Marian Ilie: ...poate şi alţii. Şi
alţii...
Şi eu mă
întreb - şi doar atât: ce să-l fi găsit pe împătimitul cuvântului Marin Ifrim
să mă "simbolizeze" pur şi simplu într-unul din poemele volumului de
mare forţă pe care, presupun, îl are în pregătire. Am degustat, pe măsură ce
începeau să sfârâie şi să-mi sara in Inbox, pe îndelete, cam o duzină din
poemele respective şi asta mi-a întărit convingerea că Marin Ifrim este un mare
poet.
Citiţi-i fie
şi doar poemul de mai jos şi-mi veţi da, sper, dreptate. Pe lângă celelalte
atribute cu care l-a hăruit Domnul ca împătimit al cuvântului - prozator,
critic, pamfletar, teatrolog, gazetar - starea de poet la Marin Ifrim pare o
sinteză a tuturor celorlalte stări ale sale în preajma repetabilului Big-Bang
în care Cuvântul este Începutul.
Nu
intenţionez să scriu o cronică la un volum neanunţat, sau poate tipărit deja,
fără ca eu să am cunoştinţă. Marin Ifrim este unul din corespondenţii de suflet
ai mei pe e-mail, cu care schimb zilnic mesaje, idei şi impresii pe teme ce ţin
de devenirea noastră şi a Lumii. Aşa am ajuns să-mi desfăt sufletul cu poemele
la care mă refer aici şi în care este vorba despre noi-poeţii, noi-românii,
noi-pământenii şi noi-cosmicii, într-o ţară parcă uitată de Dumnezeu la o
răscruce unde un drum vine dinspre Niciunde şi duce spre Undeva, altul vine
dinspre Ieri şi duce spre Nicăieri, iar noi stăm cu mâinile-n buzunar şi
fluierăm a pustiu, din ce în ce mai pustiu...
Cititorii
acestui blog mă cunosc şi ca om al cuvântului şi ca om al cetăţii, nu însă în
măsura în care mă cunoaşte Marin Ifrim, care mi-a citi toate volumele şi toate
mesajele - 5-10 zilnic, pe teme mai ales de politică, de regulă, la zi.
Cunoaşte şi detalii semnificative din biografia mea, suntem emanaţii ale
aceluiaşi topos etnocultural, iar faptul ca i-am făcut o asemenea impresie nu
poate decât să mă bucure. Şi mă bucură nu ceea ce poate părea o ridicare a mea
pe un imaginar podium de premiere, ci frăţietatea de Cer şi Pământ a lui Marin
Ifrim cu mine şi cu alţii ca noi. Mă bucură enorm mai ales faptul că nu sunt
singur în zbaterile mele cetăţeneşti. În definitiv şi ca poeţi suntem întâi de
toate cetăţeni - cel puţin eu cu Marin şi ceilalţi ca noi. Iar când va fi să ne
dăm seama cât de mulţi "ceilalţi" sunt pe lângă noi poate că nu va fi
prea târziu să alegem drumul cel bun.
Şi ne vor urma poate şi altii. Si
altii...
Marian Ilie
Mă întreb (și doar atât)
Mă
întreb (și doar atât): de ce doctorii noștri mor înaintea pacienților? În ce
țară Murim? Miniștrii de la Sănătate, miniștrii de la Guvern, miniștrii de peste tot, inclusiv peste cuvintele mele, la
„Cultură”, ne oferă Spitale mai proaste decât cavourile din cimitire. Apă
murdară, aer bășit, pământ furat, cer astupat de coloneii patriei. Aceasta e
țara Mea. Sunt vinovat. Trebuia să mă nasc după toate astea. Biata mamă mi-a dat
Un viitor furat de aceste pecingini milenare. M-am născut în partea regulată a Lumii.
Și nu-mi pare rău. Voi reveni prin vorbele mele. Ăștia trebuie beliți odată Pentru
totdeauna. Îmi caut țara. O țară scufundă în peșterile de odinioară și-n Suflete
precum cel al poetului Marian Ilie, care încă nu divorțează de ideea de Patrie
la locul ei. Un optimist.
El însuși o hartă a întregului, un om care nu se
trage din Guvernul lui Charles Darwin, ci de undeva din Bărăgan, cu versuri cu
tot.
Îmi
caut țara cu lumânarea și nu e deloc bine. Mi se tot spune că nici prin
cimitire nu trebuie să mai trec. La locul memoriei, nu mai e nimic românesc.
Inclusiv în manuale, aceste chestii înguste în format tipografic precum niște virgine
de bordel. Încă nu sunt resemnat. Încă n-am fost resemnat. Iubesc România mai
mult decât rahații ăștia din fruntea ei.
Sunt optimist cu virgulă. Va veni și vremea în care voi respira aer curat în
cimitirul țării mele. E vorba de pământ. De tot ce au distrus barcagii lumii. E
vorba de soare, de noapte, de azimut, de puncte cardinale. Sunt aici ca să știu
tot. Țara mea e ocupată de o ocupație care se face că se ocupă cu democrația. Se
ocupă singură, în temă precum motanii care au regulat cartiere de pisici mov.
Țara
mea nu va muri odată cu mine și nici cu Marian Ilie, un poet mai bun decât bunii
noștri. Țara mea e pe moarte. O să mor înaintea Ei. Așa e sorocul. Am dreptate întru
eternitate, țara mea nu poate fi altfel decât cum suntem noi: lipsă la apel, devastată,
regulată în vârfuri, dusă în mlaștini cu țânțari extraterești. Țara mea e violată.
E împinsă în fund. Are un pistol dement între obrajii din jos. Nu vreau să fiu
vulgar. Nu mai e mult timp și țara mea va fi doar un fel de carte de
identitate, un număr, o serie și un CNP. Un fel de bucate grecești, rahat și cu
apă rece. Va urma!...
Marin
Ifrim
http://elenatomaxxl.blogspot.com.au/2017/05/marian-ilie-poate-si-altii-si-altii.html
Realitate dureros de tristă. Ba chiar dramatică. Din nefericire!
RăspundețiȘtergere