31.08. –
ZIUA LIMBII ROMÂNE
Icoană-i limba noastră
românească
~*~
Mă-NCHIN la tine, LIMBĂ
ROMÂNEASCĂ,
Ca la ICOANA cea
dumnezeiască,
La care muritorii veac
de veac
Cerutu-mi-au IERTĂRI și
au SPERAT
C-o să le de-a PUTERI
și BIRUINȚĂ,
Ce-or izvorâ din slaba
lor CREDINȚĂ.
Că-n chipul zugrăvit
de-un om cu har
Cu tine-i Iertătorul
nostru chiar,
Iar tu, cu boaba ta de
PREASMERIT
Sub UMBRA Lui ești
veșnic, OCROTIT.
*
Așa-i și limba noastră,
ROMÂNEASCĂ,
Ce dată ni-i de pronia
cerească,
Cu VORBA ei ne-am spus
tot ce-am SIMȚI
Și câte-n astă lumea-am
PĂTIMIT.
ISTORIA ce înc-am
FĂURIT-o
Cu VREREA noastră ceia
ce-am GÂNDIT-o,
Tot ce-am IUBIT pe lume
și-am SPERAT;
Și cât CERESCUL încă
ne-a mai dat;
Cum am urcat pe CRUCE
RĂSTIGNIȚI;
Și cum de alții fost-am
UMILIȚI.
Și tot în ea DURERILE
le-am PLÂNS
Și-MBUCURAȚI așișdelea
am RÂS.
Cum ARȘI PE RUG și-n
ȘTREANGURI înălțați
Ne-am DESPĂRȚIT
de-atâtea ori de FRAȚI,
Ce stau și-acuma-n alte
HĂRȚI STRĂINE,
În locuri ce-s a
noastre, da-s VECINE.
**
Ca Tine Doamne, și ea,
LIMBA NOASTRĂ,
E INȚELEAPTĂ, VIE și
MĂIASTRĂ,
Ne STÂMPĂRĂ, nevoile
avute;
Și cele GRIJI de noi
numi știute.
Și-n zi de zi la Tine
înălțate
Iertări noi cerem
multelor PĂCATE,
Ce tot le facem,
și-apoi ne căim,
Că ispitiți de gânduri,
le dorim.
***
Ne IARTĂ dară Tu, cel
IERTĂTOR
Că oameni suntem,
clipelor datori.
Da nu ne dă iertare de
UITĂM
Ca limba românească s-o
PURTĂM
În CINSTE și-n ONOARE
cât trăim,
Oriunde SOARTA va dori
să fim.
La temelia ei îmi SAPĂ
mulți din umbră,
Vrând VREMURI VECHI din
urmă să ne-ajungă.
****
Voi, trăitori în limba
cea română,
Aveți în minte vorba
cea străbună,
Că ȚARA asta veșnic se
va ține
De ne CINSTIM așa cum
se cuvine,
STRĂBUNII, LIMBA,
NEAMUL, SÂRGUINȚA,
DRAPELUL țării, IMNUL
și CREDINȚA.
Mircea Dorin Istrate
***
Rugă pentru Limba
Română
Motto:
Trecător
prin ceruri ninse
Cu luceferii
în roi,
Însfinţesc
cu-a mele vise,
Urma carului
cu boi
Doamne ce-ai
făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri
nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei,
ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i
limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în
cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în
al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi
uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba
îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi
Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate
de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în
limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim
iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi
doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu
pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate
să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii
vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe
boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n
noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi
raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de
noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a
noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă
de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche
ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai
dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin
Istrate
***
A noastră
limbă românească
Cum sună limba românească, urechii care o
ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură
întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi,
alintător-vindecătoare.
În
ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul
’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n
rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate
simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de câte
sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea
mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la
cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea,
lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce
graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie
cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile
îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n
rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui
cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere
pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze,
că-i veche taină și minune
Mircea Dorin Istrate
***
Ce e Limba Românească?
Ce e limba românească?
Frumuseţi ce stau să nască
Din cuvintele măestre,
Ca muşcate la ferestre,
Dor nestins şi alinare,
Vechi blestem şi îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranţă-n Maica pusă,
Pildă şi proverb ce spune
Nesfârşita-nţelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neştiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu poveşti
Şi iubiri dumnezeieşti,
Dragostea de neam şi ţară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălţătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viaţa scursă-n veşnicie,
Tot ce-a fost şi ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârştă încântare.
Mircea Dorin Istrate
***
De citesc a
tale versuri
Lui
Eminescu, Luceafărul limbii române.
De citesc a
tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre
Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a
pus simţire, iar cel suflet, miruindu-l
La ’nălţat
peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în
slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea
să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea
tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce să-mbete-a
noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai
apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin
universuri
Să ne-arăţi
nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni
ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc
iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul
plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul
unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără
codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut
un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în
codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana
înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că
vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o
lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.
În scurtimea
vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte
să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe
domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună
sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai
dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a
aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă
ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea
dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc
a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe
sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci te
văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte
a sa urmă, colindând prin univers.
Mircea Dorin
Istrate
***
Omagiu limbii române
Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii
române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al
acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de
rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale, și că ea,
limba, se NAȘTE oriunde mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ udată cu
ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de
adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă reprezentant al ei,
Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA,
RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești. Că,
OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ
continuă pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre
NAȚIONALE?
Mai știți voi, cum că limba noastră cea
STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE
de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN
și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor
veacurilor care au trecut peste el pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de
frumoasa LIBERTATE? Că tot ea, limba neamului ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL
hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?
Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că
numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și
plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea
străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al
lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ,
îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.
IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu,
chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai
ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu
înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va
veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI
VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni
după voi, acea NEPREȚUITĂ AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet
românesc.
Așadară, îl rugăm pe Domnul Dumnezul nostru cel
ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și
frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitori a ei, să ne așeze la
sfârșitul veacurilor care vor să vină cândva, în frumoasa și mirifica Grădină a
Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și
veșnicia ei.
Mircea Dorin Istrate
***
Limba
noastră-i limbă veche
Motto:
Limba noastră-i limbă veche
încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri
prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul,
plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară,
împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi
din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte
unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din
tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie
că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi
peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul
vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând
mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii
să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi,
trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns
spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar
pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor
zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
**
Azi, din ce
am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea
blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini
perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării
şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba
şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa,
că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune
laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce
furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
Mircea Dorin
Istrate
***
Țara, Limba și Credința
Țara, Limba și Credința, românești sunt încă toate,
De la moșii și strămoșii ele-avere ni-s lăsate,
Fie-ne cei stâlpi de țară, drag de neam, lungă vecie,
Pentru vremi ce fost-au odată, pentru cele ce-or să vie.
ȚARA este astă HUMĂ, ce-n căușul ei ne ține
Câmpul, râul, și-ncă ramul, deal cu viile ciorchine,
Aurul ascuns din dânsa și-ncă sarea din bucate,
Multe încă tăinuite, ce-n adânc mi-s îngropate.
Și pe noi, cei trecătorii, rând la rând din tată-n fii,
Răi și buni veniți
de-acuma să lăsăm la-’noști copii,
Toată-nțelepciunea strînsă pe a timpului cărare,
De l-Adamul ’nost dintâiul, până ieri, la Taica mare.
Și-apoi LIMBA este cheagul ce ne-adună împreună
Pe toți ceia care astăzi mai vorbim limba română,
Între maluri de hotare și-ncă dincolo de ele,
Unde viețuim vremelnic prin vecini, ce-au gânduri rele.
Ea, în dânsa adunat-a boabe de mărgăritare,
Șlefuite în milenii de bătrânii noștri care,
Înodând postăți de timpuri au adus-o pân’la noi,
Înțeleptele-i cuvinte, tăinuite-adânc în noi.
Noi, în limba cea bătrână ce e dulce miere-lapte,
În iubiri de foc și pară spunem jurăminte-n șoapte,
Dar și rugi ’nălțăm la ceruri, Domnul să ne ocrotească
Și sub umbra Lui ne țină, tot sub pronia cerească.
Și CREDINȚA, stâncă tare, pusă-n inimă și-n gând,
Când sub umbră de credință la cerescul cela sfânt,
Rugi nălțăm la Preamăitul, neamul să ni-l ocrotească,
Și de relele din lume, câte-or fi, să ne ferească.
De-asta tot răzbim prin vremuri, cât de rele ele-or fi,
Că-n credința cea străbună viețui-vom cât ne-om ști,
Domnul din ceresc ne vede, că avem jertfelnicie
Și cu dinții încă ținem, să nu cadă, în pustie.
*
Toate astea și-ncă multe țin cea nație română
Încă bine închegată, strânsă toată împreună,
Preaștiind că de o vreme sapă mulți la temelia
Ăstui neam, ce-ar vrea cu toții, să-i oprească, veșnicia
Mircea Dorin Istrate
***
Se îmburuienează limba
Cele mii de mii, cuvinte din vorbirea românească
Ce ei, moșii noști’strămoșii, învătat-au s-o vorbească,
Înfioară limba noastră, dulce fagure de miere,
De-am crezut c-așa rămâne și nicicând vre-odat’ nu piere,
Azi, încet, încet tot pierde, din cuvuntele-i bătrâne,
Iar din ce pentru vorbire, nouă încă ne rămâne,
E o limbă
schioapă, rece, împănată cu de toate,
Câte limbi sunt prin prejuru-mi și românul încă-mi poate
Să le-nvețe, ca să pară, mai deștept, mai răsărit,
Mai cu ,,ștaif,, decât prostimea, fie-n fală, fericit.
Uită numai el, săracul, că-n cuvintele pierdute,
Ce-mi sunt bobi mărgăritare din bătâne vremi trecute,
Stat-au veacuri după veacuri înțelesuri, mângăiere,
Dor, iubire ori iertare, lăcrimare și plăcere,
Fericire și durere, ce le-au spus tot rând la rând,
Trăitorii ăstor locuri, ce purtatu-le-au în gând.
Grijă dar, că dacă limba și istoria străbună
Nu-s sub unbră de credință toate strânse împreună,
Neamul nostru, viță veche, s-o usca și se va pierde
Îmburuienat de toate, cum de-acuma se și vede,
Și din ce a fost odată, tot rărindu-se ca pânza,
Va fi dus în largul
lumii, de cel vânt, cum dusă-i frunza.
Mircea Dorin Istrate
***
Dor și
doină
Motto:
Eu
,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE VERDE”
Pe unde
veșnicia mi l-a pus.
Cuvântul
DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,
Române
ce-n trăire ai ale tale legi,
De suflet
și de minte, de inimă dictate,
Rotundul
lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.
În alte
limbi, la alții, al vorbei înțeles,
În minte
și în suflet nu dau nicicum un ghes,
Doar noi
pe astă humă ades ne-nfiorăm
Când
spunem ,,Dor și Doină” și-n suflete
vibrăm.
Cuvântul
DOR cuprinde simțirea noastră toată,
Când încă
ne-nfioară privirea cea de fată,
Când duși
suntem departe de țara noastră dragă
Și gândul
ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.
Când moși
bătrâni, întoarcem viața noastră-n gând
Și stăm
postăți de timpuri acolo rând la rând,
Când am
dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte
Cu noi să
fie-aicea și nu în ceea parte.
*
Când
DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare
Îmi simte
o durere în picurări de jale,
O ducere
cu gândul la ce de-acum e dus,
Speranța
ce din caier s-a tors demult pe fus.
E mai
întotdeauna durere și suspin,
Nostalgică
visare în chinga unui chin,
O
pierdere ce încă ți-aduce întristare,
O clipă
nepierită ce nu se vrea-n uitare.
**
Să știți
că până încă avem în noi un DOR
Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,
Avem în
noi simțire lăuntrică, curată
Și-om fi
români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.
***
Când
spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată
Va umezii
o geană la fel ca altădată,
Cuvântul
cela vine din suflet și simțire,
Din inimă
și minte, te umple de iubire.
Mircea
Dorin Istrate
***
Țineți limba nepierită
Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în
gând povață,
Să-nvățăm că doar credința și cea limbă țin în viață
Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de
apoi,
Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n
nevoi.
Că doar limba și credința dau speranță și
putere
C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea,
niciodată nu va piere,
Iar de-om ține între graniți pe acei care
vorbesc
Limba noastră strămoșească, vom ajunge în
ceresc.
Numai limba românească are-n ea cuvântul
DOR,
Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne
poartă-n zbor,
Ne ridică în tăria cerului cel însfințit,
Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n
fericit.
Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de
înțelesuri
Dau în
rând din fiecare minunate alte sensuri,
Ce fac limba noastră vie, dulce ca o
primăvară,
Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în
tine o comoară.
MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA,
HUMA,
toate-s lăcrimate
Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s
apărate,
De-asta marile cuvinte au în ele cea
putere
Ce ne fac eroii zile, când ea, patria,
ne-o cere.
Țineți limba nepierită, țineți datina
străbună,
Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea
bătrână,
Și păstrați dulceața limbii, ceea veche,
din-ceput,
Ca să știm că suntem umbra timpului pe-aici trecut.
*
Limba noastră românească e un figure de
miere,
Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din
noi putere,
Că de-o ținem în onoare, în curat și în
cinstire,
Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit,
spre veșnicire.
Mircea Dorin Istrate
***
Dovezi de viețuire
Istoria
străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei
moșneni,
În semne încifrate în lut, sau pe
vreo piatră
La
sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
Pe-atunci,
în vechea lume, cuvântul era lege
Și
în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo
vrajă, imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme
ce
dușmanii să-i bage în mormânt.
În datini și-obiceiuri stau zile
însemnate
Anume
dară puse să ținem bine minte,
Ne
fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să
știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.
*
Așa
era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta și locul, erau însemn de
neamuri,
Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un
nume.
Ascunse
în legende, în mituri, în povești,
În vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,
Ce
în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune
Cum
fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii
și-a lor fapte
din vremile bătrâne
Ce-n
fila de poveste, e adevăr nespus.
**
Învață și păstrează în țandără de
minte
Minunile acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost
‘nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în
urcare.
Mircea Dorin Istrate
***
Se pierde limba veche
Mai știți, voi ce-i de-acuma, ce-i aia o FEȘTILĂ?
RIȘCAȘĂ, FOTOGHINUL, o COȚCĂ de ZĂHAR?
Ați mers vre-odat prin ploaie și mocirloasa TINĂ?
Cerut-ați la vecină vă de-a un BOB de JAR?
Mâncat-ați voi vre-odată SARMALE cu PĂSAT?
O zamă de AGREȘE, COCÂRȚE-n SLOBOZALĂ?
CĂRNAȚ cu PĂPĂRAIE, dar bine afumat?
Un BOȚ de mămăligă, FUSAICĂ cu CRĂCALĂ?
Și CRUMPENE ce coapte-s în LER, SFĂRTAI de ceas?
Și PITĂ abia coaptă ce-ați uns-o cu UNSOARE?
De rață că-i mai bină și merge cu-n JINARS,
Ca vântul iernii aspre, să nu vă mai doboare?
Mâncat-ați voi JÂNTIȚĂ, cu zamă de ȘĂLATĂ
Și cu PIȘCOȘI cât DEȘTIUL dar iuți de-ți arde gura?
Băuta-ți JINUL POPII, în nopți când cânii latră
Cu însetații CRÂȘMII, le placă beutura?
Dormitu-mi-ați vreodată pe fân în PODUL ȘURII
În nopți, când ploi mărunte băteau pe COPERIȘ?
Și-n veri fierbinți mâncat-ați pe Vale, RUGUL MURII
Și ZMEUR din pădure, și-n primăveri MĂCRIȘ?
**
De astea nu făcut-ați, nu știți că viața are
PLĂCERI și mii de GUSTURI și-AROME diferite,
Și că acol’ la țară, pe URMA cea de care
Se-ntinde VEȘNICIA CLIPITEI ÎNSFINȚITE.
Mircea Dorin Istrate
***
Șlefuitorii de cuvinte
NEMURITĂ
fi-va-n fila cea de carte
Limba
dulce-a Bunii, dusă mai departe,
Ca s-o
știe încă fii și nepoții,
Chiar de
cei de-acuma, fi-vor duși cu toții.
Fiindcă
limba noastră, VECHE, strămoșească
Ce-i
de-un neam cu mine-n glia românească,
Au
vorbit-o BACII, cei cu stâne-n dealuri
Pe-această
vatră-n felurit GRAIURI,
Când în
buza serii, cu a lor băciță
ȘLEFUIAU
cuvântul cel din ,,MIORIȚĂ,,
Ca să
lașe lumii bob MĂRGĂRITAR
De cum
ei avut-au din cerescuri HAR,
Facă-mi
din cuvinte versuri de BALADĂ
De cum
ei viieții, îmi erau PLĂMADĂ.
*
Tot așa,
la ARGEȘ, râu cu apă rece,
Nouă
meșteri mari, cu MANOLE zece,
Au
‘nălțat de fală, mare MĂNĂSTIRE
Fie-mi
peste vremuri loc de POMENIRE,
Aducând
ca JERTFĂ pentru-a lor lucrare
SOȚIOARĂ
dragă înspre îmbunare,
Cerului
ce vrut-a ca-n acela loc,
Fie-mi
pentru țară, SEMNU-I de noroc.
**
Uite-așa
în vreme, limba BĂTRÂNEASCĂ
Fost-a
MĂRGĂRITUL celui ce-o vorbească,
FAGURE
de miere, blândă, curgătoare,
Și la
întristare, leac, VINDECĂTOARE.
De-asta
cât pe lume încă mai trăim,
Noi,
ce-o știm mai încă, hai să o vorbim,
Să ne
știe dânsa că SUNTEM ai țării,
FII din
neamul cela, care-ntinsul zării
Fostu-mi-a
odată pe-un picior de plai,
Și-au
VORBIT cea limbă, pe-o gură de rai.
Mircea
Dorin Istrate
***
AVERE NEPIERITĂ
Vă-ndepărtați de limba STRĂMOȘEASCĂ,
Și-o alta nouă vreți să stăpânească
Bătrâna vatră-a toate jertfitoare,
Ce are-n ea dulceață dădătoare.
Vă-ndepărtați de imba BĂTRÂNESCĂ
Și-n loc îmi puneți una ca de iască,
Ce-i rece, seacă, fără-nfiorare,
Și asta de o faceți, rău ne doare.
Vă-ndepărtați de limba ROMÂNESCĂ,
Și-n loc îmi puneți una păsărească,
Cuvinte noi din lume adunate
Ce-n capul vostru toat-s mestecate.
Vă-ndepărtați de limba VOROVITĂ
Cu vorbe înțelepte poleită,
Ce ne-a ținut alintul la durere
Și-amarul îndulcitu-la cu miere.
*
De-mi pierdeți limba noastră BĂTRÂNEASCĂ,
Ve-ți sărăci vorbirea românească,
La fii lăsați avere să le fie
În veci de veci, în sfânta Românie.
Mircea Dorin Istrate
***
SLĂVITĂ
MOȘTENIRE
A noastră
limbă veche, frumoasă chiar bătrână,
Mai vorovită-n
vremea ei de Mama Tână,
De Moșul
încă cela neștiitor de carte,
Nepoților
lăsat-au s-o ducă mai departe,
Să le alinte gândul și încă-a lor simțire,
Să-i
nfioare-n vreme cea dulce amintire,
A vremilor
străbune, trăite-n vrednicire.
*
E-un dar înlăcrimat,
neprețuit
De la
săbunii mei din veac în veac primit
El are-n el
cuvânt mărgăritar
Ce să-l
purtăm cu noi la bine și la-amar,
Iar de vom fi cândva pe alte hărți prin lume
Din zări ce
mi-s departe pe toți să ne adune,
Și-apoi cât
ține lumea, pe veci să ne-mpreune.
**
Părinții
mei, Bunicul, Mama Tână,
Lăsatu-mi-au
ca moaște cea Limba-lor Bătrână,
Ca în altar
de suflet s-o pun ca pe-o icoană,
Iar eu,
diacul lumii, s-o-ngân din vechea strană,
Cu-n bob de
lăcrimase fierbinte, pus pe geană.
***
Eu, cela de
acuma, cuvântului robit
V-o las pe
mai departe, că mult am mai iubit
Cea limbă
vorovită cu drag de Mama Tână,
De Moșul
fără carte, din vremea lui bătrână
Să n-o uitam
cât timpul vecia și-o îngână
Și-n mersu-i făr’
de-oprire, ne ține-n a lui mână.
Mircea Dorin
Istrate
&&&
De am avea ca el, măcar o mie
Domnului GROZA TIBERIU,
Președintele Societății Naționale
,,Avram Iancu,,
Motto
Cu el alături vom avem putere,
Când Țara și-ncă Neamul, ne-o va cere.,
Iar pe-Avrămuț de l-am ținea în gând,
Cu ceia doi n-on fi înfrânți nicicnd.
*
Puțini ca el mai sunt în astă țară,
Să nu îmi lase încă să îmi piară,
O datină bătrână, strămoșească,
O doină și-ncă cine s-o doinească,
O horă din străbuni, cine s-o-nvârtească,
Un cântec vechi și-un lăutar cu har
Ce leac să de-a la suflete ca dar.
Un joc, ce se topește în uitare,
Și-un staroste, pornească nunta mare.
*
Iar mai presus de toate, bunăoară,
E-un veghetor de dragoste de țară,
De domnii noștri ceia jertfitori
Ce nimănui rămasu-i-au datori.
Iară aici, în dragul nost’ Ardeal
Cel dăruit cu câmp mănos și deal,
Mereu i-aduce Groza închinare,
(Ca să nu îmi trecă cumva în uitare)
Lui Avrămuțul nostru, plin de dor,
Ce pentru noi e Craiul Munțílor,
El ce dorit-a țării lui de piatră,
Și încă vetrei noatre totodată,
Trăiască-n veci de veci în libertate,
În dragoste de neam și în dreptate,
Pe-altaru țării fie-ne icoană,
Iar Țebea lui, a munților coroană.
**
Lui Groza-i deie Domnul, că El poate,
Trăiască cât o fi în sănătate,
Ne țină flacăra din suflete aprinsă
De drag de țară, neam, în veci cuprinsă,
Că timpul țării azi e-nlăcrimat
Și-i mare trebuință de-ăst bărbat,
Iar de ca el ar fi măcar o mie,
Româna țară, ar trăi-nvecie.
*
Mircea Dorin Istrate
2024
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu