Școala
Ardeleană, primul nucleu „iluminist” al culturii române
Mihai
Caba
11
Octombrie 2023
Iniţiată în Parlamentul României în urmă cu zece ani,
în 2013 şi promulgată prin prin Legea nr. 93 din 2014, ziua de 11 octombrie
este declarată sărbătoare naţională destinată omagierii Şcolii Ardelene, al cărui rol fundamental de
promovare a ideilor culturale şi politice în rândul românilor transilvăneni
este unul unanim recunoscut de către istoriografia românească. Într-adevăr,
momentul 11 octombrie 1754, ziua în care episcopul greco-catolic al Bisericii
Unite cu Roma, Petru Pavel Aron, „a semnat decretul de înfiinţare la Blaj a
primelor şcoli sistematice şi moderne cu predare în limba română din istoria
românilor”, pe care personal le denumea „fântânile darurilor”, reprezintă
„primul nucleu iluminist din cultura română”, care avea să conducă nemijlocit la
apariţia Şcolii Ardelene, elocventă expresie a „iluminismului” românesc a cărei
primă „scânteiere” luminoasă a fost vizibilă în Transilvania în spre sfârşitul
secolului al XVIII- lea, denumit şi „Secolul Luminilor” şi începutul secolului
al XIX-lea. În afară de Blaj şi în alte centre din Transilvania, precum Oradea,
Lugoj, Beiuş, Orăştie şi Năsăud, s-au înfiinţat asemenea şcoli moderne, de
limbă română. Pe răbojul vremii s-au scurs de stunci aproape trei veacuri, mai
exact, 269 de ani...
Despre Şcoala Ardeleană, acea iniţiatică mişcare
culturală a intelectualităţii transilvane cu scopul declarat al introducerii
ideilor iluministe înrâurite de iluminismul apusean, s-a tot scris, se scrie şi
tot se va mai scrie prin vremurile ce vin, eternizând, în spiritul
nedezminţitei tradiţii româneşti, lupta românilor pentru obţinerea drepturilor
egale cu celelalte naţionalităţi ale Marelui Principat al Transilvaniei aflat
sub dominaţia imperiului habsburgic, în acelaşi timp considerându-i şi rolul de
mare însemnătate a acesteia în istoria literaturii române.
Recent, în urma unei cercetări minuţioasie, exegetul
universitar clujean prof. dr. Sorin Nicu Blaga fixează momentul de început
al Şcolii Ardelene: „O bună parte a
activităţii acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul
episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide
primele şcoli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie
1754: şcoala de obşte, şcoala latinească şi şcoala de preoţie. Acesta este
momentul cheie în parcursul Şcolii Ardelene” (s.n.)
De asemenea, dintr-o altă exegeză de valoare aflăm că:
„rădăcinile Şcolii Ardelene se aflau pe întreg teritoriul transilvan, în acea
suită de cărturari ce au potenţat conştiinţa românească în vederea dobândirii
unor drepturi politice şi a unui statut cultural, de la care românii din
Pământul Crăiesc al Transilvaniei fuseseră excluşi; între care consemnăm pe
episcopul Inocenţiu Micu şi nepotul său
Samuil, Ioan Pluariu Molnar, Ioan Barac, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion
Budai Deleanu, Vasile Aaron, Vasile Popp, Gheorghe Lazăr, Paul Iorgovici,
Dimitrie Ţichindeal, George Bariţiu ş.a.”
Pe parcursul Şcolii Ardelene un fapt notabil l-a
produs „recunoaşterea celei de a doua diplome a împăratului Leopold, prin care
s-a acordat egalitatea în drepturi a românilor uniţi cu Roma cu celelalte
naţiuni ale Principatului Transilvaniei”, ce a deschis calea românilor
transilvăneni interesaţi să studieze teologia, filosofia şi dreptul canonic la
Roma şi Viena, strălucite centre culturale ale „iluminismului european”. Ca o
consecinţă firească, în urma studiilor înalte ale românilor transilvăneni,
susţinuţi de către Biserica Unită cu Roma, au început să fie editate lucrări de
maximă importanţă istorică, filologică şi lingvistică, care, prin conciziunea
argumentaţiei, au stat la baza întocmirii viitoarei petiţii ce va fi adresată
împăratului
Astfel, în spiritul egalităţii co-naţiomale,
solicitate prin petiţia denumită „Supplex Libellus Valachorum”, concepută şi
definitivată în perioada 1791-1792 şi adresată împăratului romano-german
Leopold al -lea, semnatarii acesteia, iluştri cărturari transilvăneni ai
Blajului, ieromonahii şi călugării greco catolici uniţi cu Roma, şcoliţi la
Roma şi Viena, între care: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu şi Ion
Budai Deleanu, urmându-i întrutotul
premisele expuse de precursorul mişcării, episcopul Ion Inocenţiu Micu-Clain,
ce se sfârşise în 1768, în timpul autoexilului său la Roma, au exprimat, cu
imuabile argumente istorice şi filologice, descendenţa directă a românilor din
Transilvania, proveniţi din rândurile coloniştilor romani ai Daciei, susţinând
teza „latinismului” acestora; argumente solide expuse şi susţinute în propriile
lor lucrări, cu caracter istoric: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările
românilor” (Samuil Micu), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” (Gheorghe
Şincai), „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Petru Maior), cu
caracter lingvistic: „Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae” ( S.Micu şi Gh.Şincai), „Lexiconul de la Buda”
(dicţionar colectiv cvadrilingv),
„Disertaţie pentru începutul limbii române” (P.Maior) , cu caracter
literar: „Ţiganiada” (Ion Budai Deleanu).
Samuil
Micu Gheorghe
Şincai Petru Maior Ion Budai Deleanu
(1745 –
1806) (1754 –
1816) (1756 –
1821) (1763 – 1820)
Referindu-se la Şcoala Ardeleană, „la momentul ei de
glorie de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec.XIX”, reputatul istoric,
Nicolae Iorga, va remarca la loc de cinstire strădaniile „corifeilor” acesteia:
„blîndul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Şincai,
cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”; la aceştia adăugându-se şi
„adevăratul poet al latiniştilor, Ioan Budai-Deleanu, cu Ţiganiada - prima
epopee din literatura română”, după cum îl va aprecia în monumentala sa
„Istorie” strălucitul istoric şi critic
literar George Călinescu.
Adoptând din start deviza „Virtus Romana Rediviva” (în
prescurtare V.R.R.), însemnând „renaşterea vechilor virtuţi ostăşeşti”, Şcoala
Ardeleană îşi îndemna membrii şi adepţii săi la o luptă hotărâtă pentru
obţinerea de drepturi naţionale egale în Transilvania, pentru limba română,
atât în învăţământ, cât şi în exercitarea religiei creştine şi pentru unirea
tuturor românilor într-o singură ţară.
Spre deosebire de „iluminismul” francez, anticlerical,
Şcoala Ardeleană „s-a înscris în contextul „iluminismului” german, susţinut în
plan politic de către împăratul Iosif al II-lea şi a pornit tocmai din sânul
Bisericii Române Unite cu Roma, urmare a Sinodului de la Alba Iulia
(1698)”, precum susţin cu bună dreptate
toţi exegeţii acesteia.
De-a lungul unui arc de timp de un veac şi jumătate,
culminat cu Adunarea de la Blaj ca expresie a Revoluţiei de la 1848, Şcoala
Ardeleană a avut în desfăşurare următoarele trei etape: cea pregătitoare – care
a însemnat o intensă luptă pentru obţinerea de revendicări politice şi
naţionale, în fruntea căreia s-a situat episcopul românilor uniţi cu Roma,
Petru Pavel Aron, având ca rezultat semnificativ înfiinţarea la 11 octombrie
1754 a primelor şcoli sistematice şi moderne în limba română; cea de elaborare
şi afirmare a ideologiei naţionale, care a însemnat o victorie a curentului
„latinist” în plan istoric şi filologic, permiţând dezvoltarea învăţământului
în limba română, obţinută cu concursul nemijlocit al celor patru „corifei”
ardeleni menţionaţi şi cea propriu-zis iluministă, datorată luptei consecvente
a generaţiei „paşoptiste”, a cărui doctrinar a fost Simion Bărnuţiu ( 1808 –
1864 ), gânditor şi om politic, „vicepreşedinte al Adunării Naţionale, din 3/15
mai 1848, de la Blaj, al cărui discurs rostit cu o zi înainte în catedrala
Blajului, intitulat: «La lumina istoriei şi a libertăţii², a constituit
programul revoluţionarilor transilvăneni”.
Un alt conducător de frunte al revoluţionarilor
transilvăneni de la 1848, după cum apreciază recent şi memorialiştii Ana şi
Arcadie Hinescu în volumul „Oameni de ieri şi de azi ai Blajului”, Ed. Star
Napoca, 2012, a fost George Bariţiu (1812-1893), istoric, ziarist, om politic,
profesor la Blaj, considerat fondatorul şi preşedintele vestitei Societăţi
culturale ASTRA, precum şi „întemeitorul presei româneşti din Transilvania”
prin Gazeta de Transilvania (1838), Foaie pentru minte, imimă şi literatură
(1838) şi Transilvania (1868), în care a dezvoltat o ziaristică modernă,
dovedind şi certe veleităţi de comentator al fenomenului literar al vremii.
Pe acelaşi înalt podium al Şcolii Ardelene din etapa
paşoptistă îi vom găsi pe Aron Pumnul ( 1818-1866 ), autorul „Lepturariului
românesc cules den scriptori rumîni”, considerat de către critici „prima
istorie a scriitorilor români”, cel care , trecând munţii, va iniţia la
Cernăuţi, în Bucovina, „o puternică mişcare culturală românească în calitate de
profesor de limba română, în care îl va influenţa, ca elev şi pe Mihai
Eminescu.”
Nu s-ar fi putut ca paşoptiştii transilvăneni să nu fi
avut în componenţă şi un poet. Acesta, asemenea predecesorului său, Ion Budai
Deleanu, a fost poetul Andrei Mureşanu (1816-1863), autorul nepieritoarei
poezii: „Un răsunet”, publicată la 21 iunie 1848, în „Foaie pentru minte, inimă
şi literatură”, care şi atunci la Adunarea Naţională de la Blaj, ca şi în
contemporaneitatea zilelor noastre, a devenit imnul deşteptării şi demnităţii
naţiei române; versurile sale memorabile: „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă
soarte”, puse pe muzica lui Anton Pann (1790 – 1854), trecând din generaţie în
generaţie, având menirea unui puternic imbold
al luptei românilor spre „libertate şi glorie deplină”.
Să notăm la loc de cinste şi pe Timotei Cipariu (1805-1887), puternică
personalitate enciclopedică transilvană, „înscrisă pe axa marilor figuri
enciclopedice româneşti, începută de la Dimitrie Cantemir, Samuil Micu şi
continuată de B.P.Haşdeu, Ion Eliade Rădulescu, până la N.Iorga, George
Călinescu şi Mircea Eliade.” Filolog, profesor, director al gimnaziului
blăjean, Timotei Cipariu cunoştea 14 limbi, devenind, prin „Organul luminării”-
prima publicaţie blăjeană tipărită cu caractere latine - , „pionierul presei
blăjene”, iar prin tipărirea revistei „Arhiv pentru filologie şi istorie” -
prima revistă de filologie - , va fi considerat „părintele filologiei române”.
A tradus Biblia din ebraică şi a fost membru al Societăţii Germane de
Orientalistică.
Sprijinul Bisericii Unite cu Roma privind extinderea
şcolilor româneşti a tot continuat în timp, astfel că, atât „în timpul
păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea” - al doilea întemeitor al şcolilor
Blajului - , cât şi „sub Mitropolitul dr.Vasile Suciu” - al treilea întemeietor
-, şcolile, adevăratul nucleu al Şcolii Ardelene, au cunoscut un puternic
avânt, ca număr şi profil, ceea ce a însemnat un succes primordial.
Ecoul Şcolii Ardelene a avut reverberaţii în toate
proviinciile româneşti, o parte dintre dascălii acesteia fiind promotorii
învăţământului românesc la Braşov (George Bariţiu), la Sibiu (Aron Florian), la
Craiova (Ioan Moisescu), la Bucureşti (Gheorghe Lazăr), la Cernăuţi (Aron
Pumnul), iar mai târziu, după înfiinţarea primelor universităţi la Iaşi (1860)
şi Bucureşti (1864), profesorii ardeleni au atins nivelul învăţământului
universitar, între care Simion Bărnuţiu, la Iaşi şi Ion Bianu, la Bucureşti.
Dacă ar fi să rezumăm, fie şi succint, însemnătatea
rolului jucat de Şcoala Ardeleană în cuprinsul Marelui Principat al
Transilvaniei de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, aflat sub dominaţia imperiului habsburgic, atunci va trebui să-i
subliniem cu luare aminte strălucitele rezultate
obţinute:
- pornindu-se de la constatarea „izbitoare” a
Împăratului Iosif al II-lea care deplângea „pe aceşti bieţi supuşi români, atât
de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi, a căror soartă era cu adevărat de
plâns” şi ajungându-se, urmare a petiţiei Supplex Libellus Valachorum, iniţiată,
semnată şi puternic susţinută de „corifeii” acesteia, la obţinerea „egalităţii
în drepturi cu celelalte două naţii, a saşilor şi a ungurilor”, ce a deschis
calea emancipării românilor transilvăneni, prin şcoală şi cultură, reprezintă
de departe o categorică victorie politică şi culturală a Şcolii Ardelene.
- recunoaşterea tezei „latinismului” a naţiei
românilor transilvăneni a însemnat aprobarea introducerii grafiei latine în
locul scrierii chirilice şi drept urmare a făcut posibilă tipărirea primului
dicţionar cvadrilingv (român-latin-maghiar-german), imtitulat Lexiconul de la
Buda, al cărui titlu complet în ortografia lexiconului: „Lesicon
romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu quare de mai mulţi autori, în cursul a
trideci şi mai multoru ani s´au lucratu”, apărut în 1825, este primul dicţionar
cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Şcolii Ardelene. În cele
aproape 1000 de pagini dicţionarul cuprinde traducerea cvadrilingvă şi
etimologică pentru aproximativ 10.000 de cuvinte şi termeni ai limbii române,
având în deschidere şi o reeditare a Orthographiei romane a lui Petru Maior.
Lucrul la acest Lexicon a fost început
pe la 1800 de către Samuil Micu. După moartea acestuia lucrul a fost continuat
de către protopopul Vasile Coloşi, iar pe la 1809 a fost coptat şi Petru Maior
care a orientat scrierea cu caractere latine, aşa cum fuseseră formulate de
Samuil Micu şi Gheoghe Şincai. După moartea lui P.Maior din 1821, tipărirea
Lexiconului a intrat în impas. Abia în 1825 fraţii Ioan şi Alexandru Teodori
reuşesc să „aducă un numitor comun întregului matrial” şi să tipărească astfel
Lexiconul de la Buda.
* prin începutul şi continuatele lucrări ale
intelectualilor Şcolii Ardelene privind introducerea limbii române, ca pe
„icoană a românităţii”, prin scrierea acesteia cu caractere latine, în locul
slovei chirilice, prin elaborarea gramaticii, foneticii, ortografiei şi a
semnelor ei diacritice, prin îmbogăţirea ei sensibilă cu neologisme valabile şi
în ziua de azi, prin tipărirea de manuale, de cărţi cu caracter practic şi
ştiinţific, de catehisme, broşuri şi calendare, Şcoala Ardeleană are imensul
merit de a fi deschis culturii şi literaturii române calea sigură a unui viitor parcurs plin de
strălucire.
Pe deplini conştienţi de rolul şi însemnătatea Şcolii
Ardelene, ca mişcare cultural - politică ce a dominat secolul al XVIII-lea şi o
bună seamă din secolul al XIX-lea a românilor din Transilvania, istoricii,
criticii literari, biografii şi exegeţii care s-au tot aplecat şi se apleacă şi
azi cu destulă înţelegere asupra inestimabilului tezaur cultural al acesteia,
constând în multitudinea şi diversitatea scrierilor politice, istorice,
filosofice, filologice, de interes ştiinţific sau popular, elaborate cu
înţelepciune de către elita „artizanilor” mişcării pentru a fi puse în slujba
propăşirii şi iluminării naţiei româneşti din Ţinutul Crăiesc al Transilvaniei
acelor timpuri, în urma unor atente şi insistente cercetări întreprinse,
reuşesc în cele din urmă să scoată la lumina prezentului, rând pe rând,
valoroase nestemate ale laborioaselor căutări. În acest sens, sunt cunoscute
de-a lungul timpului istoric o serie de ediţii menite să aducă la cunoştinţa
bibliobililor pasionaţi sau curioşilor interesaţi adevărate „eşantioane” ale
unei munci fervente şi tenace depuse de înaintaşii„iluminişti” ai Şcolii
Ardelene, în rândul cărora vom menţiona:
- N. Iorga în „Istoria literaturii româneşti”, vol.
I-III, Bucureşti, 1925-1933;
- G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la
origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor, 1941;
- Ion Lungu în „Şcoala Ardeleană - mişcare ideologică
naţională iluministă”, Ed.Minerva, 1978;
- Florea Fugariu în „Şcoala Ardeleană” Ed. Albatros,
1970 şi Ed. Minerva, 1983;
- N. Manolescu în „Istoria critică a literaturii
române”, Ed.Minerva, 1990;
- Ioan Chindriş în „Vocaţia creştină a Şcolii
Ardelene”, Ed. Clusium, 1996;
- Eugen Pavel în „Şcoala Ardeleană şi editarea
ştiinţifică a textelor”, 2017 ş.m.a.
Însă, demnă de remarcat, „ca eveniment editorial de
referinţă”, este ediţia din 2018 a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
care a publicat, sub egida Academiei Române şi cu prilejul Centenarului
Reîntregirii Naţionale, în patru volume de excepţie, însumând peste 6500 de
pagini, textele esenţiale din „vastul dosar al Şcolii Ardelene”.
Îngrijită şi coordonată de profesorul Eugen Pavel,
renumitul lingvist, filolog şi istoric literar , director al Institutului de
Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, după cum se destăinuie
în Introducere: „Acest corpus al celor patru volume masive, rod al efortului
colectiv al cercetătorilor care au contribuit la transcrierea şi traducerea
textelor, şi-a propus să restituie o mare parte din opera reprezentanţilor
acestei mişcări cultural-ideologice de răsunet, cunoscută sub denumirea de
„Şcoala Ardeleană”. Scopul în sine nu numai că a fost îndeplinit, ci, aşa cun
afirmă şi prefaţatorul, nimeni altul decât academicianul Eugen Simion: „este
pentru prima dată când sunt depistate şi reproduse, într-o ediţie de asemenea
proporţii, pe lângă textele istorice, lingvistice şi teologice (esenţiale
pentru proiectul iniţiat de aceşti prelaţi ardeleni), şi texte ce privesc
formarea spirituală şi morală a omului românesc”.
Întru slava şi memoria Şcolii Ardelene în sine şi a
„corifeilor” acesteia, la 30 iunie 1973, a fost inaugurat Grupul statuar al
Şcolii Ardelene, operă realizată de către celebrul sculptor Romulus Ladea,
amplasat în faţa intrării principale a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cuprinzându-i pe trei dintre
„corifei”: Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu. De ce, oare, nu şi pe
Ion Budai Deleanu?
Suplinind această (inexplicabilă) lipsă, în 13 mai
2022, a fost inaugurat la Târgu Mureş un
alt Grup statuar Şcoala Ardeleană, în care a fost cuprins şi Ion Budai Deleanu,
aşa cum era şi normal.
Numeroase busturi şi statui singulare ale
reprezentanţilor Şcolii Ardelene sunt amplasate în diferite localităţi din
ţară, iar numele acestora se află în denumirea unor străzi şi instituţii.
Să subliniem şi amplul demers al Editurii Şcoala
Ardeleană din Cluj-Napoca, începând din 2014, pentru promovarea culturii scrise
transilvănene, editând până în prezent peste 1000 de titluri, incluse în cele
peste 50 de colecţii instituite.
Aflată de aproape trei veacuri în avangarda
„iluminismului” românesc, Şcoala Ardeleană străluceşte şi astăzi în memoria
afectivă culturală a naţiei române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu