Romania – teren de lupta intr-un nou conflict: SUA vs. Germania&Rusia

Bogdan Tiberiu Iacob

Pe măsură ce trec săptămînile de la alegerile prezidențiale, tabloul începe să se limpezească. Din păcate, ce se întrevede odată cu disiparea perdelelor de fum nu e de bun augur pentru România, am înclina să credem. Ba chiar dimpotrivă, fiind tot mai evident că vom deveni un teren de luptă, la nivel geopolitic, încă mai mult decît pînă acum, pentru că ecuația confruntării SUA-Rusia s-a complicat, prin interpunerea Germaniei. (Cu al său Iohannis cu tot).

S-au purtat bătălii grele de imagine, acum nu multe luni, ca să fim convinși că votarea unui etnic german e o reînnodare a tradiței de acum un secol, cînd ne conduceau (bine) Hohenzollernii, că vom fi împinși spre calea lucrului bine făcut, că vom fi managerizați nemțește întru bunăstare economică și nu numai. Că vom vedea alt fel de a face politică șamd.

Și că totul a fost posibil grație unui miracol emotional, revolta sinceră a românilor în fața ticăloșiei guvernului Ponta, care a refuzat diasporei dreptul la vot. Un miracol care a adus un om onest și fără resursele altora la șefia statului. Legenda David vs.Goliath redivivus.

Deja ni se livrează sondaje din care aflăm că 87% dintre români îi adoră pe germani, în timp ce americanii sunt hăt mai jos, în top.

Un tablou de-a dreptul idilic, pe care nu puțini l-au intitulat ”A doua revoluție decembristă”.

A urmat spectacolul grozav al încătușării de către DNA a unor oameni apropiați fostului președinte, care beneficiaseră, pînă acum, de o protecție ”magică”.

Mai apoi au început exagerările, cel mai vizibile în cazul Udrea, care i-au împins pe unii analiști să creadă că, de fapt, se încearcă indirect blocarea unei implicări în politică a lui Băsescu. Una care l-ar încurca pe Iohannis, noua vedetă.

Posibil. Dar dacă e mai mult de atît?

Și dacă în spatele instalării lui Iohannis se ascunde cu totul altceva decît ”emoția colectivă” bla-bla-bla?

Între primele semne de întrebare din media au fost noua echipă de consilieri a lui Iohannis, cu membri suspectați de orientări răsăritene, apoi misterioasa debarcare a lui George Maior, extrem de bine văzut de americani, apoi nominalizarea lui Eduard Hellvig, cu a sa nouă axă București-Berlin-Washington. Mai e și misterioasa îngropare a dosarului EADS.

Apoi, dezvăluirile explozive ale Elenei Udrea privind implicarea serviciilor în campanie, de partea ambilor combatanți de prim rang, dezvăluiri confirmate în bună măsură de fostul șef al SIE, Teodor Meleșcanu și chiar de Traian Băsescu.

Mai avem și ciudata mușamalizare a scandalului votului din diaspora, unde ar fi fost de așteptat măsuri dure, chemări de ambasadori, anchete etc. În loc de asta, nici măcar două vorbe pe subiect la intîlnirea lui Iohannis, ieri, cu membrii diasporei din Germania.

Românii încep să afle, ușor-ușor, că așa zisa revoltă din diaspora a fost, de fapt, minuțios regizată; din gura fostului președinte mai află că serviciile pot face lesne praf un candidat, dacă vor asta; ori că, pentru unii supergrei din servicii, poziționarea față de un anume candidat devenise o chestiune de supraviețuire pe post, vitală cum s-ar spune. Ori că achitarea lui Iohannis în procesul cu ANI s-a făcut la ordin.

Care ar fi firul roșu al întregii povești, cel care să ne lămurească, urmărindu-i traiectoria, o droaie de enigme ale ultimului an și ceva?

În opinia noastră, alegerile prezidențiale au avut ca rezultat tragerea preșului de sub picioarele americane de către proprii aliați germani, în colaborare strînsă cu Moscova. (Nu întîmplător, cei mai importanți protagoniști ai operațiunii, de la Iohannis, Coldea, Kovesi pînă la Blaga, Hellvig ori Atanasiu provin din Ardeal, zona penetrată cel mai profund de interesele și capitalul german).

S-a profitat, poate, de prea marea siguranță a SUA în ce ne privește, de concentrarea CIA pe alte zone de conflict (Orientul Mijlociu, Ucraina etc), acum nici nu mai contează.

O situație care nemulțumește profund Washingtonul, dar care e în imposibilitatea unei reacții prea fățișe, ce ar tensiona și mai mult relația și așa deteriorată cu Berlinul.

Să amintim cîteva elemente, pornind de la hilara teorie a unora că mușamalizarea dosarului EADS – dosar pe care Băsescu îl anunța gata de explozie chiar în campanie – are legătură cu dorința de protejare a lui Vasile Blaga, stîlp al partidului prezidențial în acest moment.

În realitate, e vorba de mult mai mult: are legătură cu imaginea Germaniei.

Anul trecut, relatam că dosarul în cauză a fost lansat într-un moment în care relația SUA-Germania era pe muchie. Merkel denunța vehement faptul că serviciile americane îi interceptaseră convorbirile, nemții expulzînd, la rîndul lor, din țară pe șeful intelligence-ului american, o manevră de o gravitate extremă la acest nivel. La rîndul lor, americanii acuzau Berlinul de relații prea strînse cu Kremlinul, pe fondul invadării Ucrainei, sancționau tăios băncile germane etc.

Concluzia era destul de limpede: dacă CIA o asculta pe Merkel, însemna că aceasta nu prea mai prezintă încredere în ochii marilor aliați.

Dosarul EADS ar fi dus foarte sus în viața politică germană a ultimului deceniu, în condițiile în care Adrian Năstase și al său guvern fuseseră acuzați explicit că, prin el, încercaseră să cumpere bunăvoința cancelariei germane conduse pe atunci de Gerhard Schroder.

Schroder, un mare prieten al rușilor, acuzat chiar de presa germană că a produs alegeri anticipate în 2005 special pentru a le pierde, ceea ce i-a permis să accepte postul de șef la Gazprom – NordStream și să ia startul spre îmbogățire legală.

Dosarul EADS ar fi relevat întregii Europe că înalții oficiali germani nu se dau în lături de la semnarea de contracte oneroase în timp ce reclamă corectitudine absolută din partea politicienilor altor state; se știe, de altfel, că Germania, spre deosebire de SUA, nu are în legislație sancțiuni penale pentru companiile nemțești care dau șpăgi peste hotare, această practică fiind interzisă doar pe propriul teritoriu.

Că politicienii germani iau foarte în serios scandalul respectiv o dovedește și procesul intentat de Gerhard Schroder jurnalistului Vlad Georgescu, cel care a scris despre implicarea sa în scandalul EADS.

Dincolo de acest scandal, în ecuația politică de la noi mai intră și alte dosare. Cu scop precis, am spune.

Poate că terfelirea Elenei Udrea, prezentarea în toată splendoarea a unor fapte penale comise de ea și de alte nume grele susținute de Traian Băsescu e, cum se spune, un mod de a-l ține pe acesta departe de politică. Ar putea fi, însă, mult mai mult.

Ar putea fi dovada publică, mai ales la nivel internațional, a faptului că Washingtonul a susținut, timp de 10 ani, un protector al corupților la șefia României, adică exact moneda de schimb potrivită pentru amorsarea dosarului EADS.

După cum e greu de crezut că a fost o coincidență lansarea la apă a dosarului Mircea Băsescu exact în anul electoral 2014, deși povestea era știută de ani de zile.

Le reamintim celor cu memorie mai slabă că, încă de la începutul lui 2011, un procuror care îl ancheta pe Bercea Mondial avertiza public că ițele duc spre familia prezidențială.

Urmarea? În aceeași zi Laura Kovesi îi retrăgea dosarul, iar omul era tras pe linie moartă. Trei ani de zile, dosarul a fost ținut la naftalină, glonțul nu trebuia risipit aiurea. Evident, cu scandalul arestării fratelui pe cap, bursa acțiunilor electorale ale lui Băsescu s-a prăbușit dramatic, anul trecut, și i-a blocat multe posibile mișcări.

La fel cum o lovitură a fost și încă nelămuritul scandal al pozelor cu Udrea la Paris, făcute în februarie, dar ținute la secret pînă în campanie.

Foarte important de punctat: deși Traian Băsescu a avut meciuri grele cu Ponta, în campanie fiind logică o poziționare solidă de partea adversarului acestuia, nu a fost așa. Susținerea sa pentru Iohannis a fost în cel mai bun caz mimată, ceea ce întărește ipoteza că americanii mizau pe Victor Ponta și nu pe Klaus Iohannis.

La fel cum o întărește și informația că pentru Ponta a ”tras” și șeful SRI, George Maior, cel debarcat din scurt, după alegeri.

Aici intervine un alt moment de mare naivitate – să nu spunem altfel – a unor comentatori, care decretează că Ponta și-a organizat o vizită în SUA în februarie numai pentru a-i îngropa mediatic lui Iohannis o deplasare la Bruxelles.

O teorie care a acoperit o realitate spectaculoasă, aceea că Ponta s-a întîlnit, pe parcursul vizitei, cu șefii CIA și ai Pentagonului. E mai mult decît neuzual ca un președinte ori premier să viziteze asemenea șefi la ei acasă, în general e invers. Doar premierul din Kosovo – zonă fierbinte – a mai avut, în ultima perioadă, o vizită similară la sediul CIA.

Chemarea intempestivă, după alegeri, a lui Ponta la CIA aduce suspect de mult cu necesitatea unei evaluări a pagubelor, pentru că George Maior era un personaj cu responsabilități – se spune - care depășeau chiar spațiul țării noastre. Nu întîmplător, în mandatul său, SRI primise misiunea securizării cibernetice a Ucrainei.

Și tot neîntîmplător, la întoarcere, Ponta a lansat în spațiul public informația că șeful CIA se interesese de soarta lui Maior. (Cam în aceeași perioadă în care filogermana Alina Mungiu saluta, fericită, noua axă București-Berlin și făcea mișto de ”atlantiști”, acei oameni care încă din regimul comunist susțineau alianța cu americanii, o aluzie mai mult decît străvezie la Liviu Maior, tatăl fostului șef al SRI).

Oamenii americanilor nu mai sunt siguri pe poziții, în România, începe epurarea lor din diverse structuri și înlocuirea cu apropiați ai binomului Germania-Rusia. Deja, presa e plină de comentatori care salută – fără argumente clare, deocamdată – noua axă București-Berlin-Washington, care e nițel cam contradictorie în termeni, pentru cine cunoaște.

Faptul că fostul atașat militar al Turciei la Washington, comandorul Esen Șahan – fost șef al serviciului secret al forțelor navale, om cu o poziție grea, deci, în NATO, cu cîțiva ani în urmă și adversar al regimului anti-american al lui Erdogan – e găsit recent împușcat în cap pe o bancă din București, oraș unde stătea liniștit de 10 ani, aproape că nici nu mai se comentează. Deși ar putea reprezenta un semnal destul de tăios în privința oamenilor protejați în această zonă de americani.

În recentul său interviu la B1TV, Băsescu a spus, despre Ucraina, că ”e pierdută”. În mod cert, din perspectiva americană, țară care organizase, acum 10 ani, revoluția portocalie menită să o smulgă din brațele rușilor.

La cum se prezintă lucrurile, nici România nu stă mai bine.

Devine oarecum de înțeles de ce Washingtonul și Londra nu s-au grăbit cu felicitările după alegerea lui Iohannis. (Nu vom împinge speculațiile pînă la a explica, tot astfel, neapariția nici pînă azi a celebrului interviu al lui Iohannis în New York Times, ori închiderea redacției de limbă română a ”Vocii Rusiei” imediat după alegerea acestuia, ca și cum nu ar mai fi necesară de aici încolo. Deși ar fi tentant…)

Care ar fi diferența de viziune, în termeni cît mai simpli, între SUA și Germania vizavi de Rusia? În timp ce SUA e interesată de reducerea la maxim anefastei influențe rusești în orice regiune, Germania urmărește doar protejarea investițiilor germane în spațiul ex-sovietic și menținerea unei relații privilegiate de business cu Kremlinul.

Berlinul a mîrîit zdravăn față de sancțiunile economice la adresa Rusiei, pentru că Volkswagen, Metro, Lufthansa, Adidas, HeidelbergCement ori Siemens, mari companii nemțești care operează în țara lui Tolstoi, aveau direct de pierdut.

Ceea ce ar putea însemna, în viitor, mînă liberă pentru influența rușilor în răsăritul Europei, la schimb cu zbenguială în voie a firmelor nemțești în Rusia.

E de bine, e de rău? Greu de spus ce va aduce viitorul.

Trecutul, însă, a dovedit că atunci cînd rușii își dau mîna cu nemții, Europa sughite zdravăn. Ultima dată, ne-am ales cu un război mondial.