Suntem forţaţi să facem din izolare o artă de a trăi
Pascal Bruckner, Franţa
01 Aprilie 2020
Scriitorul și
filosoful Pascal Bruckner comentează cum crede că ar trebui organizate
preocupările zilnice în regim de izolare pentru a putea rămâne demni în astfel
de circumstanțe: „Nous voilà contraints de faire de notre réclusion un
art de vivre” (Suntem nevoiți să facem din izolarea noastră o artă a trăirii)
[…] Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu știu să
rămână liniștiți în camera lor. […] Faptul că oamenilor le place atât de
mult zgomotul și agitația face ca închisoarea să fie un supliciu oribil. Și ca
plăcerea singurătății să fie un lucru de neînțeles”[1].
Am putea să-i
răspundem: necazul europenilor se trage tocmai din faptul că trebuie să rămână
în camerele lor. Ceea ce ne amenință astăzi nu este atât virusul cât lipsa de
acțiune, nu atât riscul de a ne îmbolnăvi cât acela de a muri de plictiseală.
Orice ar zice Pascal, divertismentul este esențial, inutilitatea vitală, căci
fără aceste intermitențe care fragmentează cotidianul, existența ar începe să
semene cu o pedeapsă.
Îndrăgostiții pot
supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării.
„Dar cum să-ți
reorganizezi zilele până acum pigmentate de ieșiri, vizite la cafenea,
perspective de vacanță și călătorii? Pentru mulți, conviețuirea permanentă cu
partenerii de viață și cu copii de vârstă fragedă seamănă cu un coșmar. Prevăd
deopotrivă multe nașteri, prunci Covid și numeroase divorțuri. Atât de puțin
separă șarmul vieții comune de servitute! Iată, o lecție stranie: îndrăgostiții
pot supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării.
Calmul cel plat este fatal pentru iubire.
„Vârstnicii”, închiși
în propria lor casă sau în azil, abandonați, baricadați în Casa Morții și
statistic destinați dispariției.
Epidemia este o
încercare, dar nu toți o trăiesc în același mod. În vârful ierarhiei se
poziționează tragedia și lupta: bolnavii aflați la reanimare, medicii,
infirmierele care-i îngrijesc și care-și riscă propria viață, epuizați, furioși
din cauza lipsurilor de orice fel - măști, paturi, aparate de respirat. Avem
de-a face cu un sistem spitalicesc încolțit, care scârțâie din toate
încheieturile, mai ales în sudul Europei (inclusiv România - n.r.), care a
devenit un fel de lumea a treia a luxului. În aceeași situație se află
„vârstnicii”, închiși în propria lor casă sau în azil, abandonați de familie,
baricadați în Casa Morții și statistic destinați dispariției. După care vine
majoritatea, supraviețuitorii care s-au vindecat, care au ieșit din spital: îi
privim cu invidie, ei sunt cei care au traversat infernul. Mai jos, vin
salariații care continuă să muncească până la epuizare, soldații, polițiștii
care asigură securitatea pe riscul lor. Și, nu în ultimul rând, numeroasele
tragedii, imposibilele înmormântări, funeraliile la repezeală, părinți și copii
despărțiți de continente diferite.
Toți se află în
război, chiar dacă stau în papuci și pijama.
Ne vine apoi și nouă
rândul: eu, voi, masa celor izolați. Există, sigur, o mare diferență între
familiile blocate în 50 de mp cu prunci care urlă de-ți sparg urechile și care
nu pot fi ținuți nicicum în frâu și cele care se răsfață în confortul vreunei
reședințe de lux de 200 de mp, aflată pe vreo proprietate din care contemplă
venirea primăverii, citind Proust sau Fitzgerald. O imagine care ne trimite în
anii 1914-1918: pe front, trupe de medici care se luptă cu prețul unor
sacrificii incredibile, iar în spate mulțimea celor ascunși care se plâng și se
vaită. Toți se află în război, chiar dacă majoritatea în papuci și pijama,
grămadă pe Netflix sau Canal plus.
Un autor elvețian mai
puțin cunoscut, Henri Frédéric Amiel, a scris în secolul al XIX-lea un gigantic
jurnal de peste 16 mii de pagini, un fel de monument al vidului absolut, în
care fiecare zi e remarcabilă prin aceea că nu se întâmplă nimic. Veleitar
maniac, autorul și-a petrecut tot timpul visând la cărțile pe care ar fi putut
să le scrie și la femeile cu care ar fi putut să se căsătorească. Doar jurnalul
pe care-l ținea minuțios i-a dat iluzia unei vieți pline. Amiel ne-a devenit
maestru în acest moment, căci el a știut să-și ducă insignifianța la un nivel
de neegalat. Jurnalul lui este un sanctuar de hârtie închinat unei noi
divinități: nimicnicia. Stări, anecdote, penibile digestii, dificultăți
respiratorii (iată, și el!), toate aceste lucruri mărunte sfârșesc prin a crea
o poveste. Întrevăd în toamna acestui an un aflux de Jurnale de izolare care ne
vor oferi maldăre de mici trăiri ridicate la rang de epopee.
În fiecare zi
recluziunea sterilă cu moarte gurmandă devorează noi victime.
Iată-ne, asemenea lui
Amiel, condamnați la înfiorătoarea datorie de a nu exista. Trăim vertiginoasa
însoțire a recluziunii sterile cu moartea gurmandă, care zi de zi devorează noi
victime. Oscilăm între dezinvoltură și panică, vinovați că trăim sănătoși la
noi acasă, în timp ce tovarășii cad în jurul nostru, iar Moartea seceră.
Fiecare zi este o colosală enciclopedie a neantului, singurele evenimente
notorii fiind certitudinea de a face un duș, de a stabili meniul, de a face
exerciții fizice, de a schimba locul fotoliului și de a ne suna apropiații
pentru a-i încuraja. Ni se cere să devenim eroi ai extincției asemenea lui
Oblomov, celebru personaj al literaturii ruse care manifestă o exorbitantă
forță de inerție: refuză să se scoale dimineața și să se ridice din pat. Viața
larvară devine o asceză, exact inversul isteriei consumiste sau romantice.
Șaizeci și șapte de milioane de francezi sunt rugați să se convertească și să
devină extremiști ai rutinei spre binele lor. Umanitatea este neajutorată,
aflată la latitudinea unor viruși.
Suspiciunea față de
ceilalți și suspiciunea față de propria persoană.
„La revedere, Domnule,
să rămânem solidari!” - îmi spune un vânzător. Solidari? Ori cuvintele nu au niciun
sens, ori asta este o vorbă aiurea! Dimpotrivă, ni se cere să rămânem solitari,
să evităm chiar și cel mai mic contact. În jargonul actual, a te arăta altruist
înseamnă să fii cât se poate de egoist, să devii culmea egoismului! Rămâi la
tine acasă, respectă distanța de rigoare, poartă mască sau batistă la gură,
pândește chiar și cea mai timidă prezență de pe străzile goale și evit-o de
parcă ar fi ciumată… Asta este solidaritate? Covid 19 dă credit deplin celor
două ipostaze care ne amenință, cea paranoică și cea ipohondră: suspiciunea față
de ceilalți și suspiciunea față de propria persoană. Corpul tău adăpostește un
inamic care te poate pune la pământ în orice clipă. Este firesc să te temi! De
acum înainte, spirit civic înseamnă să te gândești doar la tine. Să mergi să-ți
cumperi o pâine echivalează cu o expediție în jungla amazoniană, printre
tornade și vipere. Vânzătorii îți înapoiază restul cu o privire piezișă. Să nu
îndrăznești să tușești: toți se vor întoarce brusc, gata să te linșeze. Simplul
fapt de a trece pragul propriei case, al propriului apartament este un pericol
major.
O lume a egoismului
opac în care oamenii se intersectează fără să-și vorbească.
„Îmi împrumutați
câinele dumneavoastră? Vi-l închiriez pentru o oră”. Ce vom face pentru a ucide monotonia, pentru a
găsi un motiv să ieșim pe străzile astea goale, în care nu răsună decât pașii
noștri? Tăcerea Parisului noaptea este înfiorătoare. Nici măcar un avion care
să rupă monotonia sau o mașină care să claxoneze… Este stupefiant contrastul
dintre natura care explodează de culoare în acest moment, care înflorește, și
fețele trase ale trecătorilor. O lume a egoismului opac în care oamenii se
intersectează fără să-și vorbească: aceeași situație ca în teatrul absurdului
sau ca în acele filme de avangardă din anii ‘70, în care tinerii cultivați
discutau la infinit despre incomunicabilitatea ființelor umane. Exact ca în
peliculele distopice, gen „Le Jour dʼaprès”, „Contagion”, „La Route”, în
care fiecare om care se profilează la orizont este un potențial ucigaș. La fel
ca Roma sau Madrid, Parisul a devenit decorul unui film de groază, numai că
monstrul de data aceasta ești chiar tu pentru vecinul tău, chiar el pentru
tine.
Ieri, ne feream de
străini, astăzi ne temem de vecinul de palier.
S-ar putea spune
că prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa: nu mai departe
de ieri, ne feream de străini, astăzi ne temem de vecinul de palier. Am trecut
de la agorafobie, spaima de spații mari, fără frontiere sau pază, la
claustrofobie, sentimentul încarcerării acasă. Aceasta este lumea co-prezentă
sieși, astăzi mai mult ca oricând, suntem pentru prima oară contemporani cu
propriii noștri contemporani în timp real, cu cei din Iran, Argentina sau
Coreea. Globalizarea pandemiei a luat locul comerțului global.
Să relativizăm: nu este
Ciuma neagră, nici Ocupația germană și cu atât mai puțin situația unui ostatic
capturat de teroriști. Dar este provocarea noastră; și este inedită. Nu depinde
de noi să învingem această boală, după cum nici să îi frânăm propagarea. În
schimb, depinde de noi să rămânem la înălțimea a ceea ce va urma. Fiecare zi
este o luptă discretă împotriva îndoielii și descurajării. Într-o astfel de
situație excepțională este important să nu ne lăsăm la voia întâmplării, să ne
purtăm „ca și cum”: să ne îmbrăcăm ca și cum viața socială ar continua, să ne
aranjăm casa ca și cum am primi musafiri, să înfrumusețăm camerele, să pregătim
mese somptuoase, pe scurt să ne ținem firea.
O igienă a spiritului
care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare pentru a supraviețui
Cu siguranță nu suntem
egali în fața plictisului; unii îl omoară printr-o continuă distracție, alții
se bazează pe el pentru a putea accede la o reverie fecundă: aceștia din urmă
sunt aristocrații vieții interioare. O aristocrație care este, în principiu,
deschisă oricui, care nu depinde nici de bogăție, nici de origine. Este o
igienă a spiritului care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare
pentru a supraviețui. S-a schimbat percepția pe care o avem despre timp: nu mai
este orientat către niciun scop, poate doar spre o improbabilă izbăvire. Nu mai
există duminică, nici luni, fiecare zi seamănă cu oricare alta. Un prezent
perpetuu. Pentru că boala, ceea ce ne amenință este un spectru al disoluției, o
furtună de ore blegi. Fiecare dintre noi inventează o sumedenie de trucuri
pentru a păcăli monotonia: unii își transformă livingul în sală de sport,
balconul în pistă de alergare sau pur și simplu își instalează patul pe hol, ca
să mai schimbe atmosfera. Alții își trimit poeme, fac schimb de melodii. Vedem
chiar și cupluri făcând amor pe balcon pentru a sfida bunele maniere, în timp
ce pe partea cealaltă a străzii melomani improvizează arii de operă. Ne
întrecem în ingeniozitate grație telefoanelor și filmulețelor video. Circulă
mii de glume, unele dintre ele, trebuie să recunoaștem, de-a dreptul geniale în
nonsensul lor. Istoricii vor relata mai târziu cum populații întregi au
dezvoltat un fel de imunitate mentală la frică. Cum și-au construit o
fortăreață interioară pentru a respinge suferința și a lasă să treacă doar
frumusețea, talentul, umorul, insolitul - toate dovezi ale iubirii și
prieteniei. Iată-ne constrânși să transformăm recluziunea într-o artă de a
trăi, să convertim detenția în libertate. E o calamitate, dar e și o șansă”.
Nota redacţiei - Scriitorul, publicistul şi filosoful francez Pascal
Bruckner s-a născut la Paris în 1948. emblematică a intelectualităţii franceze.
Titluri de volume semnate ca autor : „Fiul cel bun”, „Casa îngerilor”,
„Luni de fiere”, „Hoţii de frumuseţe”, „Care dintre noi doi l‑a născocit pe
celălalt? ”, „Iubirea faţă de aproapele”, „Căpcăunii anonimi”, „Copilul divin”,
„Palatul chelfănelii”, „Iubito, eu mă micşorez!… ”, „Păzea, se‑ntoarce Moş
Crăciun! ”, „Paria”), volume de eseuri („Înțelepciunea banilor”, „Noua dezordine
amoroasă”, „Fanaticii apocalipsei”, „Paradoxul iubirii”, „Căsătoria din
dragoste”, „Euforia perpetuă”, „Mizeria prosperităţii”, „Tirania penitenţei.
Eseu despre masochismul occidental”), precum și volumul de teatru „Ce dorește
domnul? ”. Titlurile aparţin redacţiei şi au fost extrase din textul
publicat în cotidianul parizian „Le Figaro”[2].
---------------------------------------
[1] https://www.lefigaro.fr/vox/societe/pascal-bruckner-nous-voila-contraints-de-faire-de-notre-reclusion-un-art-de-vivre-20200323
[2]
Ibidem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu