MIRCEA ELIADE – un DIMITRIE CANTEMIR al secolului XX
(partea a II-a)
„Ești cu mine, Doamne și plâng de bucurie
Că ești cu
mine, Tu, Cel Preaînalt, eu, firul
De colb, dar
reflectare a măreției Tale.”
(Părintele Paisie)
Modelul de creație, al lui Mircea Eliade a fost eruditul
Prinț și Savant Bogdan Petriceicu Hașdeu,
pe care l-a editat cu bucurie și onoare. Dincolo, însă, de modelul acesta mi se
pare că, „seamănă și mai bine cu Dimitrie
Cantemir (când am ales titlul nu știam de această însemnare), prin îndelungatul său popas în
străinătăți, în exil, prin renumele și recunoașterea sa în cercurile apusene,
dar mai ales prin atașamentul față de
limba românească, în care a persistat a scrie chiar și atunci când atâtea
ispite l-ar fi putut determina în mod legitim să o abandoneze.” (Ion Negoițescu, Românitatea lui Mircea Eliade, Radio
Europa Liberă (?!), 14 martie 1971)
Ajuns în Capitala Franței, fără prieteni, fără
mijloc de existență, fără salariu și-a drămuit ultimele resurse din amanet, în
paralel cu creșterea activității scriitoricești și a conferințelor.
Începând cu anul 1957, Mircea Eliade a părăsit Franța, stabilindu-se la Chicago, ca
profesor de Istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”
(celebrul reformator religios Ignațiu de Loyola n.a.). Fiecare an îi aducea o
nouă lucrare, crescându-i reputația național-universală, primind de la multe
universități, multe doctorate honoris causa.
Prin Noiembrie 1973, profesorul Eliade a
ținut la Palmer House-Chicago, conferința Mitologie
și destin, cu prilejul Congresului anual al Asociației Profesorilor
Americani de Istoria și Filosofia Religiilor. Aula cuprindea 2500 de locuri, „dar primise atâtea alte sute,
încât, pe extrada de pe care vorbeam, le simțeam respirațiile...Mi-am amintit
atunci de Bucureștii anilor 1933-37, și mi-a părut rău că nu era decât un
singur român în sală.”* (Ștefan J. Fay, Mircea
Eliade – Ultima Scrisoare, în Origini,
vol. XIII, No. 6-7-8 (132-133-134) June-July-August 2008, Romanian roots)
*Este
vorba de Ioan Petru Culianu, profesorul care avea să fie asasinat în incinta
universității, la 21 Mai 1991. Încă nu se știe de cine, cu toate că se
bănuiește și de către cine și de ce...
Mircea Eliade a înființat Revista Diasporei
românești, Luceafărul. A admirat
cartea Rozei del Conte, Mihai
Eminescu sau despre absolut, afirmând că, „niciodată n-a putut fi ucis un
mare poet în conștiința neamului care l-a zămislit...” (apud. Mircea
Handoca)
Apoi, a continuat cu o profeție care se
împlinește în zilele noastre destul de însângerate. „Petrolul și aurul nostru pot într-o zi seca. Grâul nostru poate fi
făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră
de popor de graniță să-și piardă pentru totdeauna orice șansă de a mai juca un
rol activ în istoria universală. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și
cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui
Eminescu, identitatea neamului nostru
este salvată.” (idem)
Profeția lui Mircea Eliade este însă total opusă celei a
marelui filosof Lucian Blaga (sau
poate că va urma cea a filosofului, celei a savatului Religiilor): „Având presimțirea dezastrelor teritoriale
din vara acestui an apocaliptic – 1940, m-am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură
spirituală cum n-am avut niciodată.” (afirmație desprinsă din
Prelegerea inaugurală de la începutul anului universitar 1940-1941 la
Universitatea din Cluj)
I-au apărut volumul Despre
Eminescu și Hașdeu, articolul Profesorul
Nae Ionescu – 30 de ani de la moarte și remarcabilul eseu, Trepte pentru Mircea Vulcănescu.
La
Freising, un orășel de lângă Munchen, trăia marele gazetar și polemist,
teologul George Racoveanu, discipol
al lui Nae Ionescu, redactor la Cuvântul în exil, unde colabora și
Mircea Eliade.
Lumea pentru viitorul Savant valah, Mircea
Eliade, se arata ca un miraculos LIMBAJ,
exprimând faptul că ea trebuie INTERPRETATĂ. Acest Limbaj tainic al lumii se
tâlcuiește de către HOMO RELIGIOSUS prin SIMBOL
și MIT.
Opera capitală a Savantului valah, de fapt,
capodopera sa HISTOIRE DES CROYANCES ET
DES IDEES RELIGIEUSES, i-a adus confirmarea Tainei sacre a harului prelins
și misterul dăruirii sale totale. „Histoire
des croyances et des idees religieuses, mărturisea acelaș Ștefan J. Fay, îmi pare cea mai frumoasă poveste ce s-a
scris despre Om. În afara valorii sale uriașe din punct de vedere științific,
de bogăția continuă a ideilor, în afară de măreția copleșitoare prin erudiție
și generozitate vizionară, opera oferă un cadru vast, ca și total, în ceea ce
ține de om, ca să-și găsească locul rațional, justificat, în acest uriaș și
lent vârtej pulsând de viața ce-și caută la fiecare pas înțelesul.” (Origini, vol. XIII, No. 6-7-8
(132-133-134) June-July-August 2008, Romanian
roots)
Nimeni până la Mircea Eliade și după el, n-a
gândit, n-a reușit și n-a desăvârșit o atare Capodoperă a Omului viu, care prin amploarea și dimensiunea ei
reîntronează fascinant istoria Omului creat. Savantul Eliade dă răspuns la
neîntrerupta neliniște metafizică a rațiunii, prin viziunea lui asupra
ansamblului destinului omenesc de la Facere înspre Apocalipsă.
Frumusețea Capodoperei sale se reflectă în
Aura sublimului și prin faptul că la zidirea ei au fost doi ctitori ai aceleași
persoane: savantul și scriitorul deopotrivă, care au
încununat această vastă sinteză de regândire a ceea ce reprezintă fascinanta
lume a spiritului. „Eliade, remarca
Wendy O. Flaherty, a creat această lume de lumină pentru noi, nu pentru că avea convingerea că nu există umbre în această
lume, ci pentru a lupta împotriva umbrelor în cel mai bun mod posibil, după
părerea lui.
Acest lucru
explică, cred, luminozitatea pe care
a ales-o pentru a scrie despre ea, luminozitate
pe care a creat-o în propriile sale scrieri, luminozitatea propriei sale vieți, viața pe care el a experimentat-o
ca fiind veselă și împlinită, și pe care a dăruit-o fiecăruia dintre noi, cei
care l-am cunoscut și iubit.”
(apud, Origini, vol. XIII, op. cit.)
Prestigioasa lucrare a acestei ISTORII,
alături de alte scrieri științifice, memorialistice și literare au dăruit
Culturii românești-universale, ceea ce spunea marele Dumezil, Legende
des Si cles!
HISTOIRE DES CROYANCES ET DES IDEES
RELIGIEUSES ESTE O NOUĂ SINTEZĂ A CULTURII UNIVERSALE!
În anul 1979, Gheorghe Bulgăr, A. Guillermou,
traducătorul în franceză a lui Maitreyi și Nopții de sânziene, cu Alf Lombard și J. Goudet, rectorul Universității Lyon, l-au propus pentru Premiul Nobel. Candidatura i-a fost însă bombardată atât în țară cât și la
Ierusalim, grație Dosarului „Eliade”, anticipat și dăltuit cu migală, de „antisemitism” încă din anul 1972, în
Israel.
Autoritatea lui Mac Linscott Ricketts nu a contat, când a declarat imperativ despre
Opera lui Eliade, că: „Vom căuta aici în
van cel mai mic cuvânt sau expresie antisemită, încă mai puțin cea mai mică
frază, ori cel mai mic paragraf.”(„Some
Thoughts About Mircea Eliade-s Future), ori personalitatea savantului evreu
Ghersham Scholem, profesor de Cabală
la Universitatea din Ierusalim, când mărturisea în 1950, la conferința de la
Ascona, că i-a citit lui Eliade, toate lucrările scrise până atunci, găsindu-le
„deopotrivă de interesante și fascinante.”
De asemenea nu au contat nici admirațiile reputaților
cercetători de la faimosul cerc „Eranos” cu caracter ecumenic ce aducea
profesori universitari din toată lumea, reunind într-o ambianță de înțelegere
reciprocă a diferitelor concepții referitoare la Filosofie ori Religie, de pe
țărmul lacului Maggiore, de lângă insula Brissago, precum Carl Gustav Jung, Henry Corbin, Rudolf Ritsema,
Erich Neumann, Georges Dumezil, Joachim Walch, Ernesto de Martino,
Valentino Papesso, Pietro Angelini, A. Brelich, R. Scagno, Furio
Jesi, D.M. Cosi, Ugo Bianchi,
Gherardo Gnoli, Ileana Chirassi-Colombo, Julius Evola, Paola Pisi, Natale Spineto,
Enrico Montanari etc.
După reașezarea foștilor politicieni și a
progeniturilor lor s-a declanșat mediatizarea post-decembristă privind campania
de propulsare al lui I. P. Culianu, un searbăd psiho-sociolog, nerecunoscut de
mediul academic occidental, ca istoric al Religiilor în locul lui Mircea
Eliade.
Păpușarii-bancheri,
neromâni și necreștini, folosesc comandouri de presă, de proveniență
anticreștină și antiromânească, de rea voință, nihilism, haos, atitudine
sfidătoare care au formulat păreri eronate, chiar profanatoare la adresa
personalităților reprezentative ale Patrimoniului cultural-spiritual, național,
înrolând convoaie de detractori, de „fameni”, cum i-a numit Luceafărul
nostru Eminescu, „ce se zbat de mama
focului să găsească pete-n Soare”, haita de detractori care atacă pieziș și
pervers, prin oportunism, șantaj, arivism, urmând pilda proverbului rabinic: „Calominiez, calominiez, il en restera toujorus
quelque chose” – „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne”.
Detractorii sunt de fapt niște jalnice
marionete mercenare în mâinile păpușarilor-bancheri care le asamblează, le
agață sforile și-i pun să strige jignitor și să țopăie grosolan, precum: Normand Manea, Saul Bellow, Belu Silberg, Di
Nola, Stoian Stoilov, Florin Țurcanu (căruia Zoe Petre i-a făcut o prefață
pro-ofensatoare, ca și autorul, la adresa savantului nostru), Z. Ornea,
Alexandra Laiguel-Lavastine, H. R. Patapievici ș.a., concertând bis, bis, pentru „noua ordine”.
Scornirea famenilor post-decembriști, că ar
exista o paradigmă Eliade-Culianu, nu e numai fantastică, ci și fariseică și
revoltătoare. Culianu, în 1972, și-a luat licența cu titlul Ficino și platonismul în Renaștere la
Universitatea București. A obținut o bursă pentru Italia, unde și-a luat altă
licență Hans Jonas și gnoza. Pentru
că în italiană la licență se spune „dottorato”, Ioan Petru Culianu l-a
numit chiar doctorat..., la Universitatea Catolică din Milano.
Maniera de a-și umfla artificial titlurile
de cărți științifice, a discipolului, ține de celebrele personaje Gargantua și
Pantagruel, astfel: două cărți din cele 9 prezentate ca științifice, erau romane; teza de licență din 1975, la Milano,
publicată în 1985 la Roma, Gnosticismo e
pensiero moderno: Hans Jonas, a fost prelucrată sub forma doctoratului în
1987 de la Sorbona, cu titlul Les gnoses
dualistes d-Occident, publicată în engleză și tradusă în franceză,
prezentându-le ca fiind 2 cărți diferite.
Mircea Eliade care, era membru al Academiei
Regale Belgiene, din 1975 și Doctor honoris causa al Universității Sorbona
din 1976, i-a aranjat comisia din patru profesori, trei favorabili
candidatului, și el președintele comisiei, din 17 Iunie 1980, la Sorbona la
treapta „doctoratului de troisieme
cycle”, fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat, cu
lucrarea Experiențe ale extazului. Aceeași
teză de licență a fost prelucrată în linii mari sub forma cărții Eros și Magie, iar din teza de doctorat cosmetizată, a scos Psychanodia... (Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Eliade?; Dr. Șerban
C. Andronescu, A fost I.P. Culianu discipolul
lui Eliade?)
Bibliografia lui Eliade, incomplet
inventariată, va cuprinde câteva sute de
titluri, iar Jurnalul depășea 40.000 de pagini, cu informații, impresii,
analize, sinteze, maxime diverse, între care strălucitorul aforism: „Petre
Țuțea este poate inteligența cea mai vie pe care am cunoscut-o în toată viața
mea și un mare specialist în domeniul spiritual pe care îl reprezintă
Platon.”
Vasta Operă a savantului-scriitor Mircea
Eliade, cuprinde: Opere literare în limba română, Lucrări publicate în limbi
străine, Opere memorialistice, Ecranizări, In memoriam.
La ecranizări consemnăm câteva din operele
sale fulminante: The Bengali Night (1988); Domnișoara Christina (1992); Șarpele („The Snake”) (1996); Eu sunt
Adam! (1996); Tinerețe fără tinerețe
– Youth Without Youth (2007); Domnișoara
Christina (2013).
Despre Tinerețe fără tinerețe – Youth Without Youth,
trebuie să amintim următoarele: pelicula a fost semnată de celebrul regizor Francis Ford Coppola, după nuvela cu
același nume a lui Eliade și a fost lansată în Noiembrie 2007. Grid Modorcea
mărturisea că proza lui Eliade este „una
din cele mai senzațional-cinematografice proze ale lumii.” (apud Cristina
Scarlat, Francis Ford Coppola și Mircea Eliade, un tandem de excepție, în Origini vol. XIII, op. cit.)
La conferința de presă de la Universitatea
Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” - București, în 26 Ianuarie 2005, faimosul
regizor american mărturisea cu bucurie și cu emoție deplină: „Am venit aici în primul rând pentru că sunt
într-o perioadă a vieții mele când vreau să fiu iar student, să învăț din nou.
Am citit autobiografia lui Eliade și am vrut să-i văd țara de origine, să văd
locurile despre care a scris. E încercarea mea de a mă regăsi ca om, de a mă
redescoperi ca artist. Vreau să găsesc Adevărul pentru mine... Am fost încântat
să redescoper în nuvela lui Eliade conceptele – cheie pe care vreau să le
înțeleg mai bine: timpul, conștiința și fundamentul fantastic al realității.” (idem.)
Premiera a avut loc în cadrul Festivalului
de Film de la Roma, la 20 Octombrie 2007, dar italienii, dottorii, ne fiind în
cunoștiință cu savuroasa lectură a nuvelei, au adormit în sală. Trei zile mai
târziu, pe 23 Octombrie același an, pelicula de 124 de minute a umplut CinemaPro din București, până la refuz. Francis Ford Coppola și spectatorii de
aleasă calitate, cunoscători ai nuvelei și-au ținut răsuflarea într-o continuă uimire.
Filmul
a fost/ este un regal!
Filmul Tinerețe fără tinerețe – Youth Without Youth
a făcut un incomensurabil dar culturii noastre dacoromâne, fiind mai important
decât orice premiu din lume, fie el chiar Nobel, fiindcă cine vede pelicula va
cumpăra cartea și-l va cunoaște în lumină fidelă și străluitoare pe magnificul
autor. „Francis Ford Coppola, remarca inspirat Grid Modorcea,
a făcut prin versiunea sa asupra nuvelei „un serviciu incomensurabil culturii
române, ca nici un alt cineast acasă. Filmul lui este mai important decât orice
premiu din lume... Cu acest film începe marea aventură cinematografică a
prozei fantastice a lui Mircea Eliade.” (Grid Modorcea, „Eliade și Coppola”, în „Tricolorul”, nr. 1095/ 2007)
Dacoromânul
Mircea Eliade a fost și rămâne cel mai reprezentativ Istoric și Filosof al Religiilor
secolului al XX-lea!
Savantul român a fost apreciat și de
Președintele României Socialiste, Nicolae
Ceaușescu – Ramses II al României, cum îl numea marele Filosof creștin Petre Țuțea, „cel care ne-a scos din Evul mediu și ne-a îmbrățișat cu brațele sale
faraonice ale Epocii Ceaușescu”, care a dorit să-l aducă în Patrie (așa cum
a reușit cu savantul Henri Coandă)
și să-i construiască un Institut al
Religiilor, slujindu-i eminamente pe conaționalii săi, delegând doi români,
pe cel mai reprezentativ poet al țării și al exilului, Radu Gyr și pe înflăcăratul poet Adrian Păunescu.
Păcat! N-a fost să fie!
Prințul Dimitrie
Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin, iar lui Mircea Eliade
i s-a furat de către aleși, Premiul Nobel, dar viziunea sa creștină a depășit și Academia
și Nobelul.
Mircea
Eliade, asemeni Savantului Dimitrie
Cantemir, dincolo de exilul lor,
dincolo de miopia sa biologică, dar și Voievodul nostru a fost un miop politic,
a fost o Liră a Limbii noastre
dacoromâne, un Stejar al românismului, o Rocă a ortodoxiei, un Filosof erudit,
enciclopedist al cunoșterii, un Prinț al culturii româno-universale și un
Voievod al tuturor Religiilor lumii!
Până în anul 2008, specialiștii au arătat în peste 200 de volume omagiale, monografii și
teze de doctorat ceea ce îi datorează savantului Mircea Eliade,
istoria religiilor și orientalistica.
In
memoriam
În diferite orașe din țara noastră multe
școli și străzi îi poartă cu mândrie numele.
Vasile
Gorduz a realizat un bust al lui Mircea Eliade în fața bisericii Mântuleasa
din Capitală, oferindu-l românilor cu bucurie la 28 Martie 2009.
Sculptorul Gheorghe
Tănase a dezvelit la 24 Noiembrie
2015, la intersecția bulevardului Mircea Eliade cu strada Aviator Radu
Beller, peste drum de parcul Floreasca, bustul Eliade.
Artistul A. Bolea a dăruit inimoșilor basarabeni și Orașului Chișinău, bustul lui Mircea Eliade.
Renumitul sculptor Nicăpetre din Brăilița –
Brăila a ridicat pe soclu la Cîmpul Românesc din Hamilton–Canada în August 1989, marmura Eminescu,
urmând peste câțiva ani Nae Ionescu,
bronzurile Aron Cotruș, George Donev, poetul Vasile Posteucă și Filosoful Mircea Eliade.
Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii și profesor honoris causa a zece
Universități.
Se cuvine să aducem cinstire memoriei
tuturor celor care ni l-au făcut cunoscut, ca renume pe marele nostru Savant și în mod deosebit filosofului Gabriel Stănescu, care a realizat
crestomația de excepție, Mircea Eliade în conștiința contemporanilor
săi din exil, precum și
remarcabila Revistă - Almanah Origini.
Din „VLĂSTARUL” de la Colegiul Național „Spiru Haret” din Capitală a crescut
peste timp și peste lume un COPAC cosmic.
COPACUL
„Înnalt
și-ngîndurat ca visătorul,/ Stînd între cer și-ntre pămînt stingher,/ Crescui
și eu din veșnicul mister/ Din care toate își pornesc izvorul.// Cînd seva
urcă-n trunchiul meu de fier,/ Adîncul îmi trimite-n foi fiorul/ Și simt că-n
mine năvălește dorul/ Pămîntului de-a fi mai lîngă cer.// Iar cerul peste
vîrful meu se-ndoaie/ Și svonuri tainice din infinit/ O gură fac din fiecare
foaie.// Și-n freamătul de foi nelămurit,/ Cu șoaptele veciei se-ntretaie/
Suspinele pămîntului trudit.” (Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944, Ed. Roza
Vînturilor, București-1990)
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
14 Noiembrie 2023 + Sf.
Ap. Filip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu