UN
FLUIERAT SAFTEA
~*~
Asta-i
cam demultișor poveste:
Dacă
arta pentru artă este
Autorul
scoate bani din pungă
Ca
să publice și chiar să "ungă"...
Dacă
însa arta-i cu tendințe
Și
răspunde strictelor cerințe
Se
plătește bine vrednicia
-
Arta incluzând și poezia!
Peste
tot în lume nu e bine
Să
expui tendințele din tine
Dacă-n
plan politic nu-s "corecte" -
Le
expui, dar suportând efecte...
Deocamdată
încă e de șagă
Publici
ce vrei tu și nu te leagă
Decât
dacă fluieri indecent
Spre
vreun pricopsit din Parlament
Spre
guvern ori spre președinție -
Îți
găsesc ei o chichiță ție
Mi
te iau frumos cu DNA-ua
Ți-ți
primești la fluierat safteaua!
Eu,
fiind un tip mai cilibiu
Când
îmi vine-a fluierare, scriu
Risipind
umori și nervi pe taste
În
speranța unor vremi mai faste...
~*~
MARIAN
ILIE
Un
text de Nichita Danilov, de pe Internet
”Dacă îl chemi, un instalator nu-ți vine la domiciliu
decât dacă îi achiți o taxă de deplasare în cuantum de 80-100 de lei. Așijderea
fac și specialiștii ce vin să-ți repare frigiderul, mașina de spălat, aparatul
de aer condiționat sau centrala pe gaz. Taxa de 80 sau 100 de lei doar pentru
consultație. La fel se întâmplă și când te duci la veterinar cu un animăluț de
companie ce s-a îmbolnăvit. La fel se întâmplă când te duci la un cabinet
medical sau chiar la unul psihologic. Trăim într-o societate în care nu poți să
faci un pas fără să bagi mâna în buzunar.
După cum e și normal, totul costă în societatea
de consum. Mai puțin literatura.
Zilele trecute am primit câteva solicitări din
partea unor reviste literare să le trimit câte un grupaj de versuri.
Solicitările erau însoțite de cuvinte de laudă la adresa mea și a poeziei mele.
Se specifica în fiecare mesaj pe care l-am primit că publicația în cauză, spre
deosebire de altele, sprijină valoarea.
Se puneau, bineînțeles, și niște condiții:
poeziile să fie inedite.
Am întrebat dacă se plătesc colaborările.
„Glumiți, probabil, mi-au răspuns redactorii.
Abia dacă avem bani pentru salariile noastre. Nu avem bani pentru colaborări de
nici un fel.”
„Păi, dacă nu aveți bani de ce mai scoateți
revista?”
„Scoatem fiindcă vrem să promovăm cultura.”
„Cum, pe bază de voluntariat? Cultura fără
bani?”
„Și noi, la rândul nostru, mi-au răspuns,
publicăm în alte reviste tot fără onorarii.”
„Și credeți că e corect așa? Credeți că
cititorii o să aprecieze un autor dacă știe că acesta nu ia nici un leuț pe
scrierile lui?”
„O să-l respecte, de ce să nu-l respecte?”
„Din simplul motiv că nu câștigă nici un ban.”
Și ajungând cu dialogul aici, am întrebat:
„Cititorii știu că scriitorii nu primesc nici un
ban din partea redacției dumneavoastră?”
„Nu cred că pe cititori îi interesează
astfel de lucruri de culise. Pe ei ar trebui să-i intereseze scrierile ca
atare. Valoarea lor.”
„Dar dacă ar știi, ce ar spune?”
„Nu-mi dau seama. Nu știu.”
”Dar dumneavoastră ce spuneți?”
„Eu spun că nu am bani ca să-i pot plăti...”
„Și cum se descurcă scriitorii, dacă nu le vin
bani de nicăieri?”
„Se descurcă și ei cum pot. Fiecare pe barba
lui...”
„Și spuneți că dumneavoastră stimulați
valoarea?”
„Da, stimulez.”
„Cum, fără să plătești autorului nici un sfanț
pentru efortul depus?”
„Nu sunt singurul care face asta. De pildă,
recent am publicat o proză în Convorbiri și nu am primit nimic... Nimic,
înțelegeți? Și spun asta fiindcă știu că revista Junimii e finanțată din o
mulțime de surse...”
„Și dacă e finanțată, de ce nu plătește autorii
pe care îi publică în paginile sale? Nu există o lege a drepturilor de autor?
Poți publica la o editură sau la o revistă fără să încheie un contract cu
autorul? Nu există o lege în această privință? Instituțiile care finanțează
revistele de cultură nu stipulează în contract că autorii trebuie plătiți?”
„Există tot felul de prevederi, dar foarte
puțini țin cont de ele.”
„Ce fac revistele cu banii prevăzuți pentru
colaboratori? Nu se tem de Curtea de Conturi sau de fisc?”
„Mărturisesc că nu știu. Dacă unii eludează
legea, probabil că știu cum s-o facă. Noi însă nu beneficiem deocamdată de
finanțări. Încercăm să ne descurcăm și noi în jungla asta culturală cum putem.”
Ascultându-l, m-am gândit la instalator, m-am
gândit la centralist, la dentist, la medicul veterinar care după ce l-a omorât
chinuindu-l pe Iurică, m-a tapat, de 1500 de lei și mi s-a făcut lehamite de
toate și de toți.”
Sursa: MARIAN
ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu