Mircea Dorin Istrate - În arșița verii Vol.XXX VI

 

 

  Mircea Dorin Istrate

 

  În arșița verii

 

Vol.XXX VI

 

 

ÎN ALTĂ VARĂ

 

Venit-a iară vara, la fel ca și-altădată

Cu soare cât cuprinde înfierbințând țărâna,

Cu câte-o răpăială ce-mi lasă-n urmă baltă,

Cu tot ce coace câmpul, pomiștea și grădina.

 

Mai toate-s ca atuncea cum fost-a-n tinerețe,

Doar că de-o vreme timpul de-cum m-a-mbătrânit,

Și-acum mă bucur zori că pot le da binețe,

Și somnul bun al nopții de cât mi-s obosit.

 

Plăceri îmi sunt puține, în vis și-n amintire

Ele se-ntrec de-acuma mai tot venind pe rând,

Apoi, în veri fierbinți ca asta, nu-i altă fericire

Decât o adiere de vânt ușor și blând,

 

Și-o pară mălăiață și coptul măr domnesc,

Și-un strugure văratic amirosind a vin,

Și-o mulțumită rugă ‘nălțată la ceresc

Cu gând că veșnici-voi în raiul cel divin.

*

Atât îmi mai rămas-a din cât mi-o fi trăirea

De-acuma pân’ la gata, precum îmi e ursitul,

De-acum mi-aștept cuminte să vină sorocirea,

Și-n altă vară poate să-mi fie împlinitul.

 

1.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DE-AȘA VA FI

 

            Tu, de ce făcut-ai Doamne lumea asta cam întoarsă,

Și ai pus la urmă fie-mi întristata bătrânețe,

Cu necazuri, boli o mie, lipsuri multe și angoasă,

Ce ne amăreșe ziua și-ntristează a noastre fețe.

 

N-ar fi fost mai bine Doamne să îmi lași la urmă fie

Vremea ceea zvăpăiată, preafrumoasa tinerețe,

Și s-o faci lungită încă pân’ la capăt de vecie,

Să se sature tot omul de plăceri și frumusețe.

 

Tu, ce poți să schimbi o lume cu puterea Ta divină

Fă și-ncearcă doar odată vrerea noastră cea dorită,

Și-ți promit că fi-vei Doamne în gândirea mea deplină

Venerat de lumea-ntreagă pentru viața-i fericită.

 

Nici nu pot acum a spune câtă slavă, mulțumire,

Rugi ‘nălțate spre cerescu-Ți vei primi din cel lumesc,

Și atunci să vezi Mărite, că a Ta dumnezeire

Fi-va-n veci divinizată de întregul omenesc.

 

De-nceput, de faci schimbarea, eu mă las să fiu întâiul,

Cel pe care Tu, Mărite, să ne-ncerci de-o fi în stare,

Să trăim cum eu îmi vruta-mi să ne fie nouă traiul,

Dar să-mi dai și o codană, spuneți-oi eu ceea care.

 

Și din timpul Tău îmi lasă, treacă numai o vecie,

Ca să vezi de noua viață e mai bună ca cea veche,

Eu, ți-oi mulțumi de-acuma și de lași așa să fie

Ți-oi aduce-nchinăciune-n, poezii fără pereche.

 

2.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ECCE HOMO !

 

Câtă dragoste și ură, cât smerit și câtă fală,

Sunt cuprinse câte toate, în cuvântul omenesc,

Adevăr și vrednicie, răutate și spoială

Stau în gândul tuturora din întinsul cel lumesc.

 

Sfinți și ingeri, draci și Iude sunt în noi, în fiecare,

Bine-ascunse, tăinuite într-o țandără de gând,

Și-n cuvinte drăgăstoase, dar și-n cele grele-amare,

Ce din noi răzbat adesea în alint, dar și-njurând.

 

Ăsta-i omul ! cu de toate ale sale bune, rele,

Învățate într-o viață de necaz și fericire,

În atâtea zile care-s nenoroc, minciuni, belele,

Dar și-n clipe îndulcite, de curat și de iubire.

 

De avem în noi credința, vom fi buni și iertători

Și atunci întreaga lume va trăi în bucurie,

Dacă nu, vom fi în vrajbă, neam cu neam, răzvrătitori

În războaie nesfârșite, în necaz și-n sărăcie.

**

Așadară, voi alegeți cum vă faceți viața voastră,

Și a lumi-n care încă noi cu toții viețuim,

Bună-n toate și frumoasă, lucitoare ca o astră,

Sau în ură și războaie, viața toată o să fim.

 

3.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

A VIEȚII MELE, ÎNCEPUTURI

 

În veri, cu alți copii de-o seamă,

Cărăruiam pădurea toată,

N-aveam de nimeni nici o teamă,

Și-i dam ocol pe-atuncea roată.

                        

Ne îmbia murul cu mura

Și rugul zmeurului încă,

Ne sature de pofte gura

Și-apoi cu gândul dus la ducă,

 

Luam la rând dealuri bătrâne,

Cu înierbatele-i cărări,

Unde în dosul unor stâne

Stăteau frăguțe-n așteptări.

 

Apoi, pe drumul ros de care

În fierbințeala cea de vară,

Ne îmbăiam în Valea Mare,

Până-n amurgul de cu seară.

 

Așa trecu copilăria

Cu-a ei clipite fericite,

Cum a pieri și ștrengăria

Acelui timp cu toate-avute.

 

Veni la rând vârsta de aur,

A tinereții, cu iubire,

Pe frunți aveam cununi de laur,

Și-n simțuri gust de fericire.

 

Trăiam atunci divine clipe,

Când ne topeam în sărutări,

Zburam pe-a visului aripe,

Și nu știam ce-s supărări.

 

**

Acum, când mă întorc cu gândul

În nopții târzii, a câta oară,

La vremi ce fost-au începutul,

Simțirea mea, se-nfioară.

 

4.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

OGLINDA

 

Cine credeți că în lume

niciodată nu vă minte?

Prietenii ce-i ai de-o viață?

neamul tău smerit, cuminte?

Soața voastră iubitoare?

fiii voștri cei cuminți

Cei pe care voi îi credeți

că-s aidoma unor sfinți?

 

Mai nici unul din aceștia

Că mi-s Iuda, trădătorul,

Ci oglinda fără suflet

Ce vă spune adevărul

Și nimic în schimb nu cere

pentru că v-a oglindit,

Ci v-a spus a ei părere

Cum îmi sunteți, plămădit.

 

6.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN RUGĂ DE IERTARE

 

Eu sunt mereu și fi-voi copilul mamei mele

Ce m-a adus pe lume din dragoste curată,

Și m-a-ngrijit sărmana cum nimenea vreodată

Putut-a să o facă în vremurile cele.

 

De-aceea-n al meu suflet mă tem că n-am cuvinte

Să-i mulțumesc vre-odată cât ea a meritat,

Și-n veci în fața dânsei cu capul stau plecat

Cum n-am făcut-o-atunce în vremea dinnainte.

 

Mă iartă mamă dragă ce ești de-acum plecată

Cu tata di-mpreună în lumile cerești,

Eu cât mai stau pe-aicea, pe luturi pământești

Mereuî ți înălța-voi o rugă ca răsplată,

 

Și-l rog pe PreaMăritul te ierte de păcate,

Că după cât făcut-ai în viața-ți trecătoare,

La mulți bogăt de bine le-ai dat spre ușurare,

Și boabe de speranțe în clipe întristate.

 

În față la altare aprinde-o-i lumânare

Când gândul meu spre tine se-ndreaptă preasmerit

Și-n lacrima din ochi-mi ți-o pune preaiubit,

Iertat să fiu măicuță, când fi-voi la plecare.

 

7.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AMINTIRI DIN ALTĂ VARĂ

 

Într-o vară cum e-aceasta, cu căldură-nfiebântată,

Fără vânt în adiere, fără ploaie, leșinată,

Pana mea ce-a scris atâtea de acum s-a înmuiat,

Ca și gândul ce de-o vreme n-are zbor, înariptat.

 

Nu mai e ca-n tinerețe, când o dragoste-nfocată

Îmi trezea-n a mea ființă clipa cea înfiorată,

De scriam fără zăbavă în a nopții nedormit,

Poezii fără de număr, în alint și fericit.

*

Azi, de îmi aduc aminte de acele vremi trecute,

Versul meu de poezie are multe vorbe mute,

Ce au fost cândva, odată, înfocate jurăminți,

Ale simțurilor noaste, ne-ntinate și cuminți

 

De gândesc acum mai bine, toate-au fost adevărate

Doar atunci, în cele clipe calde și neînfrânate,

Când gustat-am din dulceața raiului celest, divin,

Ca-mbătați de-aroma tare a pocalului cu vin.

 

Gânduri duse de acuma în trecut, în altă vară,

Tot atât de-nfierbântată, terminate într-o gară,

Când plecatu-ai de atuncea în cea tristă neuitare,

Râmânând să-mi fi în gându-mi, o icoană în altare.

 

8.07.2023

 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN AMIAZA VERII

 

În amiaza-nnădușită amorțit îmi pare lacul,

Doar pescuții ceia tineri iuți și lungi cât este acul,

Cât e ziulica mare hârjonesc prin păpuriș,

Și apoi odihnă-și cată, către seară-n, stufăriș.

 

Nu tresaltă nici o luntre, adormit îmi este valul,

N-are undă tremurată să-i mângâie-n salturi malul,

În adâncuri nu se simte viață plină de mișcare,

Prevestind parcă sorocul ce-l va duce spre secare.

 

Pe un fir de trestioară, grațioasă și plăpândă,

Se umbrește-o libelulă însetată și flămândă,

Așteptând o adiere care s-o mai răcorească,

Și o ploaie liniștită, de vrea pronia cerească.

 

Totul e în amorțire, malul, lacul, lăstărișul,

Crângul, tânâra pădure, ramurișul și frunzișul,

Numai bobu-n lan de-acuma bucuros e că se coace,

Guri să sature o mie, vină iarna-n bună pace.

 

În curând veni-va seara, și-apoi noaptea răcoroasă

Va cuprinde în visare ziua cea nenorocoasă,

Așteptând o alta vină, mai ca lumea, ce s-aducă,

Gust de toamnă și în toate ceia dragoste de muncă.

 

9.07.2023

 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN VREMEA DE POVESTE

 

În veri înfierbântate, când eu PRUNCUȚ eram,

Pe ulițe, în cuiburi, cu alții ne-adunam,

Și ne-ntreceam în jocuri de-acum bine știute,

Până în BUZA serii, când CIURDA de cornute

 

Se ÎNTURNA spre casă sătulă de păscut,

Ne sature cu lapte, și-n noapte, la ZĂCUT,

Se HODINEA cuminte până în zori de zi,

La fel ca noi, copiii, SFÂNTUȚII ceia vii.

 

În COLBUL de pe uliții cu toții am crescut

Și-n zi de zi cea poftă la multe ne-am făcut,

Eram ca păsări liberi, și SLOBOZI la mai toate,

De ce era pe lume nu ne durea în coate.

 

Mai ajutam părinții cu ce puteam și noi,

La GALIȚE dam apă, BRĂȚUG de fân la boi,

Duceam pe RÂT boboci, de ULII îi păzeam,

Și-apoi, în Vale Mare cu toții ne-mbăian.

 

De POAMELE din grădini, eram mari doritori,

Așa că-n ziua mare, noi, micii hoțișori

Dam iama-n cele locuri și-atunci când ne prindeau,

Cu SÂRG și-njurătură cei mari ne URECHIAU.

 

Uitam, și-o săptămână ne STÂMPĂRAM nițel,

Apoi, de dorul poftei făceadin nou la fel,

Și-așa cu noi norocul ne mai trecea o vară,

Venind la rând cea toamnă cu gust dulciu de pară,

 

De mere mari, frumoase, de prune ÎMBRUMATE,

De struguri grei din vie, de nuci ÎNFERECATE,

De LEBENIȚE, pepeni ca mierea de gustoși,

De câte și mai câte noi tot mâncam voioși.

**

C-așa a fost atuncea, în vremea cea de aur,

Când noi, copiii lumii, purtam cununi de laur,

Eram în cele vremuri cu toții Feți Frumoși,

Și-n cele timpuri încă, de-apururi norocoși.

 

10.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

O TRISTĂ CONSTATARE

 

Nu mai avem icoane de pus pe-altarul țării,

Cu cei ce astăzi încă tronează-n fruntea noastră,

De râsul lumi-s ăștia, o culme-a îngânfării,

Nici muc de lumânare, când ceia vechi sunt... astră.

 

Un Mircea, Ștefan Vodă, ori un Mihai Viteazul,

Pe lângă cei de-acuma nici n-au asemănare,

În cuget, în gândire și mai ales în crezul

Că doar cu țara-alături, vor triumfa-n onoare.

 

Un Cuza, Avram Iancu, cu setea de dreptate

Rămasu-ne-au în cronici icoane de-nchinat,

De cum ce face omul cu drag de libertate

Atuncea când de ceilalți, mereu îmi e urmat.

*

Ești mare doar atuncea când țara ți-e aproape,

Când tu îi simți durerea, nevoia ce-o apasă,

Când ești cu ea alături în orice zi și noapte,

Când obiditul vede că și de el îți pasă.

 

De n-om avea în frunte un om cu drag de țară,

De neam, de libertate trăită în onoare,

Orbecăim cu toții din zori și până-n seară,

Și ne vom stinge-ncetul, ca sfânta lumânare.

 

11.07.2023

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNLĂCRIMATĂ RIMĂ

 

Când va mai fi odată să stau pe-un mal de apă,

La umbra unei sălcii, într-un amaiz de vară?

Ori tinerelul cela, din vremea de-altădată,

Ce îmi visa în seară în lanul de secară?

 

Cum aș dormi-ncodată pe pat de paie-n șură,

Să-mi bată țigla-n noapte o ploaie mocănescă,

Ori să culeg pe Vale dulcia ceea mură,

Iar poala de pădure cu-n zmeur mă-ndulcească.

 

Ori să mai merg cu moșu la stâna cea bătrână

S-aducem caș și urdă și brânză îmbrumată,

Și-apoi în drum spre casă, cu moșu dus de mână,

Să simt cu-nfiorare cărarea înierbată.

 

Și-n buza nopții încă, povești să-mi spună mama

Să cred că iarăși fi-voi un mândru Făt-Frumos,

Ca să răpun balauri, s-o scap pe Cosânzeana,

De soață împăratul mi-o deie bucuros.

 

***

Dar vremea ceea dusă, de-acuma-i în uitare

Și nici-odat’ n-apoie ea încă n-o să vină,

De-aceea azi, eu, moșul, în dulcea mea visare

Las calda-mi lăcrimare, să-mi fie astă rimă.

 

~*~

12.07.2023

 Mircea Dorin Istrate

 

&&&&&