PAULA ROMANESCU - Sonet de pandemie şi de noi vechi dezastre

 

Sonet de pandemie şi de noi vechi dezastre

 

 

~*~

 

În ţipǎtul de linişti, grea tǎcerea

S-a-nstǎpânit pe urbe într-o noapte

A gândului, când strǎjile uitate

În turnuri aşteptau reînvierea

Celor plecaţi în cerurile ’nalte

Sǎ ne preschimbe-n lacrimǎ durerea

De-a nu fi cunoscut nici mângâierea,

Nici mierea vorbei binecuvântate,

Sub pintenul minciunilor corecte

În care raţiunea-şi face somnul

De frumuseţe, ignorând cǎ drept e

Sǎ nu le ţinǎ monştrilor isonul.

 

Oraşul meu de sunet şi cuvânt,

Tǎcerea ta mi-e lacrimǎ şi cânt.

 

 

 

Greu totul

 

Aş vrea sǎ strig. De ce? Aşa, degeaba!

Urâtul m-a cuprins. Urâtǎ treaba

Cu oameni mici ce se cred dumnezei

Îconjuraţi de turma  de pigmei

Pe post de îngeri pǎzitori la os,

Pe care cei dintâi, experţi la ros,

Il fezandeazǎ pentru ceasul când

Vot trece-n barca Styxului pe rând...

 

Aş vrea sǎ strig. Mi-e greu şi mi-e urât.

Ce înger nou mi-nfige gheara-n gât?

 

 

 

Poveste

 

Tu mǎ-nlumini, eu te ning.

Cântul nostru – într-o carte

ca o înstelatǎ noapte

de colind.

 

 

 

Am fost şi eu

 

Am fost şi eu în lanul de secarǎ

Pe când mi-era de vise gândul plin

Iar sufletul, o, Doamne, ce senin!...

Şi-am revenit într-o târzie varǎ:

Câmplul de ieri era acum pelin

De-un verde de ot(r)avǎ planetarǎ

Adusǎ  de vreun vânzǎtor de ţarǎ

Venit de-aiurea. Şi de dor strǎin.

 

O, lanul meu de aur şi splendoare,

Adolescenţǎ cu parfum de carte

Şi de iubiri cu dulce-nmiresmare,

Peste urâtul lumii deşǎnţate,

Aşterne astǎzi celor fǎrǎ minte,

Nu cânepişti de fum ci doruri sfinte!

 

 

 

Nu întreba pustiul

 

Zadarnic întrebi cerul, şi-ntr-un zadar pǎmântul,

De ce-am venit pe lume şi vom pleca (pe când ?)

Ca pǎsǎrile toamna când vânǎt geme vânt

Şi frunzele învaţǎ lin zborul, încercându-l

Cu fiece cǎdere.

 

O, nestatornic gând,

Ai vrea şi tu sǎ zbori, dar legǎmântul

Cu greul tainei ţi-a învins durutul

Dor ce ţi-a fost regat şi crezǎmânt.

 

Aşteaptǎ primǎvara !  Ea-ţi va aduce-n dar

Noi seve de amaruri şi adumbriri de jar,

Iar în cântul de pǎsǎri de-a pururi cǎlǎtoare

Vei uita şi de iarnǎ, şi de nu ş’ ce plecare…

 

Nu  vei mai râvni zboruri spre zǎri fǎrǎ zǎvor

Cǎci mǎrilor de nouri chiat tu le eşti izvor.

 

Aşteaptǎ, nu e încǎ momentul de plecare

În înalt necuprinsul de dincolo de zare

Spre a gǎsi, la capǎt, limanul neştiut

Pe care Preaînaltul, crezi tu, nu ar fi vrut

Sǎ ţi-l deschidǎ-n vreme !

 

Când pasu-ţi pare greu,

Nu întreba pustiul: Dar, Doamne, de ce eu ?

 

 

 

Opreşte-te, Pǎmântule, cobor !

În memoria mamei mele

 

Nepǎmânteascǎ grea cǎlǎtorie,

De ce mǎ-mbii chiar dintru-nceput

De necuvânt, de când simţii întâiul

Fior de dor de-un ţǎrm necunoscut

În care toţi ajung?

 

Cum de -ai putut

Din bucurii a mǎ-nvǎţa sǎ plâng

De când la cǎpǎtâiul

Somnului meu veghea neabǎtut

Nesomnul mamei ocrotindu-şi puiul?

 

Dar de cum ea s-a fost oprit sub iarbǎ,

Ierbile toate s-au fǎcut zǎvor

Paşilor mei şi, neştiind sǎ zbor

Şi nici sǎ merg pe apele de lavǎ,

Lutul din mine a strigat, durutul:

Opreşte-te, Pǎmântule, cobor!

 

 

 

Hai, viaţǎ, ia-mǎ în primire!

 

Locuiam într-o sferǎ ciudatǎ –

o roatǎ

cu miez de luminǎ

din ape  de lunǎ

şi dulce-nveliş

de minciunǎ.

 

De-odatǎ,  un înger,

pieziş m-a atins

şi mi-a-nscris  în surâs

cu luminǎ

o umbrǎ de vinǎ

şi în suflet,

cu suliţi o mie,

un  cuvânt- legǎmânt –

datorie!

 

Dar în inima-mi –

cupǎ de neprihǎnire,

la cel dintâi nins

am aprins

rugul patimii

cu roua lacrimii

când semeaţa

ne-ndurǎtoare – viaţa

mi-a dat de ştire

cǎ mǎ aşteaptǎ

pe ultima treaptǎ

c-un fel de robie-nţeleaptǎ

cu gust de iubire.

 

Hai, viaţǎ, ia-mǎ în primire!

 

~*~

PAULA ROMANESCU