Mircea Dorin Istrate - 40 de întrebări către Poet ( BlândulPăstor)

 

Mircea Dorin Istrate

 

40 de întrebări către Poet ( BlândulPăstor)

 

 

1.Cum ați simțit chemarea de a așeza poezia în slujba credinței și a neamului?

 

       Formația mea de profesor de istorie,  familia și familiile neamului meu, au fost și sunt mereu trăitoare sub umbra credinței, într-o zonă sensibilă de pe valea Târnavei Mici, locuită preponderent și de alte naționalități decât cea româna, nepriete nouă în veac de veac. Doar  Sfânta credință ne-a adunat și ne-a ținut mereu uniți în jurul crezului că doar așa vom izbăvi și vom birui viforoasele vremi ce vor veni mereu peste noi. Încă de-atunci, din vremea copilăriei mele am văzut și am trăit multe nedreptăți făcute bietului țăran român și sfintei credințe și tocmai de aceeea, în compensație, eu îl cânt, îl slăvesc, și îl nemuresc în poezile mele pe ,,robul pământului,, și credința lui, cea care i-a dat putere de a trece peste tot și toate nemerniciile acestei lumi.

 

2. Care a fost scânteia care a aprins primul vers scris de Dumneavoastră?

 

     Participarea mea la decorarea steagului de luptă a unei unități militare de elită din Tg.Mureș. A fost prima poezie pe care am scris-o în viața mea, (2006, la vârsta de 62) și pe care am întitula-o ,,Voi oșteni ai țării mele,, A fost publicată în ziarul județean ,,Steaua Roșie,, condus de marele patriot român, publicisul, poetul, senatorul  Lazăr Lădaru, care m-a declarat pe loc mare poet. Domnia Sa mi-a pus la dispoziție spațiul ziarului pentru a-mi publica toare poeziile și articolele pe care le scriam aproape zilnic. Totul a ținut doar până la decesul domnului Lazăr, după care, ziarul s-a privatizat și mai apoi, ajungând pe mâna unor oamen fără prea mare drag de cultură, au folosit publicația în alte scopuri.

 

3. Când ați ales să fiți „blând păstor” prin cuvânt, nu v-ați temut de greutatea jertfei?

 

     După ce am înființat și condus filiala Mureș a L.S.R. și mai ales după apariția internetului, am avut posibilitatea să-mi ,,răspândesc creația, și să particip mai apoi, mult mai intens, la viața culturală a Tg.Mureșului.

 

4. Ce înseamnă pentru sufletul Dumneavoastră titlul acestui volum?

 

       Titlul ,,Blândul Păstor,, cred că cuprinde în el, dar și surprinde totodată, întreaga esența divină și omenească a lui Issus, conducător al nesfârșitei turme umane, de care trebuie să aibă grijă, răspundere, compasiune, afecțiune, petru a o reînoi mereu și a o ține în deplină sănătate.

 

5. Simțiți că poezia poate deveni un altar unde omul își așază durerile și bucuriile?

 

     Da. Ea este un altar în fața căruia el, poetul, este un mărturisitor, un îndrumător, un alinnător, un vindecător de suflete înnevoite, un dădător de speranțe, de clipe pline de înfiorare, un om al cetății îndatorat mereu urbei sale.

 

6. În versurile Dumneavoastră, ce este mai puternică: Crucea sau Învierea?

 

  Crucea, Învierea vine după purtarea crucii pe drumul cel greu al vieții, cu demnitate, cu curaj, cu responsabilitate pentru viața lui și al semenilor lui cei păcătoși. Învierea este cheia de bază și suprema clipă în care creștinul cel adevărat crede cu tărie ceia ce nu a văzut cu ochii lui, ceia ce nu a simțit cu simțurile lui, ceia ce poate fi doar o poveste.

 

7. Cum se naște o poezie religioasă: din lacrimă, din rugăciune sau din inspirație?

 

    Din lacrimă, din simțire, din credință, din mărturisire, din harul pe care îl simți că îl ai de la ceresc și pe care trebuie să îi dăruiești semenilor, tu fiind doar un intermediar între cer și pământ, prin intermediul cuvântului.

 

 

8. V-ați rugat vreodată scriind?

 

      Mulțumesc de fiecare dată cerului că m-a învrednicit să scriu ceva folositor într-un fel oamenilor. Scriu cu mare ușurință poezie, pentru că, de fiecare dată, parcă simt că cineva mă ajută la compus, șoptindu-mi parcă la ureche parte din versul următor. Asta nu poate fi decât mâna divinității, care îmi dă ideea, finalitatea, dar vrea ca ceia ce reprezintă conținuul poeziilor să treacă prin trăirile, simțurile, dorițele și speranțele mele propii.

 

9. Simțiți că Dumnezeu v-a așezat cuvântul în mână ca pe un dar sau ca pe o cruce?

 

 Da, Tocmai asta am explicat mai sus.

 

10. Ce ați simțit când ați scris prima poezie cu adevărat religioasă?

 

    Nu sunt un habotnic religios, nu sunt un practicant zelos al cultului meu ortodox, un sunt un cunoscător al cărților de căpătâi ale religiei, dar cred cu tărie că, lumea aceasta, universul, nu este un haos, că el este ceva ordonat, circumscris unor legi, condus de o inteligentă de-asupra a tot și toate, cea care ne-a creat și pe noi ca ființe raționale și ne-a dat posibilitatea să evoluăm după ce vom fi învățat din propriile greșeli pe care le-am făcut pe cărarea vieții. Tocmai de aceea suntem ființe nemuritoare în spirit, pe care îl îmbunătățim mereu, tânjind spre perfecțiune. De aceia trebuie să fim conștienți că binele, compasiunea, iertarea, mila, etc, etc, trebuie să ne fie norme imuabile de comportament și de conviețuire și atunci, dacă vom elimina, ura, minciuna, avariția, etc, etc din viața noastră, vom dobândi raiul cel mult visat.

   Dacă am fi primit totul de-a gata de la început, n-am fi putut înțelege și nici simți ce e durerea, frica, bucuria, speranța, ura, compasiunea, nu am fi avut modele de comparație, nu am fi dorit să stârpim tot ce e rău și să punem în loc tot ce-i mai bun.

       E greu ă schimbi răul, dulceața păcatului în ceva bun și folositor, dar tocmai de aceea Tatăl Ceresc ne-a dat ca spijin de a transforma lumea în bine, sfânta credința, iar pe fiul Său, Issus, ca model ideal, civic și moral. Când vom fi și noi toți  ca Issus, cu siguranță că lumea va fi un rai lumesc.

 

11. Cum vă împăcați cu ideea că oamenii vă numesc „voievod al poeziei ardelenești”?

    Mă simt onorat, dar e prea mult pentru mine această apreciere, Sunt mulți poeți trăitori acum în Ardeal la fel de înzestrați, de dăruiți, ceia ce este foarte bine pentru Ardeal pentru țară și pentru lume. Cred că ardelenii sunt uneori  mai sensibili, mai simțitori, mai buni, mai blânzi, pentru că au suferit mai mult decât ceialalți și poate că de aceeea poezia lor este mai frumoasă, mai înfiorată, mai profundă

 

12. În care poezie v-ați pus cea mai multă suferință?

 

    În poeziile în care evoc starea satului meu de acuma, suferințele Ardealului, și jertfelnicia neamului acestuia prea bun, prea îngăduitor, prea răbdător.

 

13. Și în care cea mai multă bucurie?

 

     În toate poeziile mele în care invoc minunata, pura și adevărata vreme a copilăriei și a tinereții mele, ce s-a dus și n-am s-o pot întoare niciodată înapoi.

 

14. V-ați simțit vreodată versurile ca pe niște rugăciuni ale unui întreg popor?

     De foarte multe ori, tocmai pentru că poetul este și trebuie să fie spiritul neamului său, vocea lui în lume, jalea, bucuria și speranța semenilor.

 

15. Credeți că poezia poate ține treaz un neam, atunci când acesta se abate de la credință?

 

      Cu, siguranță. Poezia patriotică, poezia religioasă are tocmai această extraordinară menire.

Asemenea poezii trezesc, redeșteaptă, pun pe calea cea bună  omul cela înnevoit și căzut în păcate.

 

16. Cum ați reușit să împletiți istoria cu spiritualitatea în creațiile Dumneavoastră?

 

    Cred că una din componentele cele mai importante ale istoriei este doza de spiritualitate ce o înglobează în ea, Fără o astfel de componentă ea ar fi seacă, fără înfiorare, fără trăire, o simplă carte ce contabilizează sec, evenimente.

 

17. Ce rol are copilăria trăită în satul ardelenesc în poezia de azi?

 

      În cea de ieri copilăria a fost esențială, având un rol formator de opinii, concepte, trăiri, spre binele general. Astăzi ea aproape nu te mai învăță mai nimic.

 

18. Cine v-a inspirat mai mult: oamenii satului sau frumusețea naturii?

 

        Oamenii mai întâi și mai apoi frumusețe și puritatea desăvârșită a naturii.

 

19. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră icoana Maicii Domnului, des pomenită în versuri?

 

      Este farul călăuzitor al vieții mele, mama noastră maternă a tuturora, cea bună, ocrotitoare, răbdătoare, doritoare să fim buni, ascultător, iubitori și iertători.

 

20. Vă simțiți uneori glas al strămoșilor?

 

    Întotdeauna, pentru că acuma ei n-o mai pot face prin viu grai, decât prin nemurirea faptelor lor, eu, omul, istoricul, poetul, sunt dator să-i invoc, să-i fac modele de urmat, să le țin mereu vie și trează în noi amintirea lor.

 

21. Care este poezia pe care ați dori să o știe pe de rost orice român?

 

         Toate poeziile mele care fac referire la Ardeal.

 

22. Cum vedeți legătura dintre poezie și predică?

 

       Poezia este și ar trebui să fie întotdeauna o predică în versuri.

 

23. Vi s-a întâmplat să scrieți cu gândul că versul va fi cântat ca o priceasnă?

 

      Întotdeauna asta îmi doresc, ca poezia mea să fie cât mai cantabilă și dacă se poate să fie și o priceasnă ar fi o împlinire deplină.

 

24. Câtă smerenie se cere pentru a transforma poezia în rugăciune?

     Totală. Fără ea poezia nu e adevărată, nu are trăire.

 

25. Care a fost cea mai grea temă pe care ați așezat-o în vers?

 

      Cea prin care să-l pot face pe citatorul meu să se apropie de dumnezeire, să se lepede, conștient de păcatele lumii, să vrea binele colectiv, să se împlinească în tot și toate ale vieții sale, să-și simtă menirea lui în această trecătoare viață.

 

26. Ce ați simțit când ați scris despre Ardeal ca fiind„cuibar al lumii”?

 

      Eu substitui această expresie celei de ,,Grădină a Maicii Domnului,,, locul renașterii lumii celei noi care o să vină.

 

27. Cum s-a născut poezia „La stâna lui Sânu”?

 

     Am făcut odată o lansare de carte, într-o toamnă dumnezeiască, liniștită și ,,lenevită,, la stâna lui Sânu, aflată într-un loc mirific, în vârful unui deal de unde se putea vedeau munții în depărtare. Locul era undeva în din apropierea orașului Sărmașu, eveniment la care au participat primarul, mare iubitor de poezie, preotul, “jindarul,, un loc aproape de ceresc, momentul fiind parcă ca-n vremea de începul a lumii acesteia. A fost o clipă unică, sublimă, supremă de trăire autentică.

 

28. Ce ați simțit scriind „Cuvenita cea dreptate”, unde vocea poporului devine glas al rugii?

 

      Fiecare poet ar trebui să fie ,,Glasul poporului său,, rostit clar și răspicat. Oricând este nevoie, ori unde este nevoie.

 

29. Cum se împacă bucuria creației cu durerea jertfei?

 

      Amândouă sunt la fel de ,,dulci,, când le faci din inimă, cu drag de semeni. Sunt rodul datoriei mele împlinite.

 

30. Simțiți că premiile și distincțiile sunt o cunună sau doar o răsplată trecătoare?

 

      Ele sunt o recunoaștere a valorii tale la un moment dat. Ele îți arată unde te aflii, cât mai ai pentru a junge la împlinire. Sunt o satisfacție care te mobilizează, care îți dau încredere că ești pe calea cea bună.

 

31. Care este pentru Dumneavoastră cea mai mare recunoaștere: aplauzele oamenilor sau lacrimile cititorilor?

 

       Liniștea și tăcerea care se lasă atunci când te ascultă vorbind sau recitind poezie, trăirea cu ochii aproape închiși, gestul lor aprobator, iar lacrima pe picurata geană, este pentru mine suprema recunoaștere a valorii mele..

 

32. Ați plâns vreodată în timp ce scriați?

 

     Cu inima mereu, cu ochii pe ascuns.

 

33. Dacă ar fi să alegeți un singur vers care să vă reprezinte, care ar fi acela?

 

      Am mai spus-o și o repet mereu, ea este strofa următoare:

Trecător prin ceruri ninse/ cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise/ urma carului cu boi.

 

34. Ce loc are iubirea în poezia religioasă?

 

      Iubire este religia supremă a sentimentelor omenești.

 

35. Ce le-ați spune tinerilor care nu mai citesc poezie?

 

      Că nici nu știu ce și cât pierd pentru desfătarea sufletului lor.

 

36. Simțiți că poezia Dumneavoastră este o moștenire lăsată neamului românesc?

 

      Așa ar trebui să fie, altfel totul ar fi în van.

 

37. Cum vedeți legătura dintre istoria Ardealului și veșnicia credinței ortodoxe?

 

     Istoria Ardealului s-a clădit pe un fundament solid, credința ortodoxă și ,,punctum,, cum ar zice cei de dinaintea noastră.

 

38. Dacă Eminescu v-ar fi întrebat ceva, ce i-ați fi răspuns?

 

     Eu, și toți poeții români, ar trebui să-i răspundem cam așa, atunci când îi citim nemuritu-i vers:

Oricât cerca-m-v-a  gândul, cât stau pe pământesc,

Nicicând nu pot a scrie, ca Domnul Eminesc,

Eu doar că încerca-voi în scris să-i fiu pe-aproape,

Și picurate lacrimi, avea-voi iar pe pleoape,

De cât a mele versuri, vor fi pe lâng-a lui,

Un picur din oceanul, ce fost-a dumnealui.

 

39. Când priviți înapoi la drumul parcurs, ce simțiți că a fost cea mai mare binecuvântare?

 

     Clipa în care BunulDumnezeu mi-a picurat har și dar în prima poezie pe care am scris-o și tot ce a urmat după.

 

40. Și, la final, domnule Istrate: ce doriți să rămână peste ani – omul, poezia sau rugăciunea din ea?

 

      Poezia cu rugăciunea din ea,

 

 

 

 

Întrebări pentru domnul Mircea Dorin Istrate (Capitolul III)

 

 

 1.Care a fost scânteia ce v-a așezat în suflet dorința de a scrie acest capitol al credinței și al satului românesc?

 

    Am spus și-o să repet mereu, după părinți și după țară, satul care m-a făcut om între oameni, va fi mereu într-u cinstirea mea nemăsurată, iar sfânta credință le va cuprinde pe toate la un loc mereu sub umbra ei ocrotitoare. Satul m-a făcut OM satul mi-a dat primele, noțiuni despre lume și viață, despre cinste și onoare, despre bunacuvință, despre cum să respect cu sfințenie legile lui, datinile, obiceiurile și tradițiile care vin din istorie, cre ne leagă, ne unesc, ne dau puterea de a răzbi, de a spera, de a cuteza să mergem mereu înainte.

 

2. În ce măsură poeziile precum „Brâncoveanului cinstire” sau „Sub ocrotirea crucii” sunt pentru dumneavoastră rugăciuni mai mult decât poezii?

 

      În istoria neamului românesc sunt mulți fertfitori care ne sunt pildă de cum trebuiește slujită țara, neamul și credința. Ei sunt nepieritoarele modele de urmat în marile clipe de răscruce, când poți alege ca tu să fii o speranță, o nădejde, un model de urmat al neamului tău pentru vecie, ori un nevolnic trădător ce își cumpără cu arginții Iudei, doar încă vreo câteva clipe de viață. Pentru asta îți trebuie nețărmurită voință, speranță, cumpănire, dorință, tărie de caracter, credință, și speranță că gestul tău o să însuflețească cândva neamul tău spre a trece  peste o mare cumpănă în istoria ei, spre a se putea măreți prin fapte demne de ceia ce vor face atunci, așa cum ai fost tu în stare să faci acum.

 

 3.Ați simțit că aceste versuri sunt și o datorie față de neamul românesc, nu doar un act de creație?

 

     Întotdeauna aceste versuri sunt și trebuie să fie, sfântul obol al poetului, conștient de menirea lui în lume, că  are datoria de a-l da neamului și țării, într-u ținerea mereu trează a numelui și a faptelor acelora care sunt urmașii noștri ce-i care vor continua mersul nostru noștri prin istorie.

   Acești jertfitori, mici sau mari, sunt cei care curăță și reînoiesc din când în când spiritul neamului, spală rușinea față de lașitatea noastră, ne trezesc din letargie, ne repun pe calea cea dreaptă, ne dau putere de a răzbi vremile.

 

4. Cum vedeți legătura dintre jertfa Brâncovenilor și credința poporului de astăzi?

 

   E bine și pilduitor totodată, faptul că Biserica Ortodoxă Română i-a însfințit pe Brâncoveni spre veșnicire, semn de mare cinstire față de cei care pun înaintea vieții și credinței lor, viața și credința neamului lor. Dacă nu i-am avea pe ei ca și pe alții ca ei, n-am avea modele la care să ne raportăm, pe care să le urmăm. Credința poporului român este încă puternică, dar în descreștere, de aceia cerescul ne ține în necaz și în nevoi, pentru a ne apleca mai mult în rugă de iertare și astfel a ne putea întări credința.

 

5. Poezia „Țara, Limba și Credința” este un adevărat testament. Ce ați dori să rămână în sufletul cititorilor după ce o citesc?

 

      Doar atât, că cele trei sunt stâlpii de susținere a acestui neam. Țara e un termen care se degradează pe zi ce trece dinlăuntru nostru, Limba se stâlcește, se umple de alte cuvinte care nu sunt ale noastre, motiv pentru care e tot mai rece, mai seacă, mai tehnicizată, mai  inexpresivă. Cu bunicii și părinții noștri duși duși de-acum la ceruri, vom pierde în două generații ,,limba Bunicilor și-a străbunilor noștri,, ceia atât de frumoasă, de plină de înțelesuri și înțelepciune, de dor și de înfiorare, Istoria străbună și cea trăită, șimțită și creată de ei. Ce ne-a mai rămas? doar Credința, cea care este atacată din toate părțile de o bună bucată de timp. spre a fi slăbită și pusă în slujba altor interese de cei care conduc lumea. Dacă și pe ea o pierdem, pierdem tot.

 

6. În „Slujba de duminică” ați surprins cu mare finețe duhul satului românesc. Credeți că mai există astăzi această unitate a satului în jurul bisericii?

 

    Nu ca altădată. Satul românesc nu mai duce cu sine și nu mai este făcător de ,,veșnicie,, El s-a întinat, s-a umplut de păcate, este îmbătrânit, e lipsit de tinerime, forța lui din totdeauna, a uitat datinile, obiceiurile, tradițiile care l-au ținut în liniște, pace și-n unire. Nu mai am nici o speranță că va fi ceia ce a fost odată: făcător de oameni adevărați, născători și ținători de veșnicie,

 

7. Poeziile din acest capitol sunt pline de jale, dar și de nădejde. Care a fost pentru dumneavoastră greutatea cea mai mare: să plângeți trecutul sau să aprindeți speranța?

 

   Să aprind speranțe, pentru că aproape nu mai am la cine, nu mai am la ce. Satul nu mai are valoare, prestanță, speranță, viitor. El a ajuns a fi doar o ,,locație,, împietrită în sine, și-a uitat trecutul, demnitatea, fala, mărirea, credința, nu mai are speranțe pentru viitor. L-am pierdut!!!

 

8. În „Rugămintea mea din urmă” glasul pare să fie cel al fiecărui țăran român care pleacă din această lume. Cât de mult este aici vocea personală a poetului și cât de mult vocea neamului?

 

    E doar vocea mea personală, care a vrut să ,,îndulcească,, într-un fel acest moment funebru din viața fiecăruia. De fapt noi am uitat ceia ce credeau dacii noștri, anume cum că, noi suntem ,,nemuritori,, Zalmolxis, întâiul nostru Moise, a spus un mare adevăr,  știut de la Zeii cerescului de-atunci, dar nu l-a putut explica științific. Asta ar trebui să știm acum și atunci a privi cu alți ochi viața ce ni-i dată acum, ce-a care este premergătoare veșniciri.

 

 

9. „M-am reîntors acasă” și „N-ați mai dat pe-acasă” sunt poeme ale mustrării și ale dorului. Ce anume ați simțit în inimă când le-ați scris?

 

   Un dor românesc fără de margini, pentru pierderea cuibului meu de născare, pentru raiul copilăriei și al tinereții care mi-a fost aici, pentru liniștea și tihna bătrâneții pe care am dorit s-o găsesc în vatra sa, dar n-am mai găsit-o. Copiii și nepoții noștri au pierdut pentru totdeauna un nesfârșit izvor de frumusețe, de înfiorare, de înălțare, de curat, de adevăr, singurul pentru care a meritat să fim trecători prin această lume. E cel mai mare regret al vieții mele și al acelora, tot mai puțini la număr, afători încă în viață, care au gustat divinul celei vremi apuse. De-asta am scris sute și sute de poezii despre sat și reîntorsul meu acasă, acolo, în cuibarul acestui rai pământesc, pe care îl port mereu în suflet până în ultima clipă a vieții mele și pe care eu, la fel ca cei care vor veni după mine, l-au pierdut pentru totdeauna.

 

10   În final, „Cuibarul cu vise” este o încheiere plină de taină. Ce v-ați dorit să rămână în inima cititorului, după această poezie – pace, plâns sau rugă.?

 

    Am dorit în primul rînd ca cititorul netrăitor la sat să descopere frumusețile nebănuite ale unui timp apus, curatul acelei lumi, frumusețea oamenilor de atunci, dragul lor de neam, de vatră, bucurii și necazuri, năzuine, ne-mpliniri, pe care, el, satul le-a vindecat pe toate. Iar pentru leatul meu, cel care a viețuit aici în raiul cel lumesc,cu toate bunele și relele sale, aș ruga să de-a vamă acelui timp, o boabă de lăcrimată pleoapă, atuncea când, în rugă tăinuită va cere smerit iertare, cerului și pământului care l-a ținut vremelnic aici, pentru o scurtăși trecătoare clipă de veșnicie.

 

***

             1.Am fost și voi rămâne până la sfârșitul vieții mele un ,,DASCĂL,, în adevăratul sens al cuvântului, adică un ,,ÎNVĂȚĂTOR,, un ,,PROFESOR,, un  ,,PROPAGATOR,, un ,,RĂSPÂDITOR,, de cunoștințe într-un anumit domeniu, având drept unic scop, lărgirea cunoștințelor, înțelegerea fenomenelor, a legăturilor dintre ele, pentru ca ,,receptorul,, să poată lua deciziile cele mai corecte în cunoștință de cauză, atunci când e nevoie. Așadară, dascălul este de obicei un îndrumător al celor tineri, lipsiți de prea multe cunoștințe, aflați în ,,formare,, în etapa de pregătire pentru viață, dar ,,Dascăl,, poate fi și un ,,dădător,, din prea plinul cunoștințelor sale, adunate din experiența de viață, pe care o dă tuturor, fără preferințe, îndiferent de vârstă, profesie, grad de cunoaștere, spre a-i ajuta a înțelele, a depăși un necaz, a lua o hotărâre, a urma un drum, etc la un moment dat.

            Eu cred că fiecare dintre noi putem fi, în anumite momente ale vieții,  dascăli pentru ceilați. Experiența pedagogică te ajută, dar nu este esențială. Moșii noștri cei mari, buni și mai ales ,,Înțelepți,, nu aveau prea multă școală, dar aveau  în ei ,,Școala vieții,, poate mult mai importantă decât toate școlile și universitățile acestei lumi.

 

          2.Cateheza este necesar a fi făcută în primul rând de persoane anume desemnate și pregătite în acest scop: cinul bisericesc, cel mănăstiresc, profesori de religie, etc. Poetul o face și el, poate puțin mai frumos, pentru că talentul lui o îmbracă în mierea cuvântului, pune ritm, rimă, muzica sufletului, vis și visare și atunci învățătura este mai usoară și mai plăcută de reținut.

 

           3. Eu m-am născut și am crescut la țară și am rămas cu icoana satului mereu în al meu gând. Satul, cu legile sale străbune, cu călindarul datinilor și obiceiuruile sale de peste an, mereu așteptate și trăite cu inima și întreg sufletul nostru, cu blândul nostru învățător, cu preacucernicul părinte popa Vlaicu, zis ,,poale lungi,, și-atâția mulți, mulți, alții mi-a fost primi mei dascăli, ei m-au educat, ei m-au făcut om între oameni, a ști ce sunt  respectul, bunacuvință, iubirea și iertarea și toate cele atât de necesare a putea viețui în lume. Lor le datorez totul, lor și părinților mei le pun mereu și mereu în fața sfântului altar, un muc de lumânare, pomenindu-le numele,  într-o lăcrimată rugă de iertare înălțată spre ceresc spre neuitare și odihnă veșnică în raiul cel ceresc. Am plecat din sat spre a mă ,,domni,, la oraș, dar am rămas cu satul mereu în suflet, cerându-i, din adâncul sufletului meu iertare că l-am trădat. Tocmai de aceia, satului meu i-am dedicat până acum sute și sute de poezii, pe care le-am scris cu drag, cu mult dor, cu bucurie, cu durere și mereu cu o fierbite lacrimă pe geană.

 

         4. Pentru mine, bisericuțele de lemn din Ardeal sunt icoanele acestui loc sfânt, efigie de noblețe a acestui jertfitor neam străbun. Spre deosebire de marile catedrale ale lumii, care sunt construite din piatră și cărămizi, având spații goale, mărețe, care pot aduna sub cupola lor la un loc mii de oameni, ornate cu icoane, candelabre de aur și statui de marmură, ele impresionează doar prin măreție și grandoare, dar au sufletele reci, seci, te apasă, te subjugă. Bisericuțele noastre de lemn sunt cuiburi de rugă și credință adevărată. Lemnul lor e cald, e moalel, e prietenos, respiră, adună și țin în ele veacuri la rând mirosul cel ddulceag și atrăgător de smirnă și tămâie. Aici oamenii sunt împreunați uni cu alții, picturile vechilor iconari au chipuri de sfinți care sunt țărani de-ai noștri obișnuiți, mulți dinte ei îmbrăcați chiar în portul nostru popular, fără aure și zorzoane, tot și toate sunt umane, neforțate, simple dar importante, așa că aici te simți mereu mai apoape de Dumnezeu, de ceresc, de Maica noastră Sfânta Născătoare. Apoi, noi am avut o lungă perioadă de tinp ,,Cultul Lemnului,, noi crescând mereu sub poală pădurii, cu bisericuța de lemn în vîrful unui deal, așa că am trăit cu lemnul în sânge, am trăit prin el și am murit îmbrățișați în coșciug de el.

               Iată cum am gândit eu rolul bisericuțelor mele de lemn în Ardeal:

 

                                      Pe coastele cu pruni, din deal în deal

      Să aibă veşnicia sfântul semn,

       Biserici rânduit-am în Ardeal,

  Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lemn.

*

 

           Ca și rolul credinței în viața noastră

 

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia, c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

*

       Cum să nu scrii cu picuri de lacrimi și de sânge, despre bisericuțele mele din sfântul Ardeal, în care s-au botezat, s-a spovedit, s-au cuminecat, s-au împreunat și au fos pomenți după plecarea lor la ceruri, toți moșii și strămoșii din neamul meu și al vostru deopotrivă și la fel voi și eu pomelnic pentru cei care vor veni în urma mea.

 

         5. Nu pot uita niciodat când, eu, un pruncuț de-o șchioapă, împreună cu sora mea mai mică de cât mine, mergeam cu părinții vara la sapă, ajutând-o astfel pe bunica noastră bolnavă, văduvă și bătrână, la munca ogorului. Mama ne scula cu mare grijă și fereală de dimineața devreme, când încă nu se stingeau stelele pe cer, ne puneau așa adormiți cum eram  încă în car, pe un braț de fân, ne coperea cu un lepedeu și, așa, în legănatul carului mergeam, vreme de un ceas cel puțin, la locul nostru din hotarul satului. Aici slobozeu vacile să pască, iar ei se apucau de sapă pănă când ne sculam noi. Atunci, îmbucam repede cu toții câte ceva, ne puneau pe noi la umbra carului la joacă, iar ei se apucau din nou de sapă. Mai apoi, până la sfânta amiază, eu vedeam de vaci să nu intre în pădure sau în postățile vecinilor, strângeam cucuruzul tăiat și-l puneam în car, o vegheam pe sora mea să nu-i cadă cumva comănacul de pe cap, treabă multă, spor puțin.

           Amiaza era o desfătare deplină. Tata încălzea la foc de vreascuri oala cu zama de șălate, dreasă cu smântână grasă, bine aită cu chișcoși și usturoi, deasă de să stea dreaptă liungura în ea, alăturea de un boț de mămăligă încălzităpe jarul focului. Să sloboza amiaza cu o sfânântă rugăciune de mulțumire către ceresc, spusă în liniște deplină de tata și, flămânzi nevoie mare, mâncam cu toții pe săturate. Apoi părinți noștri se hodineau un dărab de timp sub umbra carului. Eu mergeam să culeg îndulcitele frăguțe din iarba de pe Continit și zmeură și mure de pe ruguri din marginea pădurii. Îmi umpleam clopul cu vârf și îndesat, de-i puteam sătura pe toți cu aceste dulci bunătăți ale pământului.

          Părinții mei lucrau până la ujină sub soarele dogoritoarei veri, mai până aproape de înserat. Atunci se lăsa munca și pentru ziua de mâine, se mulțumea c-o rugă  la ceresc că le-a făcut ziua spornică, se strângea totul în car, se înjugau vacile, și porneam înapoi spre casă. Eu, mă așezam în spatele carului pe-un brațul de făn și cucuruz proaspăt rărit, bun pentru hrana vitelor și, de acolo, coperit cu-n roi de stele ce începeau a se aduna pe bolta cerului, mă-nveșmântam cu ele, visând și sorbind cu nesaț acea priveliște de o neînchipuită frumușețe.

         Ajunși acasă, Buna ne aștepta cu mămăligă caldă ce o întindeam hulpavi prin tocana de ceapă cu slănină și cârnat frip, după care sorbea cu nesaț o cană de lape proapăt muls. Apoi, rupți de hobosală , eu cu tata, ne culcam în podul șuri pe un baraț de fân amirosind a câmp de flori proaspăt cosit, unde, picurați cu stele pe cuibarul nostru cel de dulce rai ceresc, adormem în legănări de vise.

          Cum să poți uita așa ceva chiar de-ai trăi mai multe vieți la rând, cum să poți uita serile de clacă cu bunicile noastre adunate la tors de lînă ori la țăsut la război în seri lungi de iarnă, unde se spunea și se bârfea tot ce se-ntâmpla în găuacea satului meu, unde se depănau amintiri ori povești

bătrâne pe care noi,  copii cei de-o șchioapă, le ascultam cu luare aminte.

          Cum să poți uita datinile, obiceiurile, rânduielile, cele vechi și atît de frumoase de la jocul de duminica din ,,Șura popii,, de la petreceri, nunți, botezuri, înmormântări, de la târgurile de peste an, cele de la Crăciun și Paști, dacă le-ai văzut și le-ai trăit cu toate simțurile tale și care ți-au îmbucurat de atâtea ori clipa vieții tale. Cum să nu plângă sufletul tău când vede cum toate astea pier, se uită, satul se pustiește de oameni, mai ales de tinerii care ar trebui să ducă mai departe această neprețuită zestre rămasă din moși strămoși.

          Cum să nu pui toate acestea într-un vers de poezie când vezi că în satul tău nu mai ai copii ori feciori nici măcar de o colindă, că nunțile le numeri într-un an pe degetele de la o mână, iar înmormântările cu zecile, că jocul tinerilor a pierit, de-odată cu târgurile, cu clăcile, cu toate cele care au făcut frumusețea vieți de la țară, i-au dat înfiorare, speranțe, dorința de viață. Și, mai presus de toate, în prea multe sate preoții de țară nici nu mai au în ei nici smerit, nici trăire duhovnicescă, nici vocație, nici viață austeră, ei nemai fiind în fapt  ,,mărturisitori de credință,, ci doar declamatori ai unor texte învățate pe de rost.

           Păcat, mare păcat, dar mai ales multă durere, pentru că acum, noi cei ce i-am văzut măreția, rostul și rolul satului în viața noastră și a lumii, nu mai putem spune că ,,Veșnicia s-a născut la sat,,

 

       6.  Păcat și pocăință, bun și rău, alb și negru, contraste, antagonisme, sensuri opuse, două margini care schimbă conținutul. Ele se relevă prin atitudine, prin concepție, prin comportament, prin înțelegerea lucrurilor, etc, etc, ele vin din mediu, din familie, din anturaj, din crezul tău intim. Poetul uzează de acești termeni pentru a ,,desparte apele,, între ce e bine și ce e rău, dar dă și o soluție la îndreptare a păcătosului, Pocăința, pentru ca prin ea, să se poată trece de cealaltă parte .

Întotdeauna păcatul e dulce, ademenește, îl subjugă pe cel slab, îl înrobește, îl cufundă în greșeli, îl dezumaniează. Pocăința e o luptă grea, cu multe abandonări, cu suferință. Pentru a izbândi îți trebuie determinare, putere, credință, voință, timp. Pe cele două le avem în noi încă de la începutul vieții, fiind o oglindă fidelă a lumii create de dumnezeire, pentru a putea avea termmen de comparație între bun și rău, dar și calea de îndreptare, păcăința.

         În poeziile mele caut să subliniez căt mai mult posibil, întinarea omului prin păcat, înrăurirea lui față de ceilali, privarea sa de a putea fi bun, curat și fericit, mulțumit, îndestulat după munca sa cinstită făcută cu drag, cu efort, dar cu plăcere. Ce îți trebuie pentru îndreptare? Doar o boabă de voință, de credință, de speranță ca să poți izbândi și mai apoi să te poți bucura de priteni, de toate cele care fac fericită scurta noastră clipă de viețuire. Dcă nu, tu și parcă tot mai mulți deopotrivă cu tine, veți fi cei care veți distruge această lume.

 

       7.  În toată lumea ortodoxă, dar mai ales la neamul nostru românesc, care, o spun alții, nu noi, viețuisc aici de la-nceputul lumii, în Sfânta Grădină a Maicii Domnului, Maica noastră maternă, cea a fiecăruia dintre noi, este asimilată întotdeauna cu chipul Maicii Domnului. Umanitatea ei, comportamentul, naturalețea, stările sale sufletești, bucuria, dar mai ales nețărmuita ei jale și suferință, pricinuită de răstignirea fiului ei, sunt aidoma cu cele ale mamelor noastre, a tuturora.

Pe noi românii, ceva ne apropie și mai mult de Maica Sfântă, și anume faptul că, în unele documente aflate în păstrare la Vatican, se menționează faptul că ea Născătoarea, vorbea și limba Aramaică, la fel ca părinții, bunicii și străbunicii ei, aramaica fiind, într-o anumită vreme, limba unor triburi geto-dacice. Se pare că, din când în când, așa cum făceau și alte populații din jurul nostru, și geto-dacii ,,roiau,, spre alte zări. Așa dacii noștri au ajuns, spre Est, până la poalele munților Himalaia, nemaiputând înainta mai departe din cauza acestui obstacol natural. Aici, în zona Pangiabului, se mai găsesc și astăzi, grupuri de oameni care mai uzitează în vorbirea lor curentă sute de cuvinte  din vorbirea Dacă, poartă straie asemănătoare cu cele ale portului popular românesc, au multe povești cu personaje asemănătoare cu cele din poveștile noastre.

            În Vest ,,roitorii,, noștri Daci s-au oprit la țărmul peninsulei Iberice, iar în Sud au ajuns până pe țărmul Palestinei de astăzi, ceia ce ar putea presupune că strămoșii Sfântei Maria ar fi putut face parte dintr-un asemenea grup dacic. De ce?

            Păi, nu vi se pare vouă intresant faptul că pe Sfânta Născătoare o cheamă MARIA, ca pe milioane de Marii ale noastre, că bunicii materni ai ei au fost Ioachim și ANA, iar cei paterni au fost Ichim și MARIA, iar sora Născătoarei a fost mama lui IOAN Botezătorul. Dacă băgați de seamă toate  acestea nume nu sunt nume evreiești. Dar atunci fiul ei Issus Hristos ce era???? Dacă această poveste ar fi adevărată, atunci putem presupune că lipsa celor mai bine de 30 de ani din biografia lui Issus s-ar datora faptului că, în aceea perioadă, EL, ar fi putut fi în Dacia, la străbunicii lui spre instruire și educație, după care îl găsim pentru câțiva ani la Qumram, pe țărmul Mării Moarte, ca un priceput Învățător al acestei vestite cetăți ce pregătea o nouă societate ce avea aceleași principii de funcționare ca și chibuțurile de azi din Israel.

         Și-apoi, oare de ce Bunul Dumnezeu i-a dat Născătoarei, tocmai aici, pe pământul nostru, străbun  acest Rai ceresc, pentru a-i fi grădină, Acest fapt face cumva, ca în subconștientul nostru, în mentalul nostru colectiv, acest lucru să ne apropie și mai mult parcă de Maica Noastră, MARIA, Născătoarea, să o simțim că parcă ar fi ,,de-a noastră,, de-aici, Ea, primindu-ne ca și chiriași în grădina ei ocrotitoare.

         Tocmai de aceea, noi, românii, îi mărturisim  Ei ca unei mame de-a noastră, toate grijile și necazurile noastre, îi cerem, în fierbinte rugă, ajutorul și iertare pentru păcate și greșeli, sperând că Ea ni-l va da și ne va ierta întotdeauna.

         Când toate astea le pui într-un vers de poezie, când spusa ta vine din gând sincer, curat și adevărat, atunci fii sigur că cititorul tău o va simții ca alint și leac vindecător pentru toate durerile sale.

 

    8. Eu cred că poetul trebuie să fie întotdeauna, conștient, responsabil și nepărtiitor cu el însăși, că el este dator a fi în orice clipă a vieții sale, o adevărată troiță veghetoare de conțiință, asupra a tot și toate câte bune și rele ce se întâmplă în jurul lui, că trebuie să denunțe răul, să propage fapta bună, pentru că el este  un om al cetății și nu unul oarecare, că vocea lui este mai puternică și mai ascultată decât a multora.

 

     9. Jertă și Martiriu, clipe și fapte supreme în viața unui om, a unui neam, este un gest conștient într-un moment hotărâtor, atuncea când omul și neamul pot întra în fila de istorie spre veșnicire. De altfel, întreaga noastră istorie este clădită pe Columne, pe monumente, pe mormintele eroilor noștri, cei care și-au apărat cu trupul lor, fiecare brazdă de pământ în fața migratorilor, năvălitorilor, ale înfumuratei oștiri a Romei împărată, a nesfârșietelor valuri de ieniceri și spahii și a tuturor celor din jurul nostru râvnitori a cuceri frumoasa noasră Gură cea de Rai.

         În schimb Martiriul este Jertfa supremă a ființei umane, gestul celui care apără cu viața lui, în deplină cunoștință de cauză, cunoscând consecițele faptei sale, un drep colectiv, o ideie, un percept universal, sacrificându-se pentru ele. Jertfa și Martiriul cuiva pot schinba lumea, rămân în istorie însemnele ei cruciale, epoci de glorie pe drumul mersului înainte a spiței umane. Nimic nu e mai frumos, mai înălțător decât să evoci în poeziile tale un astfel de moment unic, măreț, nimic mai demn de condiția ta să o faci chiar și doar amintind mumai de ea.

    Sunt de părere că fiecare poet, responsabil de condiția și locul lui în societate este/trebuie să-și asume și poziția de Mărturisitor față de sine și față de ceilalți, cititorii,  trebuind să aibă posibilitatea de ai putea ,,citi,, intențile, părerile, ideile, dorițele, pentru ai ,,evalua,, credința, puterea de luptă, de sacridiciu, ubirea față de oameni și câte și mai câte altele.

 

     10. Lirismul este o condiție sinecvanon a poeziei, fără el zisa ta e seacă, rece, nu înfiorează, nu trezește nici o emoție, nu crează frumusețe, nostalgie, noblețe, etc, poezia ta fiind doar o înșiruire de cuvinte ce din ,,coadă au să sune,,. Lirismul este viața și sufletul poeziei, condiția existenței sale, el te poziționează pe o anumită treaptă a valorilor în branșa ta.

        Și mai e ceva de spus, cel mai important lucru în poezie este mesajul pe care vrei să îl transmiți cititorului, auditorului, viitorimii. El trebuie să fie clar, împortant, ferm, documentat, adevărat, pentru a convinge, pentru a crea noi aderenți,  prozeliți,  altfel poezia ta este apoasă, neclară, nedefinită, sună pate bine, dar în final e doar...maculatură.

 

     11. Dacă poezia ar fi o icoană, natura ar fi lumina care va pune în valoare chipul sfântului, nuanța unei culori, cea care sublinază și evidențiază un ceva, tușa care atrage atenția asupra unui amănunt, umbra care ascunde o taină pe care tu, privitorule, ar trebui să o găsești, Natura dă viață poeziei, o înviorează, o colorează, o umple, toate acestea petrecându-se în mintea și sufletul adresantului.

 

 

   12.  În general iubesc toți poeții lumii, fiindcă fiecare dintre ei, atunci când concepe o poezie,  dorește să-și exprime prin cuvinele sale, mai aparte, o trăire, un sentiment, un vis, o speranță, lucru îmbucurător.

         Dintre poeți români care m-au inspirat îl citez în primul rând pe Eminescu, pe care îl ador și nu mă mai satur să îl recitesc mereu și mereu, admirându-i cuvâtul care l-a șlefuit până la perfecțiune, lirismul și mângăietorul lui vers, alint și leac la ori care suflet aflat în suferință. Am încercat să scriu și eu ca el în același ritm, rimă, versificație, temă, etc, ba chiar l-am ,,dublat ,, în ,,Luceafărul,, (98 de strofe ), cu o poezie de-a mea intitulată ,,Vis ferice de codată,, (111strofe) căreia  confrații mei i-au adus numai laude. El este urmat în preferințele mele apropiate de Coșbuc, Goga, Alexandri, Minulescu, Bacovia, Ion Brad, Ion Alexandru etc, etc, ei fiind modelele mele preferate. Îi iubesc și pe cei mai noi, dar mai ales pe cei, cei vechi care-mi sunt mai aproape de suflet.

 

      13. Poezia religioasă e mai greu de scris, pentru că ea trebuiește mai întâi trăită cu toată suferința și bucuria vieții, simțită, înțeleasă, cu toate simțurile tale. Dacă așa vei face ea va fi percepută de cititor cu tote gîndurile și simțurile lui, primind prin ea alinare, speranță, ocrotire, de la sfântul ceresc. Ea nu poate fi scrisă decât de un ins cu multă credință, cu multă dorință de a o împărtăși și altora, multă trăire creștinească.

          Poezia religioasă este  extrem de importantă, pentru că viața și libertate unui neam stă pe trei stâlpi de susținere: Credința, Istoria și Limba. Tendința celor care conduc astăzi lumea, este de a subrezi până la dispariție acete puncte de susținere. Voi nu vedeți că istoria noastră și a lumii, pe lângă fapul că e plină de atâtea și-atâtea neadevăruri, se diminuiază ca importanță în norma de educație în școală mai ales la generațiile mai tinere, iar limba noastră cea veche, frumoasă, plină de ințelepciune, este invadată de englezisme, americanisme, de cuvinte reci, seci, care o fac și mai neatrăgătoare pentru elevi. Asta pentru ca un tânăr necunoscător al volorilor istoriei sale, cu o limbă fără valoare, nu mai are drag de neam, de țară, de locul nașterii sale, rămânând un ins dintr-o rătăcită turmă fără baci și câini de pază, ușor de manevrat de cei mari în direcția dorită de ei.

       Ne-a mai rămas numai sfânta Credință, cea care să țină neamul nostru românesc încă în viață, dar și ea este atacată din afară și din lăuntru, zi de zi, așa că, cu toată tristețea și regretul meu afirm cu tărie că suntem pe cale să scăpăm din mână tineretul. Degeaba se întărește credința în rândul bătrânilor, pentru că ei nu mai au cui lăsa moștenirea noastră de Credință.

       Eu am luat patru premii naționale la singurul Concurs Național de Poezie Religioasă ,,Credo,, din Romania, am scris cărți întregi în referire la: Sfâtul Paște, Crăciunul, Maica noastră Maria Născătoarea, Blânul Issus, Ziua Morților, apreciate prin mai multe scrisori de mulțumire din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, a mitopolitului Ardealului sfinția sa, Steja, a Mitropolitului B.O.R, pe întreaga Germanie, Serafim, a Președintelui Academiei Române, Ion Aurel Pop, de Președintele L.S.R. Al. Florin Țene, a Societății Cultural Naționale ,,Avram Iancu,, Tiberiu Groza, etc, cărți pe care le-am difuzat gratuit în cadrul multelor lansări pe care le-am făcut în cadrul mai multor  bisericilor din Ardeal, dar consider că tot nu am făcut destul pentru a insufla tinerilor din ziua de astăzi dragostea de neam și țară, de credina străbună. Mirajul, banilor, al bunăstării materiale, al libertății fără limită, nemărginită, sunt încă mult mai puternice decât bunele dar slabele noastre intențiile. PĂCAT, MARE PĂCAT.

 

     14. Sunt conștient că actul creației mele, harul poetic pe care îl am, ușurința cu care scriu, sunt cu siguranță un dar divin. Spun asta pentru faptul că, așa cum am scris prima mea poezie acum 19 ani, la vârsta de 61 de ani, așa scriu și acuma la cei 80 de ani pe care îi duc încă în spate. Am peste 4000 de poezii, 27 de volume tipărite, altele 5 gata de tipar, peste 100 de premii, medalii, diplome, plachete,  etc, din care menținez: 12 premii naționale pentru poezii patriotice, religioase, sociale, de dragoste, etc; medalia ,,Cetățean de Onoare al Culturii’’ și ,,Notre Respect’’-Trustul de Presă ,,Ambasador’’, ,,Virtutea Literară’’, Ordinul ,,Donum Sacrum Unitatis’’ cu Cruce – Arhiepiscopia de Alba Iulia, ,,Pro Libro Senator’’ de Tg.Mureș 2021, ,,Placheta de Onoare’’ a Festivalului Interațional de Poezie ,,M.Eminescu’’-Clubul Cavalerilor Oradea, Diplomă Specială de Merit ,,Apreciațion for Performance’’- Canadian Romanian Grup, art, culture & science-2022, Premiul National ,,Opera Omnia’’-2024 -L.S.R., Premiul ,,Stejarul de Aur,, - 2025 al Festivalului de Arte Frumoase din Montreal-Canada, etc, 35 de volume de poezii din care 29 editate deja, inclus în peste 27 de antologii, difuzar frecvent în peste 30 de reviste de literatură, din țară și străinătate. N-am spus toate astea înspre a mă lăuda, ci doar pentru a releva faptul că, nu am destule cuvinte de a mulțumii Sfântului Ceresc pentru tot și toate ce mi-a dat, cât și pentru tot ce dorește a face cu mine mai departe, motiv pentru care eu trebuie să întorc această mulțumire prin cât mai multe și mai frumoase poezii pe care să le dăruiesc oamenilor spre ai face mai buni, mai simțitori, mai iertărori, mai apropiați de credință.

 

    15. Ce este Ardealul pentru mine? Cel mai frumos și mai iubit lucru de care sunt în stare, după iubirea de părinți, de neam, de țară și de credința mea ortodoxă. Jertfitorul meu Ardeal, cu miile lui de eroi care au însfințit sfânta humă a acestei vetre românești, aici unde este din străvechimea lumii Grădina Maicii Domnului, pentru mine este cel mai sfânt loc de pe pământ. Tocmai de aceea, atunci când scriu despre Ardeal, pun în versul meu cele mai virbrante și mai înfiorate cuvinte pe care le cunosc, pentru că:        

 

Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie,

E urma legănată a carului cu boi

 

E-a Maicii Născătoare grădină înflorită

Ce-n grijă Ea ne-a dat-o, ne fie dar ceresc,

Şi-apoi prin jertfa noastră să fie miruită,

Să merităm odihna-n Ardealu-mpărătesc.

 

     16. Cun simt eu ,, minunata povară,, a credinței ? Vă răspund cu o altă întrebare. Oare cum ar fi să nu simți în nici un fel plăcuta greutate a credinței pe umerii tăi? Eu cred că ai uita de ea in câteva zile, te-ai ,,despovăra,, cu totul de dânsa imediat. Ar fi ca și cum ai avea tot ce-ți dorești în această lume, iar dacă n-ar fi un necaz, o bolală, o îngrijorare, ai uita cu totul de, Bunul Dumnezeu, de învățăturile sfintei credințe. Greutățile vieții, durerile pricinuite de ele, necazurile, nedrepățile ce ni se fac, sunt cele care întăresc credința noastră făcută prin zilnicele rugi înălțate spre ceresc. Vedeți, asta este dulcea și minunata povară a credinței.

 

        17. Amintirea strămoșilor noștri, a faptelor lor de eroism suprem, a luptei lor continue  pentru aș putea păstra libertatea, dreptul la viață aici pe străbuna lor vatră, este forma sub care, noi cei de azi îi ferim de neuitare în fața urmașilor noștri și a lumii. Slăvirea lor prin cuvântul poeziei s-a făcut din totdeauna, aceasta fiind o formă supremă de cinsire a memoriei și faptele eroilor, pentru a fi pilde de cum se cuvine a fi și noi, tocmai pentru că:

          „Istoria este un testament lăsat de străbuni nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă. În ea, omul de rând găseşte clipe de adâncă trăire şi satisfacţie, oşteanul putere şi îmbărbătare, iar conducătorii pilde de cum trebuiesc conduse noroadele. Ea răspunde la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? și Încotro mergem?

 

                           Cine suntem ?

        Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-oparte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare- răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.

      Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.

       Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm  mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare: Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care, la cumpănă de  vremi, să aprindă candela speranţelor noastre pentru a aduna şi uni împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi.

 

                De unde venim ? 

        De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi. N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp.

      N-am fost râvnitori hulpavi la bogăţiile altora, mulţumiţi mereu cu ce a fost al nostru şi cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.

      La cruce de timp şi istorii, neiertătoarele vremi ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoşii noştri cei dragi: Decebal, Bogdan, Dragoş, Mircea, Stefan, Mihai şi-atâţia alţii însfinţit pe altarul nemuriri noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice neuitate în veşnicitul timp, speranţe care să aprindă mereu şi mereu candela conştinţei noastre.

 

              Încotro mergem ?

      Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia mincinoaselor vremi.

       Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub vremi şi nu de-asupra lor, iar în vălmăşagul mişcătorului timp, nădăjduim că, la vremi de grea cumpănă se va găsi câte un alt Mircea, un alt Ştefan, un alt Mihai, care să ne scape din strânsori şi să ne spele obrazul de ruşinoasele păcate, aducându-ne pe calea ce bună.

        Sperăm că la sfârşitul veacurilor, când pătimirile noastre se vor fi sfârşit, Măritul, Iertătorul sufletelor noastre, ne va aşeza dimpreună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reînvierii neamului românesc şi că noi vom fi fost aleşii nemuririi lumii şi veşnicia ei.

 

     18. Se spune și este perfect adevărat, că dacă noi, cei de-acuma, trăitori aici în huma veșniciei noastre, ne vom uita istoria, ne vom pierde rădăcinile noastre, identitatea neamului în fața lumii, recunoștința ei și astfel vom deveni doar o rămășiță, un grup de oameni care a făcut cândva parte dintr-un neam, o țară, o națiune, vom fi doar o frunză-n vântul istoriei. E cel mai grav lucru care n-i se va putea întâmpla dacă nu dăm importanța care se cuvine istoriei, dacă o scoatem aproape cu totul din manualul de istorie și o înlocuim cu alte istorii, ale altor neamuri și seminții.

          Tocmai de aceea, faptul că sunt profesor de istorie, mă obligă cu atât mai mult  să scriu și să difuzez în lume, cât mai multă poezie patriotică, pentru a compensa poate într-un fel lipsurile  autorităților statului român în promovarea istoriei noaste naționale. Toate aceste și încă multe altele au grave consecințe pentu noi și istoria noatră cum ar fi: avem nepermis de puțini cercetători în domeniul istoriei, arheologia noastră este ca și inexistentă, nu avem cu cine participa la marile congrese de istorie a lumi ca să prezentăm studii, informări, lucrări în domeniu. Apoi aproape că nu mai există patriotism, dragoste de neam și țară și asta se vede până și în fapul că nu mai putem aduna nici măcar o mică armată care să ne fie scut de apărare în caz de nevoie. Și atunci credeți că poezia mea patriotică poate umple aceste enorme goluri ce se tot măresc și se adâncesc în zidul cetății noastre de apărare a țării?

 

      19. ,,La început a fost cuvântul,, mare adevăr, ,, Să fie lumină!,, și spusa Lui de-atunci s-a făcut poruncă în veșnicie.  Dar cuvântul poruncitor nu s-a referit numai la Lumină, ci și la Adevăr, Dreptate, Echitate, Pace, Bună înțelegere și multe altele, toate adunate sub acest magistral cuvânt cu atâtea înțelesuri, substituit Luminii. Mintea noastră omenească, încă atât de mărginită, nu poate, deocamdată, înțelege două lucruri : ce este Infinitul și Veșnicia. Ștința a confirmat adevărul biblic că, gândul și cuvânul odată rostit devin veșnicie.

 

       20. Un  mesaj pentru cititori, care aș vrea să definească statutul meu de poet, ar fi următorul:

 

 Trecător prin ceruri ninse,

Cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate