine real şi bărbăteşte un inspector, tocmai în clipa când Conducătorul sta să decidă anchetarea cazului şi sancţionarea agresorului, trebue să avem curajul să mărturisim că în împrejurări foarte grele, când cei nevolnici se codesc sau tânjesc, trebue să cadă şi vorbe grele. Altfel, când ai pe umeri răspunderea noastră, nu poţi duce treaba la capăt... Inginerul reclamat de lucrător este un excelent element! Până la sfârşit, însuşi muncitorul recalcitrant începe să pară convins de utilitatea intermitentă a asprimei, pentru cei iabraşi. De aceiaşi părere este şi un lăcătuş, care oferă adeziunea sa Mareşalului într’un stil mai fastuos:

- Cam aşa este, Alteţă!

Mareşalul Antonescu care abea se înseninase, se înfurie deodată, doar pentru câteva secunde.

- Ce Alteţă, măi, ce Alteţă?!?... Nu sunt nici o Alteţă!

Dureri, dureri...

 

În cele trei spitale ale oraşului, pe cari Mareşalul îl colindă până spre seară, cei dintâi cercetaţi sunt ostaşii veniţi de pe front. Pretutindeni după trecerea Conducătorului răniţii aceştia saltă în coate pe perne, unii dintre ei cu lacrimi de bucurie în ochi şi se agită spre a smulge un salut prietenos dela fostul lor Comandant.

- Dom’ general Dumitrache... Domnule general... Domnule general.

Luptătorul dela Alagir şi dela Sebastopol îşi regăseşte, îşi recunoaşte, îşi îmbrăţişează ostaşii, ofiţerii.

- Melinte s’a salvat cu piciorul retezat... Căpitanul tău a căzut în fruntea companiei, cu batalionul.

Pe chipul pârguit de arşiţe şi de viscole al generalului Dumitrache, revederea aceasta nu a însufleţit tresăriri de bucurie... Dincolo de răniţii prezenţi trăeşte mai vibrantă pentru acest erou prezenţa invizibilă a celor mulţi din Divizia de cremene, rămaşi pentru eternitate acolo.       

- Mi-au murit cei mai buni... cei mai dragi, i-am semănat pe drumul fără întoarcere, murmură cu graiul sugrumat de durere Vânătorul de Munte.

- Când Mareşalul a dispărut pe uşa unei săli, zăbovesc şi întreb pe unul din cei care adineori se luminase la ivirea fostului comandant de divizie.

- Era bun comandant, generalul Dumitrache?

Fruntaşul mă priveşte cu stupoarea omului care a întâlnit o fiinţă din altă lume:

- Ce mai vorba, domnule sublocotenent. Era mereu lângâ noi, în prima linie... Şi cum se ivea în linia de foc, ca prin farmec nici bolşevicii nu mai trăgeau.

Pe faţa mea trebue să fi licărit un surâs de incredulitate, în faţa acestor spovedanii de magie, de vreme ce ostaşul adaoga:

- Zău, dom’le sub-locotenent, întrebaţi şi pe camarazi. Îi vrăjea pe ruşi.

Biata omenire...

 

Răniţi din Crimeea... Răniţi dela Iaşi... Răniţi dela Turnu Severin... În ostaşi, în civili, în femei şi copii, a pătruns şi plumb sovietic şi oţel britanic. Unei femei sinistrate la Turnu Severin şi trimise să-şi lecuiască tocmai aci rănile, i-au murit sub ultimul bombardament doi copilaşi... Altă mamă zace rănită în acelaş pat cu unul din cei patru prunci ai săi, o fetiţă rănită şi ea la frunte...

După stimularea energiilor, dincolo, Mareşalul trece aci la alinarea durerilor. Odată mai mult, privindu-l cum contemplă acest univers de plăgi şi de suferinţe, te convingi că soldatul acesta nu este un războinic. Negreşit, a pierdut de mult facultatea de a plânge în faţa mizeriilor umane, dar spectacolul atâtor dureri româneşti i-a readus în priviri mărturisirea rostită deunăzi, în spitalul acela din Moldova în faţa muribundului anonim ce-şi dădea sufletul pe o targă însângerată!

- Groznic de dureros!... Biată omenire... Cine o conduce, și unde o mână!...” („Curentul”, 29 iunie 1944).

Inspecţia d-lui Mareşal în Banat

Domnul Mareșal Antonescu, întovărăşit de dl. prof. Mihai Antonescu, Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri şi de alţi membri ai Guvernului, a inspectat duminică, 25 iunie a.c. Banatul. Domnia-Sa a sosit dimineaţa la aeroportul Timişoara, unde a fost salutat de autorităţile locale, civile şi militare, în frunte cu d-nii: General Schmidt, General V. Chiţu, General Deliceanu, prefectul judeţului şi primarul Municipiului Timişoara. De la Timişoara, Domnul Mareşal Antonescu şi dl. profesor Mihai Antonescu, împreună cu membrii guvernului, au plecat spre satul Comloşul Mare.

În micul compartiment al automotorului Timişoara-Comloș doi oameni stau liniştit şi discută, îşi schimbă, poate, impresiile ultimilor inspecţii sau, profitând de puţinul răgaz de a rămâne în doi, rezolvă o nouă problemă, care se cere grabnic împlinită. Din când în când ochii, alunecând peste bogăţia holdelor bănăţene, se luminează de un zâmbet de încredere şi discuţia continuă mai aprinsă. Dealungul şirelor, prin bariera satelor cu case zâmbitoare, tupilate între pomi glasurile oamenilor care i-au întrezărit prin geamuri, aclamă furtunos.

Cei doi care stau de vorbă, cârmuiesc în aceste momente grele, sub scutul monarhiei româneşti, destinele ţării noastre: unul din haina sobră a frontului decorat doar cu epoleţii de aur şi cu cruciuliţa Ordinului „Mihai Viteazul”, este Conducătorul Statului. Celălalt, profesorul Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.

La Comloşul Mare

Comloşul Mare este un sat cu adevărat mare, frumos, răspândind o atmosferă de hărnicie şi de belşug: gospodării înstărite, pomi cu roadă bogată, drumuri drepte şi bine întreţinute, grădiniţe cu flori în faţa caselor spoite proaspăt, cu geamuri strălucitoare şi cu pereţii împodobiţi câmpeneşte. Dincolo de mulţimea oamenilor care aşteaptă pe peronul gării mici, la trăsurile care ne vor conduce până în inima satului, cai negri, roibi, murgi şi bălani, sar în şleauri şi nechează primăvăratec. Sunt agerii cad bănăţeni, recunoscuţi în lumea largă. Mareşalul şi dl. vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, coboară din vagon, întâmpinaţi de uralele mulţimii. Şefii autorităţilor locale prezintă raportul. La câţiva paşi, ochi Mareşalului descoperă o femeie cu o salbă de piese mari de lut:

- Ce eşti d-ta?

- Româncă.

- Ai copii?

- Un băiat.

- De ce numai unul? Ar trebui să ai mai mulţi. Eşti voinică şi, după salba dela gât, eşti bogată. Cât pământ aveţi?

Apoi adaogă:

- Cunosc problema. Unii vreţi să vă lăsaţi averea numai la un copil. Dar, dacă ne gândim să dăm pământul la un singur copil, pierdem procesul demografic: pentru ca să trăiască şi să biruiască Neamul asupra neamurilor vecine, ţara noastră are nevoe de braţe, nu de pământ. La trăsura, care poarte pe Conducătorul Statului, doi cai negri joacă, sprinten, în şleauri. De jur împrejur, i se alătură un stol de cai albi, călăriţi de flăcăiandri cu chipurile luminoase. De o parte şi de alta a drumului, holde de secară şi de orz îşi apleacă, în soarele amiezii, spicele grele de aur.

Uitându-se la trapul săltat al călăreţilor, ochii de cavalerist ai Mareşalului au zărit, probabil, ceva ce nu-l mulţumeşte:

- Caii sunt frumoşi, dar călăreţii nu-s toţi prea buni. I-am văzut pe unii cum încalecă şi cum merg. De ce nu-i învăţaţi să călărească?

Autoritatea locală, căreia i s-a adresat, se înroşeşte, tace, dar va ţine minte observaţia. Mulţimea aclamă, iar grupurile de premilitari, trecute în revistă, prezintă ostăşeşte arma, cu o îndemânare matură.

Nu Dumnezeu, ci preoţii adună credincioşii

Mareşalul se întreţine, în treacăt, cu câţiva locuitori, ispitindu-le gândurile şi păsurile:

- D-ta ce eşti?

- Oltean.

- Atunci de ce ţi-ai schimbat portul. Văd că v’aţi păstrat foarte bine limba, dar puteaţi să vă luaţi de pe aici numai obiceiurile bune şi să vă ţineţi portul vostru oltenesc, că era mai potrivit. Uite ce frumos i-ar fi stat Dumneaiei în portul oltencelor noastre...

Satul acesta, din marginea de Vest a câmpiei bănăţene, este populat de olteni colonizaţi aici, la graniţa imperiului austriac, acum o sută şi ceva de ani. Biserica ortodoxă, în care Mareşalul şi primul lui sfetnic au intrat ca să se închine, e veche, mică şi din lemn. Preotul bătrân, slujitorul de multă vreme a acestui altar, urează Conducătorului Statului zile îndelungate şi înalţă o rugăciune pentru biruinţa oştilor româneşti şi redobândirea hotarelor Neamului.

În timp ce mâna Mareşalului semnează în Cartea de Aur a bisericii, ochii lui sfredelesc cercetător ungherele:

- Asta este singura biserică ortodoxă de aci? Cam mică, părinte – şi comuna e mare şi bogată! Câţi credincioşi ai? De ce nu sunt mai mulţi?

- Dacă o vrea Dumnezeu, încearcă să-i explice preotul...

- Nu Dumnezeu, părinte, aduce oamenii la Biserică, ci preoţii. Puţin mai multă râvnă, puneţi mână dela mână. Înălţaţi-vă o biserică mai mare şi credincioşii vor veni mai mulţi. Aici nici n’au unde să încapă...

După vizitarea bisericii greco-catolice şi, după semnarea în Cartea de Aur, Mareşalul s’a oprit o clipită în pridvor, cercetând, cu atenţie, pomii din faţă, care formează grădina de odihnă a satului:

- Văd şi pomi uscaţi. De ce nu-i scoateţi? Să-i scoateţi imediat, domnule primar, şi să plantaţi alţii. Primarul încearcă să murmure o scuză, cu o aprobare pe care ar trebui să o capete în acest sens dela diferite autorităţi.

- Lasă... D-ta scoate pomii uscaţi, aranjează frumos grădina şi ai să vezi că nu ţi-se va întâmpla nimic. Iniţiativă şi curaj, domnule primar; iniţiativă şi curaj, asta ne trebue în toate ocaziile, ca să putem învinge.

Nu se pot schimba toate dintrodată...

 

În jurul tribunei, de unde va primi defilarea carelor alegorice, care vor reprezenta toată bogăţia ţinutului, Mareşalul ia loc, alături de primul ministru, între membrii guvernului şi autorităţile locale. Printre „domni” s’a intercalat – ici, colo – câte un ţăran mai sfătos. Trece întâi un car reprezentând România, altul venirea Comloşenilor în Comloş, un al treilea cu industria casnică a satului. Ochii Mareşalului strălucesc admirativ, încântaţi de bogăţia reprezentată alegoric, de graţia tinerelor fete, care învârt fusul, vârtelniţele, cos la gherghef, sau trag cu nădejde de spata răsboiului. În acelaş timp, nu pierde nicio clipită pentru a culege o lămurire sau să dea un sfat.          

- Toate fetele acestea lucrează la câmp?

- Da.

 - Foarte frumos atunci.

- Ce şcoli aveţi? Cum, numai o şcoală primară? Unde e dl. învăţător?

Un tânăr chipeş, în uniformă de locotenent, se prezintă imediat, luând smirnă poziţie de drepţi.

- Câţi copii ai la şcoală ? Câţi învăţători ? Toţi sunt de aici din sat? Aveţi grijă de copii! Învățați-iț să se întoarcă la portul oltenesc, cu care au venit strămoşii lor aici. Daţi dvs. exemplu, întâi...

Sunt prezentate, acum, animatele satului. Defilează în pas elastic armăsarii staţiunii de montă Comloș, apoi iepele din sindicatul calului Nonius  în trap săltat, sperios, este purtat prin faţa tribunei tineretul, mânzi agili cu pielea de țipar.

Caii au încântat ochii Mareşalului şi totuşi, un amănunt văzut în trecere, i-a întunecat un moment privirile:

- De ce nu sunt toţi caii potcoviţi? Veterinar aveţi? Numai la plasă, fiindcă sunteţi puţini. Nu pot îndrepta tot ce s’a stricat în anii dinnainte! Acum mă străduiesc să scot o mie de medici pe an şi până la venirea mea, ieşeau mai mulţi medici români la pensie, decât dădeau anual Universităţile...

- Potcovarii sunt români, oameni cu şcoală sau țigani? De ce nu faceţi o şcoală de potcovari? Domnule ministru Nemoianu, luați măsuri ca să se facă o şcoală de potcovari. Reuiunea aceasta are nevoe de meseriaşi, pricepuţi şi în această branşă.

Trec acum taurii şi vacile Siementhal, apoi tineretul cornut.

- Câte kgr de lapte dă o vacă? Aveti cooperativă? Dar Bancă populară?... Dece n’aveti? Credite de unde luaţi, ori sunteţi aşa de bogaţi și nu aveţi nevoe de bani?

Sunt prezentate, uneltele agricole, începând cu plugurile dela una, până la trei brazde, apoi vin tractoarele. Unele din ele, conduse de copii care abia au terminat cursul primar, stârnesc aplauze şi felicitările Conducătorului. Acum trec maşinile de semănat grâu, sfeclă, porumb, cositoarele de iarbă, maşinile de secerat şi legat, o presă de struguri, combinată.

- Mai aveţi hibrizi?... Cum au primit oamenii legea?

Câteva ridicături încurcate din umeri, îi dau răspunsul.

- Nu-i nimic. O să le treacă. E doar pentru binele lor!...

Un car alegoric, reprezentând Hora Unirii stârneşte iar un ropot furtunos de aplauze: Ochii Mareşalului trec bucuroşi peste mulţimea din jur...

Răsplătirea unui bun gospodar

 

Intrăm prin nişte porţi mari de lemn, în bătătura gospodăriei locuitorului Antonie Ureche. Omul nu are decât trei jugăre de pământ, dar curăţenia şi aranjamentul curţii, a grajdurilor, a şopronului cu unelte agricole, a pivniţei, a staulului şi a încăperilor locuinţei, dovedesc îndestulare şi belşug. Totu-i orânduit la locul lui, chivernisit, curat, frecat, bine întreţinut: casă, grajd, staul, pivniţe aerisite. Vitele şi caii țeselaţi, porcii graşi şi albi, găinile, moţate, mergând greoaie. O cloşcă îşi dădăceşte, la soare, puii aurii. În şopron, căruţa şi uneltele agricole, frumos orânduite şi la îndemână oricând, strălucesc de curăţenie. Ochii Mareşalului și a ăntregii asistențe nu se mai pot sătura, privind întreaga gospodărie condusă numai de doi oameni, care au trecut de mult de jumătatea vârstei. Feciorul e pe front. Dar parcă ar exista în gospodărie zece servitori.

- Iată ce înseamnă munca făcută cu chibzuială, exclamă Conducătorul.

Privindu-şi miniştrii din jur şi colaboratorii apropiaţi, continuă:

- N’avem drept la odihnă, domnilor, până nu i-om face pe toţi locuitorii acestei ţări să aibă asemenea gospodarii. Să ia exemplul de aici. Un singur lucru n’aşi vrea să fie imitat după această regiune: numărul mic al copiilor. Ţara are nevoie de braţe, de braţe multe, ca să se refacă. Trebue să-i convingem, şi pe oamenii aceştia, că nu pământul constituie bogăţia lor, ci braţele de muncă. Munca chibzuită şi bine întrebuinţată.

Peste ochii Conducătorului a fulguit o maramă de tristeţe, alungată încă imediat de scăpărarea dârză a omului obişnuit să lupte şi să învingă.

 

La plecare Antonie Ureche, care a încântat cu munca lui chibzuită sufletul Conducătorului, a primit imediat, un dar, un tractor: aşa ştie să răsplătească Mareşalul Ion Antonescu strădaniile, munca şi conştiinciozitatea depuse în locul pe care eşti hărăzit să-l faci oriunde te-ai găsi. Au mai fost vizitate, apoi, alte gospodării, pe care, de data aceasta, le-a ales Conducătorul, pentru a se încredinţa dacă, într’adevăr, oamenii din acel ţinut merită să fie daţi ca exemplu pe ţară.

 

Pretutindeni a rămas mulţumit şi, pretutindeni, Conducătorul a ştiut să răsplătească cu o vorbă sau cu un dar, priceperea şi destoinicia Românului...

 

Seara, de pe aeroportul Timişoara, domnul Mareşal Antonescu însoţit de dl. prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de miniştri, au părăsit Banatul („Curentul”, 30 iunie 1944).

 

Cu Mareșalul în Bucovina - Printre cei isbiți de cnutul sovietic

 

Pribegi căsăpiți, sate sfârtecate. „-Ne-au luat tăt”... - Nădejdi pentru mâine...

 

Se împlineşte săptămâna de când Mareşalul Conducător cutreeră ţinutul frontului, pe itinerariile de nălucă ale unui „escadron de descoperire”. Pe un indicator desluşit în fugă la o intrare de sat, undeva, am citit „Fundul Moldovei’’... Dincolo de acest aparent sfârşit al Ţării de Sus, însă, Mareşalul Antonescu continuă să colinde, restituind târgurilor şi cătunelor încrederea şi bărbăţia, ici improvizându-se notar şi socotind cât porumb mai trebue trimis obştenilor, dincolo numind un nou primar şi ordonându-i cum să distribue banii destinaţi familiilor luptătorilor.

- Am ruga frumos să ni se dea înapoi dela oştire plutaşii noştri... Că acum îi bună apa Bistriţei şi numai aceia plutăreau chibzuit, rugau adineaori gospodarii din Ciocăneşti.

- Nu ne-am plânge... Dar păscătoare avem puţină, prea puţină, stărue acum sătenii din Moldova Suliţa, cărora oaspele trebue să le afle apoi locuri de păşunat...

O nouă săgeată de goană şi pătrundere, către Miază Noapte şi Mareşalul poposeşte să prânzească pe iarba unei stâne cu ai cărei ciobani îşi împarte hrana.

- Poftim ceva de îmbucat, rosteşte Mareşalul către baciul care i-a adus o ulcică cu apă rece.

- Dar eu, cu ce pot să-i fac cinste?, ripostează mândru moldoveanul, adăugându-ne la o plecare şi o urare din mijlocul mioarelor sale proaspăt tunse:

- Să vă ajute Dumnezeu!... Şi mai poftiţi... să mai avem ocazia!...

Dorinţa Conducătorului este de a continua astăzi până dincolo de Seletin şi de Brodina aceasta nouă „descălecare”. Camuflaţi azi de praf şi ieri de noroi, gonim mereu prin acelaşi ţinut feeric, nemaiavând răgazul de a savura bucolica acestor costişe pe care galopează cirezile.

Din nou, bejenarii

pacea acestor păşuni peste cari lunecă agale umbrele norilor este însă amăgitoare. Chiar în fundul Moldovei, iată, un pâlc de fugari face să stopeze automobilul Mareşalului Conducător:

- De unde sunteţi voi?”... . .

- „Suntem tăţi din Davidenii Storjineţului, răspunde o namilă cu ţurcana pe frunte... - Mie-mi spune Hărănciuc Văsile...

- Eu îs din Banila pe Siret... Ion Ciocan îmi spune.

Ceilalţi pribegi îşi rostesc şi ei numele, odată cu satul natal părăsit:

- Tonenchi Ion, din Davideni. Cervoniac Sofronie... Bocatca Dumitru... Buta Ilarie... Davidean Venetig... Melnic Gheorghe... unii din Banila, alţii din Hliniţa Storojineţului...

- Și pe d-voastră ucrainienii va deportează?, întreabă Mareşalul Antonescu.

Printre bejenari, întrebarea aceasta provoacă în prima clipă oarecare stupoare. Oamenii sunt uimiţi de nedumerirea Conducătorului:

- Ne şi ucid, acum, după ce ne-au scos pe toți și ne mâne cătră Sibiria, lămureşte un fugar.

- De lângă noi, la Juşca, adaugă un gospodar, au ridicat miercurea trecută şapte oameni... Unul, Terenghiac Dumitru, fusese slujbaș la primărie, ăl de umbla cu toba prin sat... Altul, Tcaciuc Dumitru, tăt la primărie fusese cu treaba... Silvestru Prodan fusese agent agricol, se cheamă... La urmă, l-au ridicat seara pe cela bătrânul.. cum îi spunea?... pe Gheorghe, agentul de zi dela postul de jandari..., aşela’naltul!... I-au dus... Şi pân’adoua zi, i-au ucis!...         

Mareşalul Antonescu are o încruntare de îndoială:

- Dar de unde ştiţi voi că i-au ucis?

- Apăi cum să nu ştim?”, răspunde Gheorghe Melniuc, uluit de incredulitatea oaspelui... Că doar nici nu s’au ferit!... C’au trimis’napoi căruţa, de-au poruncit să vină şi fimeili morţilor, să-i vadă unde fuseseră lepădaţi toţi într’o groapă!... Că doar, după ce i-au aflat muiarili ucişi la Juşca, lângă gara Moşi, s’au întors şi-au făcut în sat pomană de sufletul răposaţilor.

Cei din satul sfârtecat

 

Asupra moldovenilor, asupra huţanilor, asupra ucrainienilor, pretutindeni, aceeaşi urgie, acelaşi prăpăd. Un nou clocot de revoltă ne răscoleşte la Breaza Câmpulungului, unde un alt convoi de fugari întâmpină pe oaspe:

- Pisti front suntem fugiţi... prin păduri, spune pribeagul cel mai răsărit, Istrate Sălciuc... Din comuna Straja, judeţul Rădăuţi... Trece acum frontul tocmai prin jumătatea satului, la noi... De mult suntem fugiţi cătră aici, am stat în păduri dela Paşti... Am scăpat, iaca, aşa cum ni videţi.

În şcoala satului, zăcând pe scândura tare a unor paturi improvizate, zeci de neveste şi de prunci dorm ca larvele, ca buştenii... Ivirea Mareşalului Antonescu a urnit freamăt de tresăriri în învălmăşagul acestor desculţi cu chipuri vinete, istoviţi de fuga pe potecile codrilor, năuciţi de urgia roşie. Prin cămăşile sfâşiate de mărăcinii poenilor, mamele îşi mai amăgesc sugacii la piepturile acelea vlăguite, ai căror sâni şi-au pierdut şi seva şi căldura...

- Nu merge aşa!... Nu putem continua aşa, domnule prefect!, tună aci Conducătorul, copleşit de priveliştea atâtor dureri învălmăşite... Să le înmulţiţi imediat cantinele!... Niciunul dintre aceşti copii nu trebue lăsat să moară. Telefonaţi îndată medicului de la Câmpulung, să urce deocamdată într’o căruţă, în ce o găsi, să vină îndată aici.Pentru treaba asta, îi trebue maşină! Imediat să se ridice toate automobilele de la toate autorităţile refugiate, să fie date aci, unde este atâta nevoe de ele!

Mânjiţi cu noroi, în vestminte numai zdrenţe, cu nevestele despletite şi flămânde, sunt aci peste două sute de oameni din Straja Rădăuţilor, legănând aproape optzeci de copii sub vârsta de şase anişori, toţi cu privirile înoptate de spaimă, de durere, de teroarea foamei abea astâmpărate... Un sătean a mai putut salva o desagă; altul nu mai păstrează din gospodăria părăsită decât un cuţit sau un ştergar. Hainele cele bune, frumos împăturite în lada din camera cea frumoasă, nelocuită, le-au predat din martie bolşevicilor, la poruncă... La fel pătimiră şi pribegii din comuna Cireş, judeţul Storojineţ, pe care Mareşalul Antonescu îi întâlneşte dincolo de Şipotele Sucevei, după ce a trecut în judeţul Rădăuţi.

- De bolşevici fugim, spun cei dintâi întâlniţi.

- Noi venim din Crasna Storojineţului, rostesc alţi fugari, descriind aspectele de hoarde ale trupelor cotropitoare... Soldaţii aceia ruşi, tăţi is rupţi... La o sută, dacă ai întâlnit unul cu papucii buni!... Şi tăt ridică dela oameni! Că la ei nici mâncare n’am văzut... nici o ţigare!”

Lumea-i așteaptă pe ai noștri

 

Destăinuirea care urmează rămâne să planeze în atmosferă ca o apăsătoare poruncă:

- Lumea aşteaptă pe ai noştri, în păduri, rosteşte fugarul Opaiţ Nicolae... Că ruşii aceştia îs doi dintr’un regiment, trii dintr’altul, cum s’a brodit să-i adune.

Lângă şanţul şoselei prăfoase, unde măicuţă-sa l-a culcat anevoe, un copil a sărit deodată buimac: l-a făcut să tresară o detunătură de armă, în visul care-i continua coşmarul nopţilor de teroare prin păduri. Priveşte năucit împrejur, spre orizonturile acestui pământ până ieri prietenos şi darnic, devenit acum deodată misterios, ameninţător, vrăjmaş...

- Dincolo de Ialomicioara de jos, pe unde aţi trecut D-voastră - spune Mareşalului şeful postului de jandarmi -, am nimicit câteva bande de partizani. Sunt fel de fel!... Unii, polonezi fugari... alţii, ucrainieni..., am aflat şi slovaci, care laolaltă cu ucrainienii din părţile locului s’au pus să atace patrulele sovietice, când pătrund în regiune”...

La Nisipitu, în judeţul Rădăuţi, refugiaţii din Vicov povestesc cum au organizat bolşevicii în satul lor un centru silnic pentru instruirea militară a ţăranilor – ucrainieni, huţani, moldoveni.

- Pâine am îngropat, şi straie, dar ne-au luat tot, spune o femee... Două săptămâni am rătăcit pe coastă, prin cetină... Câteva zile, tot cu focuri de puşcă ne-au urmărit!”...

Zările acestea de pânde şi de capcane, iată-le: sunt aceste peisagii în cari copacii au egrete de aur, în cari şiţa acoperişurilor pare bătută cu solzi de argint, lângă puţurile zidite cu fast de capele, sub șuerătoarele suveice ale rândunelelor. În asemenea peisagii, din clocotul unor asemănătoare dureri, s’a ivit cândva un Tudor, un Iancu, un Horia, un Jianu...

Coboară înserarea peste pruncii cari iarăși aţipiră... Asupra acestor pribegi iviţi cu mesagiile cadavrelor de fraţi, se aşterne o noapte ca din vremurile când se fierbeau neamurile şi când cutreerau prin văile codrene sihaștrii, hirotonind pe duhovnicii nouilor vetre de cătune.

- Vă vom da de muncit.. Este de lucru, rostește Mareșalul îngândurat.

- Da!, răspund deodată, laolaltă, pribegii... Să ni se poruncească să luptăm... ori să ni se dea să muncim.

Nici un geamăt, pe buzele acestor „străjeri” ai Rădăuţilor, cu pectoralii atletici sub cojoacele miţoase... Rămâi uimit de candida vitejie a acestor copile de răzeşi, cari nici avutul pierdut nu şi-l plâng, nici viitorul nu şi-l întunecă cu scâncete sau cu lacrimi. Femei şi săteni, deopotrivă sărăciţi, se mărturisesc încă chiaburi, bogaţi de avuţia celor două braţe rămase:

- Să ni se poruncească să luptăm, ori să ni se dea să muncim!, repetă ei cu îndărătnicie, regăsind în această ofrandă de muncă şi de războire aceeaşi străbună ursită, aceeaşi milenară alternativă... (Slt.r. Ion Dimitrescu, „Universul”, 1 iulie 1944).