Masă Rotundă 2:
Spațiul Mioritic al Românului din Exil
Al 39-lea Congres
ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia
Sesiune plenară, 29
Iulie 2015
Şi azi când simt mirosul de drob
de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme
de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşune sălbatice care creşteau
din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care
intram şi observam curios lucrurile şi obiectele trebuincioase la cele de zi cu
zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga
alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama întotdeauna mergea
dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum de blocuri ca să cumpere urdă proaspătă
şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii apăreau
ciobanii în piaţă ca să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot
acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale
ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să
vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig, pentru o masă
îmbelşugată de Paşte şi provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe
şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani
în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE
ÎNGHEŢURI, (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada
anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga
îi declara lui Mircea Eliade că noi, românii nu putem fi decât o cultură minoră
“Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă»
copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam
prin prisma lor academică. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea
despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară – În faţa lui Dumnezeu, bătrâna
e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare, putem concluziona că există o
maturitate culturală ancestrală în ingnoranţa văzută de academici la omul
simplu, pe care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. A
dat vreodată cineva un doctorat în ignoranţă? Ignoranţa e un paradox! Cultura
unui neam se maturizează şi prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru
care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familie. Aborigenii din
Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani
cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Din
totdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care
cultura s-a transmis, ori în vest membrii unei familii sunt încurajaţi să
trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul. De aceea, în vest avem
spaţii fragmentare sau specializate şi, ca atare sunt rupte de evoluţie, nu au
timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se urmăreşte tăierea
acestui cordon ombilical prin transformarea noilor generaţii în asset bun
comercial.
Emigraţii de mii de ani au rezistat
şi şi-au păstrat identitatea, sănătatea tocmai prin păstrarea contactului prin
acest cordon ombilical cultural. Toate tradiţiile culturale au fost cărate de
mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din
trunchiul copacilor. Eu, în occident am supravieţuit datorită limbii mele şi a
culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba
părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi
fost un spectacol Shakespearian -pentru mine. Forţa cuvântului în limba
părinţilor are un efect vindecător. Emigranţii români au cărat spaţiul Mioritic
cu ei prin limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi
contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi
culturale şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi
chiar biblioteci, am înfiinţat programe şi posturi de radio şi televiziune în
limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări
câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă
prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi
schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi
lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos
al timpului şivremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine,
ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Poţi trăi ciuntit
până la moarte? Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi pe unii îi cred. Ei
nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi, iar cei cărora le e
ruşine pentru că nu sunt destul de îngăduitori cu ei înşişi ca să realizeze
maturitatea culturală a neamului lor, din mândrie sau presiune comunitară sunt
destinaţi la o evoluţie culturală cicatrizată sau în cel mai trist caz,
schimonosită.
În balada Mioriţa,ciobanul care
nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi
înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre
etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale
ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în
diaspora în casele noastre, ale emigranţilor români prin fotografiile
părinţilor şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din
priviri, în cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din
jur, în creativitatea şi contribuţia noastră în societate, în gândurile şi
rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare
cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt
acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei
şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer
şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am
deschis ochii la sânul mamei, a fost inspirat Dumnezeu ca să creeze pământul,
cu spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de
floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost limba română
aş fi murit de mult în exil.
***
Text integral
Masă Rotundă 2:
Spațiul Mioritic al Românului din Exil
Al 39-lea Congres
ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia
Sesiune plenară, 29
Iulie 2015
Primul sens al exilului ca
termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a
unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs
defecțiunea. Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra
părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o
înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te
izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere.
Fiind vorba de ruperea relațiilor
dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare
vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii,
cu etape mai permisive și cu acutizări la momentele de dramă ale unei națiuni.
Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni
ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai
propriei cetăți punitive, semn al valorii lor personale care însă nu fusese
just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis,
tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind
pedepsit de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale,
exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic ne vorbește despre
colonii grecești și romane pe tărâmuri dacice. Cu precizarea că enigmaticul
exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra
drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus
nici o surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem
exilul florentinului Dante, la Ravenna, de unde nu a putut nicicum să-și revadă
urbea iubită.
Ajungem peste veacuri la exilul
lui Napoleon pe insula Sf. Elena; dar și la exilul de 3 ani al celui mai mare
poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și
din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți! La noi, în istoria
ultimelor secole, avem exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848,
la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; avem
exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11
februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale,
fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce,
într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși
fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament.
Gest ce îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au
contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție
de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de
condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la
Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba doar de iscusite
figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici.
Localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau
să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași până în zilele noastre.
Nu mai trebuie subliniat faptul
că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a
mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac
și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește
întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX s-au înregistrat deplasări
de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale
popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul
preocupărilor sociologice, dar și literare. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn
sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne,
complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nesemnificative.
La noi în perioada comunistă a
funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile,
încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, dar mai ales deportarea în
Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, la
granița cu Jugoslavia. S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme
catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să
treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind cea mai
cruntă. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți
tinerii care plecaseră la studii, dar și foștii diplomați și reprezentanți de
culoare verde, mă refer la opțiunea legionară.
După 1945 au rămas peste graniță
toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni,
îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce -i așteaptă dacă
revin în țară. Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și
a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi
”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză.
Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar
și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost
trimiși în închisori și lagăre de muncă, în ideea stalinistă, declarată fără a
clipi din ochi, că Dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără echivoc.
Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier
politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în
două lagăre inamice. În cazul României efectele Cortinei au fost parcă mai dure
ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții,
de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni. Unii
Aici, desigur ”umăr la umăr / noi
mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeamdecât
o subsistență cartelată, și cei puțini dincolo , ”arși de dor”, vorba lui
Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din
motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Totuși,
cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să
obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea X a salvat-o intervenția
președintelui Giscard d’Estaign , pe altcineva Churchill, sau De Gaule; pe
poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare
scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în
perioada studiilor florentine.
O subliniere specială: creatori
români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Apostu
au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist
repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.
Voi spune câteva cuvinte despre
exilul scriitorilor, după 1945; dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la
marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui
scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții se aflau în
Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi
aflat în țară, ar fi ni merit în pușcării, în malaxorul detenției comuniste,
dirijate la noi direct de la Moscova, prin cominterniștii alogeni Chișinevski,
Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce
s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale.
Se disting două etape ale
exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori;
perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori.
Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la
momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări
vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai
mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l
amintesc pe teribilul N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după
episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe
brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino,
neînfricat ca totdeauna, venise de la masa vecină să ne arate o listă,
supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era
întru’ totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar
câteva nume: Ștefan Baciu, frații Ion și Al. Ciorănescu, C. Busuioceanu,
Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu,
Aron Cotruș, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu,
Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion
Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag, Matei Călinescu, Sami
Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, C. Eretescu, Sanda
Golopenția, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, Gabriela Melinescu, Norman Manea,
Bujor Nedelcovici, Damian Necula, Dorin Tudoran, Pavel Chihaia, Andrei
Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu.
O secvență autobiografică:
fratele meu stabilit în Luxemburg a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au
sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți
când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât
posibil să refuse invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă.
Presupun că mare parte din scriitorii rămași dincolo profitaseră de asemenea
invitații. Unii, ca subsemnatul, se întorceau: Mie, un prieten mi s-a adresat
cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi state, eram obișnuit
cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră
să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din
cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna ale românilor și îmi propuneam să scriu
despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau
cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu
am reușit să editez decât o parte din acele jurnale. Dacă însă, cetățean
onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor
libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță,
te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă
granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un
caz mai fericit în ghilimele face tema romanului dlui medic Sorin Isvoran din
Monterey, CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în
prag de iarnă, arestarea la sârbi, trecerea prin nu mai puțin de 18 închisori
și lagăre, evederea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona
americană, peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și
să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America. Un
prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați
ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinite fire
sufletești de locurile natale au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul,
în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime
democrații. Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română
nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea
poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din
exil, organizată în vara lui 1995 de Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam
libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu
au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le
ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat
trebuia luat de la zero. Într-un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Dar să
nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, rămași în afara
granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai
destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul
Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată.
Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940,
în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în
martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinul
lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul
Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct
amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic
de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor
din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute
de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea
sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați.
Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie
sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că
regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au
făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din
Basarabia. Am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în
propria țară: Veneticii, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost
sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc
îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit
vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie
și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o
comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale,
Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât
dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să
vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem
că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile
blocate, strașnic păzite de militari.
Acum, la subiect, despre spațiul
mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga
pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și
poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează
printre popoarele limitrofe, ce-idiferențiază de vecini, dar șide apusul
European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe
o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar
aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un
moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad:
ungurii, bulgarii, turcii, alte națiuni. Or românii ca atare nu au venit de
nicăieri, ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini
deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la
Nistru pân-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia,
istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația
că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să reprezinte un
context etnopsihologic, au dat o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au
înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de
acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj
peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de locul
nașterii sale, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi
aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume
edenică. A-l rupe de acest context este o trauma majoră, o frustrare, este o
rană sufletească pururea vie. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu
ciubară./ Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că
mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe
cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folc lor schema trăirii
psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai
săi, cât mai repede posibil, mînat de-al său aprig dor. În vreme ce insul
exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe
dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și
într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i o stile, inospitaliere. Iar
plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și
ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.
În România sfârșitului de veac
XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate
constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o
primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe
ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare
la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului
cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj a venit Octavian Goga și
generația sa. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la
scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a
identității naționale-de aici sămănătorismul. După Marea Unire, generația lui
Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a
prelucrat mesajul naționalist/ traditionalist, la Gândirea, ca mișcare
literară. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase
mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede acaparând milioane de
aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul ca această mișcare să devină o
pată neagră pe obrazul țării. Trebuiespus, cu fermitate, în spiritul
adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan
regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în
întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul
rând datorită schimbării radicale a configurației politice, prin dispariția
imperiului austro-ungar. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui
Musolini, Hitler, Horty etc.
Aceste realități
geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda
comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși
faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de
nationalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă
din 1921 partidul comunist fusese scos în afara legii. Am văzut că exilul a
fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, totul trebuia luat de la
zero. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni
au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile,
pentru a-i asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala
studiile universitare –cazul dnei Ileana Costea, al atâtor alții. Unii au
continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în
țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au
învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe penibile, să scrie în limba țării
de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie
Constantin. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu
ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș
căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe
patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul
piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De
exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literature numai în românește, iar
lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său
prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și
cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara și națiunea. Dacă nu cumva era o
formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o
formă de iubire întoarsă în ură.
Trebuie spus că intelecualii
români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim
rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii
noştrii; să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul
rând s-a militat pentru păstrarea valorilor noastre tradiționale și totodată
pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere
păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii,
totdeauna impecabile stilistic. În fapt, spiritual mioritic, atașamentul pentru
cultura noastră și-a găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații,
societăți care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și la o adică
să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor
reviste, îndeobște cunoscute, nu le mai dau numele. Nici pe cele ale revistelor
românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau
să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania,
Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet,
impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de
cultură,de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să
descarce textele de pe internet.
O temă separată ar fi
reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu
imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința
personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la
sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la
nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o
declarație publică de adeziune la România socialistă. Era încă o manevră
ticăloasă, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în
exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni. Nu a căzut
nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare
acelor minciuni deșănțate și să revină în țară. În schimb, s-a reușit măcar o
jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din
Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări.
Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr și alții.
Revenirea în țară a vechilor
intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Imediat după Decembrie
a existat o revenire entuziastă a tuturor condeielor din străinătate.
Colaborări la reviste și publicaţii, editarea a numeroase cărţi scrise în
aceste ultime decenii, inclusiv reeditarea cărţilor care îi făcuseră cunoscuţi
pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitori a ratat şansa
nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în istoriile
literare apărute între timp.
Editurile le-au acordat
prioritate absolută, fiind vorba de nume prohibite la noi vreme de decenii.
Companiile aeriene au avut mult de cîştigat cu asalturile scriitorilor din străinătate
la editurile care se înmulţiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au
continuat tot aşa, e doar un aspect legat de mersul general al preferinţelor
cititorilor. În schimb vom spune că propriu-zis mai niciunul dintre scriitorii
plecaţi în exil nu s-a mai întors definitiv la vatră. Au venit şi au revenit,
de multe ori pe cheltuiala USR, care a organizat numeroase întîlniri şi
conferinţe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel? !, după ce
scăpaseră o lacrimă emoţionată, dar nu s-au mutat înapoi, la baştină.
După 2-3 decenii, oamenii şi-au
făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul posibilitatea
revenirii în ţara care îi expulzase. Este prea de înţeles şi în afară de orice
reproş. Un paradox al vieţii fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet
şi din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte
întoarcerea fizică în timp precum şi întoarcerea în casa copilăriei sunt
imposibile. Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baştină, să rămâi în
spaţiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea nu
mai poate avea loc. De unde drama exilatului, care nu este psihologic vorbind
decât o potenţare a durerii resimţite în general de cel care s-a desprins de
edenul copilăriei.
***
(Text integral)
Masă Rotundă 2:
Spațiul Mioritic al Românului din Exil
Al 39-lea Congres
ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia
Sesiune plenară, 29
Iulie 2015, 11:55AM – 13:10PM
Venită în Statele Unite încă din
’79 , abia acum realizez că am trait mai mult în această ţară îndepărtată decât
în România copilăriei şi a tinereţei mele. America a fost bună cu mine şi
totuşi, în adâncul sufletului, nu m-am simţit niciodată acasă.
Acum, după 36 de ani sunt gata să
mă întorc şi valizele mele sunt la uşă.
Mulţi m-au întrebat de ce am luat
această hotărâre, atâta vreme cât de fapt nu-mi lipseşte nimic aici. Mulţi m-au
avertizat că readaptarea va fi grea şi deziluzia mare; e drept, în toţi aceşti
ani ne-am schimbat şi noi cei plecaţi, s-au schimbat şi cei rămaşi acasă. De
acest lucru sunt pe deplin conştientă, tot aşa cum sunt convinsă că locul meu
este în România.
Când, cum şi de unde mi-a venit
revelaţia?
Cu ani în urmă fiul meu a făcut
primii ani de facultate la Sonoma State University, intr-un orăşel din superba
Napa Valley la nord de San Francisco, o regiune bine cunoscută pentru
apreciatele vinuri californiene. Vizitându-l des am înţeles pentru prima dată
ce anume îmi lipsea pentru a fi cu mulţumită. Atunci am început să scriu, după
mulţi ani de întrerupere şi prima poezie a fost dedicată satului în care au
trait bunicii mei paterni.
Inspirată din peisajul familiar
al dealurilor line şi al văilor largi, poezia “Amintiri din Ludeşti” este o
întoarcere la primele impresii ale copilăriei, atunci când mirosurile şi
parfumurile satului s-au impregnat în sufletul meu de bucureşteancă,
neobişnuită cu viaţa la ţară, dar care totuşi îmi dădea un sens de apartenenţă.
{{ s-a deşteptat o
amintire
de lapte dat în foc
de gutuie pe sobă
de haină de pâslă
muiată de ploaie
de fân în care s-au
copt mere
de pătul în care am
ascuns grâu
de pământ îngrăşat în
abur de iezle
de zeamă stoarsă
prunei spre toamnă
de pulbere de ovăz
strivit sub roată
de săpuns mistuit în
căldări de aramă}}
Ultimile versuri ale
poeziei contrastează viaţa suculentă a satului mereu viu cu peisajul frumos,
delicat dar static şi inodor al câmpului de maci.
{{adulmecând unsoarea
podelei scârţâite
şi a chirpiciului
proaspăt
mă zgârie duios pe
nară
sudoarea horei ce
mi-a impregnat amintirea
de râncezeala
muşchiului de copac
pe care s-a căţărat
ciupercuţa
din care am gustat
din greşeală
şi m-am trezit
pedepsită
în câmp de maci}}
Tot în aceaşi perioadă am înţeles
că eforturile mele de a mă detaşa de cele ştiute, asimilate şi impregnate în
însăşi fiinţa mea nu se vor atenua în timp şi apartenenţa mea la matricea
română va rămâne totdeauna intactă, făcând asimilarea totală imposibilă
indiferent de precauţiile luate.
Rugă
palmieri
pescăruşi
şi tihna seninului
pâinea noastră
cea de toate zilele
ia-ne-o Doamne
şi ne dă nouă
macar cu împrumut
colacul din horă
buciumul Oltului
istovita câmpie
şi iartă-ne Doamne
păcat de ispită
precum şi noi sperăm
greşiţilor noştri
nevrednici de-a
noastră iubire
şi nu ne duce
pe noi în ispită
şi de trufie ne
izbăveşte
Amin
Dorul pe care l-am dus era
acompaniat şi de un acut sentiment de ciudă. Îmi aminteam de anii studenţiei
când cu foarte puţini bani în buzunar mergeam cu colegii mei la restaurante
care depăşeau cu mult bugetul nostru studenţesc. La vremea aceea ne aşezam
dezinvolt la masă şi comandam cafea şi apă minerală. Stăteam ore întregi de
vorbă cu ceaşca între timp goală, dar ne simţeam în largul nostru şi nimeni nu
ne grăbea pe uşă afară. Acest sentiment că ni se cuvine şi că ceea ce făceam
noi este foarte normal nu l-am avut niciodată în America.
Deşi după câţiva ani aveam şi
bani în buzunar şi cărţi de credit berechet am ezitat totdeauna să intru în
magazinele din Beverly Hills care îmi dădeau un sentiment de inadecvare, de
parcă aş fi fost neinvitată şi ne-bine venită acolo. Acest sentiment nu m-a
părăsit nici până în ziua de azi.
În America am cunoscut oameni
minunaţi şi am văzut locuri deosebit de frumoase, dar am păstrat sentimentul că
totul îmi este străin. Minunata coastă a Pacificului de la Los Angeles la San
Francisco am admirat-o deseori, dar nu m-a impresionat; pentru sufletul meu ea
era prea dramatică, precum şi munţii Elveţiei, ariditatea Siciliei, imensitatea
Grand Canyon-ului sau magestica Niagară.
Frumuseţile altora le admiram
fără să mă implic, căci fără să ştiu, eu tânjeam după dealurile ondulate ale
Bucovinei, după valea strâmtă a Izei, după plaiurile armonioase ale
Transilvaniei, după podgoriile parfumate ale Moldovei, după forfota Bucureştiului.
Niciodată nu mi s-a părut
concepţia filozofică a lui Blaga despre Spaţiul Mioritic mai adevărată.
Subconştientul mioritic mi-a modelat personalitatea prin doine şi balade care
îşi cereau dreptul la “piciorul de plai şi gura de rai”.
Cu sau fără ştiinţă am încercat
să-mi refac spaţiul intrinsec al personalităţii mele, acel orizont care a
definit trăirile mele cele mai profunde. Niciodată nu am renunţat la a vorbi
româneşte şi faptul că am fost activă în comunitatea românâ s-a datorat în mare
măsură unei nevoi egoiste, dar imperioase de a reface drumul spre casă, fie şi
numai la nivel spiritual.
Probabil din acelaşi motiv al
nevoii de familiaritate cu locurile natale, fiul meu, care locuia în America, a
ales să facă o specializare la Cluj înainte de a începe masteratul în ştiinţe
politice şi de a se dedica cercetării istoriei României din perioada anilor
1967 – 1980 (tema lucrării lui de doctorat).
Nepoata mea la numai 6 ani
vorbeşte, citeşte deşi stângaci, dar mai ales cântă româneşte cu un uşor accent
ardelenesc, de ţi-e mai mare dragul. Născută în America ea nu va simţi poate
niciodată lipsa spaţiului matrice şi al modului de viaţă românesc, dar ştie
exact şi spune la toată lumea că ea este nu numai americancă, dar şi româncă.
Să nu duc dor
când am plecat
de-acasă
am luat cu mine
ce-a fost
dintotdeauna al meu
să nu duc dor
să nu duc dor
de murmur de pârâie
să nu duc dor
de flori de iasomie
să nu duc dor
de forfotă-n tramvaie
să nu duc dor
de pace-n cimitire
să nu duc dor
de mugur de salcâm
să nu duc dor
de busuioc în sân
…. şi dor am dus
Timpul mi-a dovedit că degeaba am
luat cu mine “ce-a fost dintotdeauna al meu să nu duc dor” – eu dor am dus şi
acum mă întorc acasă plină de dor. Să nu duc dor… și dor am dus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu