Colocviile de Marți, 25 august 2015, 5 pm, Calderon 39
Anul VI, nr. 8 (69). Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană, AcademiaInternațională Mihai Eminescu,
Societatea de Etnologie din România, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația
Dumitru Drăghicescu, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria
Presei, Teatrul Robert Calul. Format:Addresses, Intervenții, Teatru de poezie,
Întâlniri, (Re)lansări de cărți șipublicații, Concerte, Proiecte, Portrete,
Ateliere Creative
Tema: DANTE – MORUS - BACH
Concert:
Sonata nr. 3 in Mi major pentru
vioară si pian de Bach
Mioara Moroianu – vioară
Concert:Sonata nr. 3 în Mi major
Viniciu Moroianu, pian:
Lansare:
Acad. Dumitru Radu Popescu
prezintă noua carte a lui Nicolae Dan Fruntelată:Lambretta, Semne, 2015
Comunicări:
Sorana Georgescu-Gorjan: UNESCO
şi Ansamblul Monumental brâncuşian
George Anca: Utopia de la Morus
la Draghicesco
Puşi Dinulescu: Candid Stoica 80
Bianca Michi Nema: Yeats 150
Teatru de poezie:
Gabriela Tănase: Dante, Eminescu,
Yeats, Stamatu
Candid Stoica: Autopoeme
Puşi Dinulescu: Tandreţe
tărăgănată (lansare)
Autori în lectură proprie:
Marinela Apostu, Adina Dumitrescu, Dan Predescu
Portrete: Cristian Radu Nema
Coordonator: Dr. George Anca
ACADEMIA INTERNAŢIONALĂ MIHAI
EMINESCU (AIME)
ROMANIAN-INDIAN CULTURAL
ASSOCIATION (RICA)
President: Dr George Anca
Looking forward to continue
together RICA's colloquiums,
With kind regards,
Dr. George ANCA
Titre:
|
Violin-Concerte
für Pianoforte u. Violine. No. 3, Concert für 2 Violinen D moll [Musique imprimée] / von Joh.
Seb. Bach ; bearbeitet von Friedr. Hermann
|
Alphabet du titre:
|
latin
|
Auteur(s):
|
Hermann,
Friedrich (18..-18..? ; musicologue). Éditeur scientifique
|
Date(s):
|
[188X]
|
Langue(s):
|
langue indéterminée
|
Pays:
|
Allemagne
|
Editeur(s) :
|
|
Description:
|
1 partition (19 p.) ; 31 cm + 2 parties (7 p.
chacunes). - Partition et parties
|
Cotage:
|
Peters 6783
|
Notes:
|
Caption title: Concert für 2 Violinen
|
Titre uniforme:
|
|
Autre(s) titre(s):
|
Concert für 2 Violinen
|
Titre(s) traduit(s) ajouté(s) par le
catalogueur:
|
Concerto pour deux violons en Ré mineur
|
Sujets:
|
M1113
|
Titre:
|
Concert din
muzică de Bach [Texte
imprimé] / Hortensia Papadat-Bengescu; prefață, curriculum vitae și
bibliografia de Valeriu Râpeanu. - Textul este reprodus după ediţia princeps:
București: Ancora, 1927
|
Alphabet du titre:
|
latin
|
Auteur(s):
|
Râpeanu,
Valeriu (1931-....).
Préface
|
Date(s):
|
2003
|
Langue(s):
|
roumain; moldave
|
Pays:
|
Roumanie
|
Editeur(s):
|
|
Description:
|
1 vol. (237 p.): couv. ill. en coul.; 21 cm
|
ISBN:
|
973-591-240-6 (br.)
|
Annexes:
|
Bibliogr. p. XIV-XVII
|
Appartient à la collection:
|
|
Sujets:
|
TANTO GENTILE E TANTO
ONESTA PARE
Tanto gentile e tanto
onesta pare
la donna mia
quand’ella altrui saluta,
ch’ogne lingua deven
tremando muta,
e li occhi no
l’ardiscon di guardare. 4
Ella si va,
sentendosi laudare,
benignamente d’umiltà
vestuta;
e par che sia una
cosa venuta
da cielo in terra a
miracol mostrare. 8
Mostrasi sì piacente
a chi la mira,
che dà per li occhi
una dolcezza al core,
che ’ntender no la
può chi no la prova: 11
e par che de la sua
labbia si mova
un spirito soave pien
d’amore,
che va dicendo a
l’anima: Sospira.
Thomas More
OF THE RELIGIONS OF THE UTOPIANS
“There are several sorts of
religions, not only in different parts of the island, but even in every town;
some worshipping the sun, others the moon or one of the planets. Some worship such men as have been eminent in
former times for virtue or glory, not only as ordinary deities, but as the
supreme god. Yet the greater and wiser
sort of them worship none of these, but adore one eternal, invisible, infinite,
and incomprehensible Deity; as a Being that is far above all our apprehensions,
that is spread over the whole universe, not by His bulk, but by His power and
virtue; Him they call the Father of All, and acknowledge that the beginnings,
the increase, the progress, the vicissitudes, and the end of all things come
only from Him; nor do they offer divine honours to any but to Him alone. And, indeed, though they differ concerning
other things, yet all agree in this: that they think there is one Supreme Being
that made and governs the world, whom they call, in the language of their
country, Mithras. They differ in this:
that one thinks the god whom he worships is this Supreme Being, and another
thinks that his idol is that god; but they all agree in one principle, that
whoever is this Supreme Being, He is also that great essence to whose glory and
majesty all honours are ascribed by the consent of all nations.
Dumitru Drăghicescu
ADEVĂR ŞI REVELAŢIE
Am ajuns să concepem pe Dunmnezeu
ca existând virtual în umanitate, manifestându-se prin dorințele și aspirațiile
infinite care domină și agită străfundurile sufletului uman și care sunt cauza
inchietudinii, a mizeriei în același timp a grandorii omului.
Or, noi am avut de mai multe ori
ocazia să remarcăm că omul, ca individ izolat, nu poate să progreseze idefinit,
că dorințele sale infinite, aspirațiile sale ilimitate nu devin realizabile
decât grație societății, cooperării, și în limitele acestei cooperări.
Cooperarea elevează, augmentează potențialul uman. Atotputernicia și
omnisciența lui Dumnezeu vor fi dobândite de om numai prin mijlocul cooperării
oamenilor în societate. Prin urmare, se poate admite a priori că realitatea lui
Dumnezeu este de natură socială (1), și că Dumnezeu și societatea sunt
funcțiune unul de celălalt.
(1) „Moralitatea și societatea,
spune Tyrrel, sunt noţiuni corelative; dacă, prin analogie Dumnezeu este o
fiinţă morală, trebuie în acelaşi sens să fie o fiinţă socială. Dumnezeu este
iubire. Dumnezeu este Caritas... Iubire, Persoană, Societate, sunt numele a
ceea ce este Dumnezeu” (Citat de R. BERTHELOT, Romantisme utilitaire, p. 296)
Dacă putem demonstra că
sociologia pozitivă și filosofia istoriei confirmă direct sau indirect acest
raport între societate și istorie, pe de-o parte, și ideea de Dumnezeu și
realitatea de Dumnezeu, pe de alta, putem considera ipoteza noastră ca
științific verificată, Dar ne trebuie, în prealabil, să precizăm puțin sensul
existenței lui Dumnezeu. De ce manieră se poate oare concepe? Ce gen de
existență are Dumnezeu pentru noi?
Best Poem of William
Butler Yeats
WHEN YOU ARE OLD
WHEN you are old and
grey and full of sleep,
And nodding by the
fire, take down this book,
And slowly read, and
dream of the soft look
Your eyes had once,
and of their shadows deep;
How many loved your
moments of glad grace,
And loved your beauty
with love false or true,
But one man loved the
pilgrim Soul in you,
And loved the sorrows
of your changing face;
And bending down beside
the glowing bars,
Murmur, a little
sadly, how Love fled
And paced upon the
mountains overhead
And hid his face amid
a crowd of stars.
The System of W. B.
Yeats’s A Vision
Turning and turning
in the widening gyre
The falcon cannot
hear the falconer;
Things fall apart;
the centre cannot hold;
Mere anarchy is
loosed upon the world,
The blood-dimmed tide
is loosed, and everywhere
The ceremony of
innocence is drowned;
The best lack all
conviction, while the worst
Are full of
passionate intensity.
from ‘The Second
Coming’
Die blaue Blume der Romantik
Ursprung, Quelle, Text,
Hintergrund, Interpretation
Inhaltsübersicht
1. Bezug zu dem Gedicht von Joseph von
Eichendorff "Die blaue Blume"
2. Literarische Quelle der "blauen Blume
der Romantik"
3. Die "blaue Blume" als Sinnbild für
das "gute Glück" (Interpretationsansätze)
4. Ergänzende Informationen zur "blauen
Blume"
5. Wichtige Daten zu dem Dichter Friedrich von
Hardenberg ("Novalis"), dem Schöpfer
der "blauen Blume der Romantik"
1. Bezug zu Eichendorffs Gedicht
"Die blaue Blume"
Joseph von Eichendorff schrieb im
Jahre 1818 in seinem bekannten Gedicht "Die blaue Blume"
sehnsuchtsvoll: "Ich suche die blaue Blume, / Ich suche und finde sie nie,
/ Mir träumt, dass in der Blume / Mein gutes Glück mir blüh" und
offenbarte darin eine realitätsferne Hoffnung auf einen Zustand eines
besonderen, nämlich des guten Glücks (s. dazu unten Ziff. 3). Dieses
schwärmerische Gedicht bezieht sich auf einen Abschnitt des Romanfragments
"Heinrich von Ofterdingen", das Friedrich von Hardenberg unter dem
Pseudonym "Novalis" im Jahre 1800 beendet hatte.
2. Literarische Quelle der
"blauen Blume der Romantik"
In den nachfolgend gezielt
ausgewählten Auszügen aus dem Romanfragment "Heinrich von
Ofterdingen" (Fertigstellung 1800, Erstveröffentlichung 1802) findet sich
der Ursprung der "blauen Blume" Friedrich von Hardenbergs (Novalis').
Es sind hier nur jene Textstellen wiedergegeben, in denen das Motiv der
"blauen Blume" im Mittelpunkt steht; Auslassungen sind gekennzeichnet
(Wiedergabe in aktueller Rechtschreibung).
(Auszüge)
Erster Teil
Die Erwartung
Erstes Kapitel
Die Eltern lagen schon und
schliefen, die Wanduhr schlug ihren einförmigen Takt, vor den klappernden
Fenstern sauste der Wind; abwechselnd wurde die Stube hell von dem Schimmer des
Mondes. Der Jüngling lag unruhig auf seinem Lager und gedachte des Fremden und
seiner Erzählungen. »Nicht die Schätze sind es, die ein so unaussprechliches
Verlangen in mir geweckt haben«, sagte er zu sich selbst; »fern ab liegt mir
alle Habsucht: aber die blaue Blume sehn' ich mich zu erblicken. Sie liegt mir
unaufhörlich im Sinn, und ich kann nichts anderes dichten und denken. So ist
mir noch nie zumute gewesen: es ist, als hätt ich vorhin geträumt, oder ich
wäre in eine andere Welt hinübergeschlummert; denn in der Welt, in der ich
sonst lebte, wer hätte da sich um Blumen bekümmert, und gar von einer so
seltsamen Leidenschaft für eine Blume hab' ich damals nie gehört. Wo eigentlich
nur der Fremde herkam? Keiner von uns hat je einen ähnlichen Menschen gesehn;
doch weiß ich nicht, warum nur ich von seinen Reden so ergriffen worden bin;
die andern haben ja das nämliche gehört, und keinem ist so etwas begegnet.
[...] Der Jüngling verlor sich allmählich in süßen Phantasien und
entschlummerte. Da träumte ihm erst von unabsehlichen Fernen und wilden,
unbekannten Gegenden. Er wanderte über Meere mit unbegreiflicher Leichtigkeit;
wunderliche Tiere sah er; [...] neue, nie gesehene Bilder entstanden, die auch
ineinanderflossen und zu sichtbaren Wesen um ihn wurden [...].
Berauscht von Entzücken und doch
jedes Eindrucks bewusst, schwamm er gemach dem leuchtenden Strome nach, der aus
dem Becken in den Felsen hineinfloss. Eine Art von süßem Schlummer befiel ihn,
in welchem er unbeschreibliche Begebenheiten träumte und woraus ihn eine andere
Erleuchtung weckte. Er fand sich auf einem weichen Rasen am Rande einer Quelle,
die in die Luft hinausquoll und sich darin zu verzehren schien. Dunkelblaue
Felsen mit bunten Adern erhoben sich in einiger Entfernung; das Tageslicht, das
ihn umgab, war heller und milder als das gewöhnliche, der Himmel war schwarzblau
und völlig rein. Was ihn aber mit voller Macht anzog, war eine hohe lichtblaue
Blume, die zunächst an der Quelle stand und ihn mit ihren breiten, glänzenden
Blättern berührte. Rund um sie her standen unzählige Blumen von allen Farben,
und der köstliche Geruch erfüllte die Luft. Er sah nichts als die blaue Blume
und betrachtete sie lange mit unnennbarer Zärtlichkeit. Endlich wollte er sich
ihr nähern, als sie auf einmal sich zu bewegen und zu verändern anfing; die
Blätter wurden glänzender und schmiegten sich an den wachsenden Stängel, die
Blume neigte sich nach ihm zu, und die Blütenblätter zeigten einen blauen
ausgebreiteten Kragen, in welchem ein zartes Gesicht schwebte. Sein süßes
Staunen wuchs mit der sonderbaren Verwandlung, als ihn plötzlich die Stimme
seiner Mutter weckte und er sich in der elterlichen Stube fand, die schon die
Morgensonne vergoldete. Er war zu entzückt, um unwillig über diese Störung zu
sein; vielmehr bot er seiner Mutter freundlich guten Morgen und erwiderte ihre
herzliche Umarmung.
[...]
*
Gegen Ende des 6. Kapitels wird
die Erscheinung der blauen Blume erneut aufgegriffen:
*
Es war tief in der Nacht, als die
Gesellschaft auseinanderging. »Das erste und einzige Fest meines Lebens«, sagte
Heinrich zu sich selbst, als er allein war und seine Mutter sich ermüdet zur
Ruhe gelegt hatte. »Ist mir nicht zumute wie in jenem Traume beim Anblick der
blauen Blume? Welcher sonderbare Zusammenhang ist zwischen Mathilden und dieser
Blume? Jenes Gesicht, das aus dem Kelche sich mir entgegenneigte, es war
Mathildens himmlisches Gesicht, und nun erinnere ich mich auch, es in jenem
Buche gesehn zu haben. Aber warum hat es dort mein Herz nicht so bewegt? O! sie
ist der sichtbare Geist des Gesanges, eine würdige Tochter ihres Vaters. Sie
wird mich in Musik auflösen. Sie wird meine innerste Seele, die Hüterin meines
heiligen Feuers sein. Welche Ewigkeit von Treue fühle ich in mir! Ich ward nur
geboren, um sie zu verehren, um ihr ewig zu dienen, um sie zu denken und zu
empfinden. Gehört nicht ein eigenes ungeteiltes Dasein zu ihrer Anschauung und
Anbetung? Und bin ich der Glückliche, dessen Wesen das Echo, der Spiegel des
ihrigen sein darf? Es war kein Zufall, dass ich sie am Ende meiner Reise sah,
dass ein seliges Fest den höchsten Augenblick meines Lebens umgab. Es konnte
nicht anders sein; macht ihre Gegenwart nicht alles festlich?«
[...]
*
3. Die "blaue Blume"
als Sinnbild für das "gute Glück" (Ansätze zu einer Interpretation)
Die "blaue Blume" wird
oft als Symbol der Liebe interpretiert, häufig auch als Symbol der Sehnsucht
(an sich) oder der Unendlichkeit.
Weder aus Eichendorffs Gedicht
"Die blaue Blume" noch aus Friedrich von Hardenbergs Romanfragment
"Heinrich von Ofterdingen" lassen sich die beiden letztgenannten
Deutungen herauslesen. Eichendorff sagt
aber, wofür die "blaue Blume" steht, nämlich für das "gute
Glück". Mit diesem kulturhistorisch gewachsenen Begriff, der uns heute als
ein Pleonasmus erscheint, ist ein fortdauernder Lebenszustand in Glück und
Zufriedenheit gemeint. Das Gegenteil dazu stellte das "böse Glück"
dar (ähnlich dem englischen "good luck" und "bad luck").
Das Wort "Glück" steht hier also im Sinne von "Schicksal".
In "Heinrich von
Ofterdingen" steht die blaue Blume für einen Zustand des Glücks infolge
einer überwältigenden synästhetischen Wahrnehmung, d. h. einer Wahrnehmung, bei
der alle Sinne ineinander verschmolzen sind (s. die o. a. Textauszüge).
Zu diesem Zustand des unfassbaren
Glücks gehört in der Tat auch die Liebe. Der Text offenbart jedoch in dem o. a.
Auszug aus dem 6. Kapitel, was von Hardenberg ("Novalis") unter einer
solchen beglückenden Liebe versteht: einen mythisch-religiösen, gänzlich
unerotischen Zustand, gerichtet auf eine überwirkliche Person, hier in Gestalt
der Mathilde. Ihr gehörte das "zarte Gesicht", welches in der Blüte
schwebte (s. o. den Traum im ersten Kapitel). Es war "himmlisch".
Mathilde sei "der sichtbare Geist des Gesanges". Sie werde ihn
(Heinrich) "in Musik auflösen" und seine "innerste Seele"
werden. Besonders deutlich kennzeichnen dann die weiteren mythisch-religiös
gefärbten Gedanken die geradezu surreale Verklärung der unerotischen Liebe:
Mathilde werde "die Hüterin seines" (Heinrichs) "heiligen Feuers
sein" (ein rein mythologischer Begriff), und er sei nur dazu geboren,
"sie zu verehren", "ihr ewig zu dienen", sie anzuschauen
und anzubeten. Er sei der "Glückliche", "Echo" und
"Spiegel des ihrigen" zu sein.
Parallelen zu christlichen
Darstellungen biblischer Frauenfiguren sind unverkennbar und möglicherweise auf
die streng religiöse Erziehung Friedrich von Hardenbergs zurückzuführen.
4. Ergänzende Informationen zur
"blauen Blume"
Die zusammenhängenden
Schilderungen Novalis' von realitätsüberschreitenden vielschichtigen
Sinneswahrnehmungen erinnern an Erfahrungsberichte von Personen nach der
Einnahme von Halluzinogenen. Novalis (eigtl. Friedrich von Hardenberg, s. u.
4.) soll, so wird berichtet, als junger Mann im Jahre 1798 in Weimar
Erfahrungen mit einer blau bis violett blühenden Pflanze aus der Familie der
Lippenblütengewächse gemacht haben, die seit der Antike als Heilpflanze und
Aphrodisiakum bekannt war. Ihren ätherischen Ölen werden überdies
bewusstseinserweiternde und bei hoher Dosierung berauschende und beglückende
Wirkungen zugeschrieben.
5. Wichtige Lebensdaten des Georg
Philipp Friedrich von Hardenberg (Novalis)
-
Geboren am 2.5.1772 in Oberwiederstedt (Grafschaft Mansfeld im heutigen
Sachsen-Anhalt)
-
Aufgewachsen in pietistischem Elternhaus, zehn Geschwister
-
Gymnasium in Eisleben
-
Juristisches Studium in Leipzig, Jena, Wittenberg (1790−1794); in Jena
Bekanntschaft mit Schiller
-
Mit 23 Jahren (1795) Verlobung mit der erst zwölfjährigen (!) Sophie von
Kühn (verstarb 1797)
-
1797−1799 naturwissenschaftliches Studium an der Bergakademie Freiberg (Sachsen)
-
Verwendung des Pseudonyms "Novalis" nach einem alten Zweig der
Familie (1798)
-
Zweite Verlobung 1798, diesmal mit Julie von Charpentier (1776−1811)
-
Salinenassessor in Weißenfels (Sachsen-Anhalt, 1799)
-
Persönliche Begegnungen mit Schlegel, Tieck, Jean Paul, Schiller, Goethe
(1797 bis 1799)
-
Arbeit an dem Roman "Heinrich von Ofterdingen" 1799−1800; 1.
Teil fertiggestellt im Frühjahr 1800
-
Gestorben am 25.3.1801 (noch keine 29 Jahre alt) in Weißenfels
(Lungenkrankheit)
MIHAI EMINESCU -
FLOARE ALBASTRA
Iar te-ai cufundat în
stele
Si în nori si-n
ceruri nalte?
De nu m-ai uita
încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de
soare
Gramadesti-n a ta
gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor
mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi
parul.
Ah! ea spuse
adevarul;
Eu am râs, n-am zis
nimica.
Hai în codrul cu
verdeata,
Und-izvoare plâng în
vale,
Stânca sta sa se
pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea
senina
Si sub trestia cea
lina
Vom sedea în foi de
mure.
Si mi-i spune-atunci
povesti
Si minciuni cu-a ta
gurita,
Eu pe-un fir de
romanita
Voi cerca de ma
iubesti.
Si de-a soarelui
caldura
Voi fi rosie ca
marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul
gura.
De mi-i da o
sarutare,
Nime-n lume n-a s-o
stie,
Caci va fi sub
palarie
S-apoi cine treaba
are!
Când prin crengi s-a
fi ivit
Luna-n noaptea cea de
vara,
Mi-i tinea de
subsuoara,
Te-oi tinea de dupa
gât.
Pe carare-n bolti de
frunze,
Apucând spre sat în
vale,
Ne-om da sarutari pe
cale,
Dulci ca florile
ascunse.
Si sosind l-al portii
prag,
Vom vorbi-n
întunecime;
Grija noastra n-aib-o
nime,
Cui ce-i pasa ca-mi
esti drag?
Inc-o gura si
dispare...
Ca un stâlp eu stam
în luna!
Ce frumoasa, ce
nebuna
E albastra-mi, dulce
floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce
minune,
S-a murit iubirea
noastra
Floare-albastra!
Floare-albastra!...
Totusi este trist în
lume!
Floare-albastra! Floare-albastra!...
Totusi este trist în
lume!
Frumoasă ca o plantă
de Puşi Dinulescu
Frumoasă ca o plantă
Din America Centrală
Eşti... Nu eşti
nasoală...
De nu mă iubeşti?
Nu mi-eşti amantă...
O! Dac-ai fi nasoală
şi mai boantă,
Ai putea puţin să mă iubeşti,
Frumoasa mea de la
Ploieşti?!
Hai, spune, da-a-a?
Aşa sunt numai eu
nasol,
Dar sufletul nu-i
gol.
Şi ce contează
faţa-a-a...
Daca ai suflet? Vezi
tu?
Ce-ar fi să stingem
garagaţa?
N-ar fi mişto,
nu-u-u-?
Ce-ai zice tu?! Dar
ţaţa?
Care
"ţaţa"?
Ţaţa-i viaţa!
Viaţa-i ţaţa!
Ţaţa-i ţaţa!
Horia Stamatu -
Jurnalul fericirilor
Fericiti cei ce se
bucura ca sunt
Fericiti cei ce se
bucura ca sunt o singura data
Fericiti cei ce se
bucura ca n-au ramas fara sa fie niciodata
Fericiti cei ce
iesind din pântecele noptii au deschis
ochii mari si nu s-au
speriat de întinderea marii
de negura codrului de
uscaciunea desertului de
coltii fiarelor de
vijelie si trasnet de grindina
si ploaie de ger si
crivat de multimea vietatilor ce
se manânca între ele
de recile departari ale
astrelor de arsita
soarelui de tot ceea ce nu poate fi stapânit
Fericit cel cu toata
încrederea s-a uitat la tot
ce-l înconjura si a
zis: asa este
Fericit cel ce
întâlnindu-se cu Apusul la Rasarit
si tinând luna si
soarele în palma face din mare
ceruri si ceruri din
mare
Fericit cel ce nu
taie nimic din ce este întreg si
nu uita tot când
soarbe soare din struguri
Fericit cel ce spune
tine-le toate câte sunt nimic
nu este al meu si de
as fi al lor m-ar durea ca
ele nu sunt eu
Fericit cel ce înalta
zmee doar cu visul lui din
lumina vederii
Fericiti acei ce au
piele si carne si oase si nu mai
stiu ca au piele si
carne si oase
Fericiti acei ce
luându-si masura din Azimut în
Nadir nu se sperie
cât sunt de mari
Fericiti cei ce stiu
sa citeasca în pietre
mileniile care-au
curs peste ele si nu pot plânge
ca nu se mai întorc
se mai întorc
Fericiti aceia ce
sprijinindu-se într-un deget nu
fac gaura în cer
Fericiti cei ce
opresc molima pe unde calca
Fericiti cei ce spun
aici si stiu ca este pe totdeauna
si asa ard
putreziciunea fara sa clipeasca
Fericiti cei nu se
darâma când stranuta pisica
Fericit cel ce nu
spune niciodata norocul este
aproape sau este
scurt si fara întoarcere
Fericiti cei ce merg
de-a lungul râurilor si nu le
fura pesti
Fericiti acei a caror
foame se satura cu pâine
dospita cu pâine
nedospita alba ca ziua sau neagra
ca noaptea
Fericiti cei ce
ajunsi la o rascruce nu cauta
drumul înapoi
Fericiti cei ce nu
turbura umbrele si nu arunca în vânt
vorbe spuse de altii
Fericiti cei ce
rataciti prin bâlciuri sunt jefuiti
de toti sarlatanii si
nu se plâng niciodata
Fericiti cei ce
umblând ca niste câini lihniti de
foame nu striga
cerului ca este o piele de magar
pe care doarme un
chior nesimtit
Fericiti cei ce dând
peste o comoara vad o
gramada de oase
Fericiti cei ce-si
ung putinul cu untdelemnul
rabdarii
Fericit acela ce si-a
dat calul de foc pe o grebla
sa strânga cu ea
nisipul
Fericit acel ce stie
ca ploaia nu-i va trece
niciodata dincolo de
piele
Fericit acel ce dupa
ce a ucis balaurul nu se
sperie de o musca
Fericit acel ce are
pe fiecare coasta o duzina de
metehne si cu o a
treisprezecea strapunge cerul
Fericiti cei ce plâng
când toata lumea râde si nu
stie de ce
Fericit cel ce nu
fura covrigii din coada
câinilor numiti
istoria în mers
Fericit acel ce
facându-se pâine se lasa dumicat
de pasari si zboara
cu ele
Fericit acel ce sta
pe prispa
Fericit acel ce nu se
satura de muzica florilor si de
culorile tacerii si
se scalda în curcubeul pasarilor
cântatoare
Fericit acel ce se
ascunde cu sobolii si mai are o
stea la capatul
noptii
Fericiti cei ce
numara în bobi si matanii
Fericiti cei ce dorm
unde pun capul si aud cei
dintâi cocosul din
cenusa
Fericiti acei ce aud
laute cembale si ceteri când
lumea vaduva striga
si boceste
Fericit acel ce odata
ajuns în vârful muntelui nu
uita cum îl cheama
Fericite sunt
animalele care n-au ajuns oameni
fericiti sunt oamenii
din toate animalele
Fericit acela ce-si
musca limba când vede ca linge
Fericiti cei ce
împletesc ramuri de salcie si se
duc sa-l întâmpine pe
cel ce nu vine.
Fericit acel ce si-a
facut nai din oasele mosilor
lui si aduna mai
departe turme
Fericit cel ce-a pus
un corb sa-i povesteasca
ce se mai spune prin
copaci
Fericit acel ce varsa
vin seara si arunca firimituri
prin curte si pune la
poarta chiupuri de apa
proaspata pentru cei
ce vor trece noaptea
Fericiti cei ce
strâng în cosuri fructe si speriati
de frumusetea lor nu
le manânca
Fericiti cei ce
aflându-se în fata caderii de apa
nu îsi închipuie ca
sunt ei vârtejul
Fericiti cei ce-si
privesc dusmanii în albul ochilor
si nu clipesc
Fericiti cautatorii
de izvoare
Fericiti aceia ce nu
vin la nici un ospat cu traista
goala
Fericit cel ce
vâneaza numai în vis
Fericit acel ce nu
îsi unge ochii cu nici o alifie
nu îsi moaie limba în
apa murdara si nu îsi pune
paie în urechi
Fericit acela ce stie
ca doar înainte de a-i creste
dintii avea voie sa
suga
Fericit acel ce nu
asteapta mostenire si are ce
sa lase cui nu se
asteapta
Fericit acela ce se întinde
în iarba si nu cearta
greierii ca nu îl
lasa sa doarma
Bucura-te de toate
fericirile cel ce crezi ca nu ai
nici una
Bucura-te când ai
aflat ceea ce nu stiai ca se poate
sti
Bucura-te de ce nu ti
s-a dat cel ce n-ai cerut
niciodata
Bucurati-va ca
soarele e rotund si nu îi
vedeti marginile
Bucurati-va ca nimeni
nu poate sa va fure luna
Bucurati-va ca n-ati
fost si nu veti fi mâine
Bucurati-va cei ce
n-ati fost gresiti din ghionoaie
si strigoi
Bucurati-va cei ce nu
v-ati nascut doar pe jumatate
Bucurati-va cei ce
cautati îngeri cazuti în
balta viselor buimace
Bucurati-va cei ce nu
l-ati crezut pe Aaron si nu
ati dat sa faca idol
aurul pe care îl aveati
Bucurati-va ca n-au
fost smulse traznetele din
radacini si cerul n-a
ramas sterp
Bucurati-va de
întinsul marilor pâna când nu se
vor face pucioasa
Bucura-te cel ce
te-ai asezat la masa si nu te ard
mâncarile
Bucura-te de femeia
ce nu cere sa-i aduci mistretul
cu ochi de rubine cu
colti de fildes copite de
smaragd si par de aur
Fericiti acei ce nu
calca pragul Împaratilor dar
ajung la Împaratul
Fericiti cersetorii
ce nu primesc nimic
de la darnicii care
împart într-a opta zi a
saptamânii
Fericiti cei ce
pleaca dimineata si seara poposesc
Fericiti cei ce nu
cauta fericirea
Fericiti cei ce nu
cred în tinichele cu foc în coada
Fericiti cei ce nu
otravesc apele
Fericiti cei ce nu
rascolesc morminte sa caute
dintii de aur ai
zeilor îngropati
Fericiti cei ce nu-si
întind nervii pe gard
Fericiti cei ce nu se
fac a iubi pe koprologii
sfintelor arte
Fericiti cei ce nu
lingusesc nici puterile nici
neputintele
uzurpatoare
Fericiti batrânii
care au în urma lor o tinerete
Fericiti cei ce nu se
fac profetii celor de mult
trecute
Fericiti cei ce nu
primesc bani sa dea mustele
afara din curte sau sa
care aer cu galeata
Fericiti cei ce dau
bostanii la porci si ascund
perlele de ochii
plebei
Fericiti cei ce merg
pe gheata si nu se întreaba
cât de adânca e apa
Fericit cel ce
seamana ciulini si culege foc
Fericit cel ce-si
împrejmuie curtea dar nu încuie
poarta zi si noapte
Fericit cel ce nu îsi
îngroapa prieteni si
îl
îngroapa prietenii
Fericit cel ce ajuns
între brazi nu cauta nici unul
strâmb
Fericit cel ce
ridicând casa începe cu acoperisul
Fericit cel ce calca
pe fum
Fericit cel ce gasind
ouale noptii nu le vinde
în piata
Fericit cel ce stie
ca nu va avea timp sa-si numere
perii junghiurile si
dusmanii
Fericit cel ce lasat
de soarta în gradina plina
de toate poamele
pleaca sa caute roade în pustiu
Feriti cel ce s-a
înjugat la carul soarelui
si-l racoreste luna
Fericit cel ce tot
cautând nimicul adoarme pe
nesimtite
Fericiti ce ce
pornind pe urmele fiarelor ajung
la oamenii care-i
manânca si le redau sufletul
Fericiti cei ce lasa
pe tânjala tot ce nu-i apropie
de niciodata
Fericiti cei ce tot
vânturând vorbe nu strica
vremea
Fericiti cei ce nu
fac praful în drumul lor si nu
seaca fântânile
Fericiti ce ce scriu
peste tot ceea ce au citit
în stele
Fericiti cei ce nu
vor sa umple bolobocul fara fund
Fericit cel ce iesind
curat din baie nu plânge dupa
straie noi
Fericit cel ce se
bucura dupa ce-a numarat oile
vecinului si a vazut
ca sunt mai multe ca ale lui
Fericiti cei ce joaca
tot în arsice si nu le pasa
ca trece timpul
Fericiti cei carora
le curge printre degtete si nu
le ramâne nici un fir
atâta aur
cât piramida cea
mare
Fericiti cei ce
auzind privighetoarea nu se gândesc
la magar
Fericit cel ce la
întrecerea de arme nu musca din
adversar
Fericiti cei ce se
mai mira într-o lume a fetelor
de lemn
Fericiti cei ce nu
îsi plâng de mila si nu râd de altii
Fericiti cei ce-au
învatat de la furnici ca nu sunt giganti
Fericit cel ce iesind
din put nu cade în galeata
Fericiti cei ce-au
taiat mielul gras pentru cel
parasit de turma
Fericiti cei ce
gasesc mereu balsamuri
noi pentru rani vechi
de când lumea
Fericiti cei ce nu
vor sa învete nimic pe nimeni
cei ce nu vor sa
mântuie lumea cei ce nu asteapta sa
le cada din cer mai
mult decât usorul ce duce
poverile
cei ce nu se opresc
la mijlocul scarii
cei ce aduna pietre
colorate
cei ce pândesc
aratarile pe fata helesteului
cei ce aduna bureti
cei ce prind pasari
în laturi si le dau drumul
cei ce spala cerul cu
ochii când îl privesc
cei ce sar capra si
înalta zmee
cei ce fura harbuji
sa-i împarta
cei ce lustruiesc
oglinzile ca sa fie mai frumosi
cei ce trimit pe ape
mesagii necunoscutilor sau
zeilor
cei ce aduna petice
sa-si tina viata
cei ce îmbraca
tiganii în beteala si nu
îi bat
cei ce cânta la nunti
fara
plata
cei ce se duc la
pomeni si se roaga mai aprins
ca rudele mortului
cei ce umbla cu
circul si cauta maimutele de pureci
cei ce asteapta a
doua venire si nu îsi pierd
rabdarea
cei ce strâng pene
multicolore sa-si îmbrace femeia
lipsita de podoabe
cei ce joaca ursul pe
strazi
cei ce lustruiesc
cristale sa le fereasca de ochii
murdari
cei ce fabrica
leacuri inutile la suferinte
închipuite
cei ce tot fac aur
din plumb si nu-i crede nimeni
ca-l vor face
vreodata
cei ce umbla din hram
în hram sa caute un sfânt mai
bun
cei cu tinere de
minte la cântece si jocuri
cei ce nu vorbesc altora
nici ca din pod nici ca
din pridvorul cerului
cei ce ghicesc în
ghioc si spun nefericitilor
minciuni care-i alina
cei ce cheama pe
Sfânta Foca si apara oamenii de
grindina când ea nu
vine
cei ce-si captusesc
hainele cu vântul iernii
cei ce aduna roscove
si nu le dau decât copiilor
cei ce aprind
lumânari la orice biserica le iese în
cale
cei ce nu se însoara
ca sa fie ca toata lumea
cei ce încurca mereu
urmele vânatului
cel ce prinde în
plasa mai mult apa decât pesti
cel ce stiu ca la a
doua nastere nu vor mai avea pas
cei ce cânta din
trisca din frunza din solz de peste
cei ce seamana sa nu
culeaga niciodata
cei ce zugravesc pe
aer cu genele
cei ce calca pe
zapada si nu lasa urme
cei ce trec noaptea
prin fata caselor si aprind ferestrele cu dorul lor
Fericiti cei ce vor
face un pod
între mal si ne-mal
peste nici ziua nici noapte
peste vai de pulbere
peste muntii de oase si peste
ceata sufletelor
peste valurile
nelinistii si linistea eterului
peste amurgul
puzderiilor de astre si alba altor
puzderii
peste geamatul
robilor striviti de munci si urletul
haitelor
peste toate
gâtlejurile fara fund si peste toate
starile îngeresti
un pod ca limba între
cerul gurii
si suflet
sa treaca peste el
toate ne-spusele
sa se topeasca pe el
toate spaimele si grija desarta
din inimile strivite
la temelii de ziduri fara suflet
pod peste mlastina
zadarnicului du-te-vino în care
toate noimele s-au
înecat
Rodica Anca
Rugăciune
RUGĂCIUNE
(1966)
O, Părinte,
Caută-mi inima în
răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii
în negurile peşterilor;
Caută-mi gândurile în
crucea văzduhului
unde se lovesc toate
stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi trupul
umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor
ce cresc ca sălciile
găunoase lângă apa
vieţii;
Găseşte-mi-le,
Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale,
spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător
şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale
divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în
ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă
curată;
Amestec-o cu sângele
din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte
din ea un nou Adam,
purificat, iar pe
mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci
lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la
sfârşitul lumii.
PIETRE SECI (1965)
Pietre seci cheamă
noaptea
stropi de lumină
lichidă,
ca să se fălească
cu strălucirea
stelelor.
Ape galbene şi
tulburi
strigă că-s de aur
topit,
când e lună plină.
Nu-şi mai amintesc că
le-au murit peştii.
O VENIRE
Veni fumul şi zise:
Nu!
Veniră ochii şi
ziseră: Da!
Mai slab fumul.
Mai albaştri ochii,
goniră cenuşiul.
Când?
DOUĂ, UNA
Două urme de paşi
spre lumină
în noroiul verzui de
la popii întunericului
merg, merg una în
urma celeilalte
cu sonor de liră
Un pas înapoi – o
destrămare.
De aici, numai una...
Îşi strânge pământul
lacrimile norilor
în urmele paşilor.
Mergând spre lumină
una în urma alteia,
cântau, poate...
Ajunge un singur pas
înapoi
pentru o destrămare
în viaţă!
De aici numai una mai
oglindeşte cerul gol.
MAMĂ
Nu voiau mama şi
fiica şi fiul
să vină la fiu în
casă...
Fiul nu mai putea de
dor
şi vorbea despre
toate:
casa cu porţi la
curte,
rândunici,
sub garduri -plante,
în fânar sunt
cuiburi,
zemuri în pivniţă
căci vinurile s-au
vărsat
în cinstea tuturor;
cum coasta
nu se ştie pe ea,
lăsând cireşii
să-şi facă de flori
şi să le coacă
numai pentru
îmbrăţişarea
hoţilor doar, lacomi,
demni de vârf.
Eu zic:
mai bine ar fi fost
să fi plecat pe munţi
în căutarea
noastră,
mamă, pomenită într-o
dragoste.
Mariana Gurza
Pe urmele lui Zenon
PE URMELE LUI ZENON
Am prins tristeţea-n
mâini
şi-am înveşmântat-o-n
lacrimi.
I-am dat bineţe
surâsului
şi am închinat pelin
în cupe de nostalgie.
Mi-am prins dorul în
plete
şi i-am dat culoare
nopţii,
apoi,
am fugit…
Mă temeam.
Alergam înfrigurată
Spre un sfeşnic
pribeag
întocmai ca Zenon.
Ne-am surprins
amândoi
în noapte întrebând…
ERAM FRUMOASĂ
Eram frumoasă
când te aşteptam.
Dar a trecut ceva
vreme
de când noi doi
ne-am legănat
pe două curcubee,
după ce ploaia
mi-a spălat buzele
de sărutările tale.
Şi totuşi inima mea,
învelită în iubirea
ta,
a păstrat
petecea sacră
cu care tu m-ai
atins cu iubire,
acolo,
printre nouri,
printre culori
şi fulgere
irosite de iubiri…
RAMURI TRISTE
Îmi bate în geam o
ramură
ca o lacrimă
pustiită,
nu-mi spune nimic,
doar tremură
şi-o văd tot mai
ofilită.
Deschid geamul şi
simt
Răceala stropului de
lume;
plâng şi eu,
nu pot să tac,
dar simt,
că n-am ce-i spune.
Norii s-au cuibărit
la sân,
mi-e greu să-i
încălzesc,
sunt reci,
şi simt că mi-e
stăpân
doar Domnul cel
ceresc.
MARILENA APOSTU
POEME
Doar amintirea
aripilor
Pe stradă doar
nevăzuţi trecători
şi doar amintirea
aripilor în umerii mei
luna îşi sparge
singurătatea-n fereastră
nerăbdătoare aştept
trenul
cu clipe de halte
uitate
şi mă visez
culoare răsfăţată
în secundele
privirilor tale
Numai nopţi nedormite
Aici între aceste
ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot
aici tu eşti foarte departe
ziua a murit de mult
în zarzărul din dreptul ferestrei
mă ghemuiesc în pat
şi mă tot gândesc la tine
aerul din încăpere
crapă de dor
şi în jurul meu
risipite pe jos
numai nopţi nedormite
dimineaţa deschid
larg fereastra
respiraţia mi se
umple de frezii
chipul tău mă
dezleagă
de albele nopţi
ca să pot trăi ai
apropiat soarele
Sub razele de clopote
Ai venit cu ninsorile
tale cu tot
luna e rece precum
nepăsarea
sub razele de clopote
mirosind a ruguri
mă ghemuiesc în palma
ta stângă şi plâng
tristeţea are ochii
tăi
cu sânii răzvrătiţi
ascult sărutul tău
deodată lacrimile se
umplu de aripi
Plâng cu ochii mei
Pe urma paşilor
împinşi în frunze
plâng cu ochii mei de
acum
privirea ta e un lemn
dulce
ce mă aşteaptă
în catedrala înălţată
de cuvinte
până când luna urcă
un deal verde
pe umărul tău stâng
oare vom rămâne
doar intenţia
degetelor?
Carnea mea caută căldura
versului tău
Pe aici nopţile
sunt tot mai lungi şi
mai reci
carnea mea caută
căldura versului tău
albele mângâieri
cu care m-ai învelit
la plecare
s-au zdrenţuit
genunchiul dezgoleşte
trecutul mărturisit
acum frica loveşte
fără milă pereţii
toamna-n oglindă se
sparge în ţăndări
pe buzele mele
îngerul a ruginit
şi nici măcar nu ştiu
cum să ies din
lacrima aceasta
care tot mai tare mă
strânge
Frica mea desenează
zăvoare
Plouă
în toată casa doar eu
şi această lacrimă
răsfoită de umbre
aş vrea să fii aici
să vezi şi tu cum
întunericul aţipeşte
în pletele mele
povestite de fluturi
pe stradă
nu e nimeni cu grabă
sub tălpi
tac şi ascult
cum cineva încearcă
să deschidă trecutul
uitat sub praguri
frica mea desenează
zăvoare
Şoapte uitate de un crin
înflorit
Deschid larg
fereastra
cântecul greierilor
năvăleşte în casă
pe masă doar câteva
şoapte uitate
de un crin înflorit
şi poemul scris de
tine
într-o lacrimă
necunoscută
eşti iar aici lângă
mine
te respir cu lumină
cu tot
în zori cămaşa ta miroase
a somn proaspăt
strivit
zarzărul nostru
e doldora de cuvinte
de dragoste
Stau pe marginea unei
lacrimi
O altă noapte
prinde rădăcini în
palmele bătrânului
plecat din fotografia
aceasta
pe străzi neştiute
un poem cu plâns de
copil mă tot caută
singurătatea
alăptează frica din mine
stau pe marginea unei
lacrimi
şi ascult
cum lanţurile strigă
o femeie frumoasă
pe nume
chiar acum tu intri
în casă
ţinând o iarnă albă
în braţe
fericită
mă furişez sub
pleoapa ta stângă
şi plâng
Precum doi fluturi
rănile noastre
Precum doi fluturi
rănile noastre
s-au regăsit în vina
de a fi însinguraţi
cheia a ruginit sub
lacrimile reci
nu mi-am trădat
niciodată umbra
şi mereu am ştiut
în câte silabe s-ar
descompune mâna mea
secundele aleargă
desculţe
prin ploaia de afară
undeva aproape
încă o femeie este
vânată de ziduri
ţipătul ei sparge ora
din sâmbure
Cerul îngenunchează
sub frunte
Prea multe frunze au
căzut în lipsa ta
acum îţi ascult
trupul dezmierdând o toamnă
ce a învăţat să
răspundă
în mii de rădăcini
versul tău se aşterne
peste piatra ce
pândeşte prima ninsoare
păsările aduc cenuşa
lemnului
care te-a încălzit
încă un zâmbet
crapă-n oglindă
şi nici nu mai ştiu
câte vieţi au trecut
de când păşesc cu
ochii închişi către tine
senin
cerul îngenunchează
sub frunte
Plânsul numără
crucile
În cimitir plânsul
numără crucile
şi în toată casa
e un miros puternic
de duminică umedă
îndurerată aştept
ultima zi din ţipătul
copilului bolnav
fratele meu pictorul
îşi stinge nevoia de
plecare într-o pânză
cea mai putredă
poruncă
scapă singurătatea de
vina tălpilor
Dintr-o lebădă albă
tot încerc să te strig
Nu ştiu pe unde umblă
arborii tăi
dintr-o lebădă albă
tot încerc să te strig
abia noaptea târziu
ai ajuns la mine
ţinând în braţe
un drum plin de răni
acum dormi
şi nu auzi ceasurile
îngropate
în carnea mea încă
tânără
luna zornăie în
sudoare ca un ban de argint
şi eu aş vrea să fiu
pământul tău
să rodesc pentru tine
să îţi port mormântul
în mine
Marilena Apostu
BEN TODICA
DIN MELBOURNE
Ecoul Mioritic
Şi azi când simt mirosul de drob
de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme
de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşuni sălbatici care creşteau
din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care
intram şi observam curios obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la
prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga alta
brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama mergea întotdeauna
dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă proaspătă şi
smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii, apăreau
ciobanii în piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot
acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale
ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să
vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig si pentru o masă
îmbelşugată de Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe
şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani
în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE
ÎNGHEŢURI (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada
anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga
îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii, nu putem fi decât o cultură
minoră: “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă»
copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam
prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea
despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară, «În faţa lui Dumnezeu, bătrâna
e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare,» putem afirma că există o maturitate
culturală în ‘ingnoranţa’ omului simplu, pe care acesta din urmă nu o vede sau
nu e antrenat să o recunoască. Cultura unui neam se maturizează prin osmoză,
moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în vest datorită distrugerii
nucleului familial. Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi
transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans,
prin obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au crescut împreună cu
bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, in timp ce în vest,
membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent,
tăindu-se astfel firul continuitatii. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare
sau specializate şi ca atare ele sunt rupte de evoluţie, nu au timp de
maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea acestui cordon
ombilical cultural in cazul noilor generaţii.
Emigraţii şi-au păstrat
identitatea datorita acestei continuitati ancestrale. Tradiţiile culturale au
fost conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în
inelele din trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident datorită limbii
şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba
părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi
fost un spectacol Shakespearian. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un
efect vindecător. Emigranţii români au retinut spaţiul Mioritic prin limba lor,
prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii
ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive,
şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am
înfiinţat posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat
expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri
din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor
de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii
de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi lipsi
de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al
timpului şi vremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine,
ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Sunt unii care spun
că ei nu sunt români şi îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi
printre noi! Iar cei care nu inteleg maturitatea culturală a neamului lor din
mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale
cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.
În balada Mioriţa, ciobanul care
nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi
înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre
etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale
timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în casele
emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port
şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile
noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia
noastră la societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare
cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt
acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei
şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer
şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am
deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost inspirat să creeze pământul cu
spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de
floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost limba română,
aş fi murit de mult în exil.
Ben si Zmeul din Povesti
Ben TODICA / 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu