Gabriel
García Márquez
POVESTIRI
ULTIMA
CĂLĂTORIE A VASULUI FANTOMĂ
Acum o să vedeţi voi cine sunt eu, îşi spuse, cu noua
i voce groasă de bărbat, mulţi ani după ce văzuse pentru prima dată
transatlanticul uriaş, fără lumini şi fără zgomot, ce trecuse într o noapte
prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul întreg şi
mult mai înalt decât turla bisericii, şi navigase mai departe în întuneric spre
oraşul colonial fortificat împotriva piraţilor de pe cealaltă parte a golfului,
cu vechiul său port de traficanţi de negri şi farul rotitor ale cărui lugubre
fâşii de lumină, la fiecare cinci-sprezece secunde, prefăceau aşezarea într o
tabără lunară de case fosforescente şi străzi de deserturi vulcanice, şi cu
toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de bărbat, dar având
voie de la maică sa să asculte până foarte târziu pe ţărm harfele nocturne ale
vântului, încă îşi mai putea aduce aminte, de parcă l ar fi avut în faţa
ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi cădea dintr o parte
şi apărea iar când lumina trecea, aşa încât era un vas intermitent, apărând şi
dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de lunatic geamandurile care
semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie să se fi stricat la
busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se făcu ţăndări şi se
scufundă fără nici un zgomot, deşi o ciocnire atât de cumplită cu recifele ar
fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare şi o explozie de motoare ce ar fi
încremenit de groază până şi dragonii cei mai adormiţi din selva preistorică ce
începea de la ultimele şase străzi ale oraşului şi se sfârşea la celălalt capăt
al lumii, astfel că el însuşi crezu că era un vis, mai cu seamă a doua zi, când
văzu acvariul strălucitor al golfului,
dezordinea de culori a cocioabelor negrilor pe colinele portului, goeletele
contra¬bandiştilor din Guyane primindu şi încărcătura de papagali nevinovaţi cu
guşa plină de diamante, îşi zise, am adormit numărând stelele şi am visat
vaporul acela uriaş, cu siguranţă, şi rămase atât de încredinţat, încât nu
povesti nimănui şi nici nu şi mai aminti de viziunea aceea până în noaptea din
luna martie a anului următor, când plecase în căutarea cetelor de delfini în
mare şi ce a găsit a fost transatlanticul iluzoriu, sumbru, intermitent, cu
aceeaşi ţintă greşită ca prima oară, numai că el era acum atât de sigur că e
treaz, că dădu fuga să i povestească mamei, iar ea a petrecut trei săptămâni
gemând dezamăgită pentru că o să ţi putrezească creierii de viaţa asta trăită
pe dos, dormind ziua şi hoinărind noaptea ca răufă¬cătorii, şi deoarece a fost
nevoită să se duca la oraş într una din zilelele acelea, căutând ceva comod
unde să se aşeze ca să se gândească la bărbatul ei mort, căci balansoarului i
se stri¬case cumpăna în cei unsprezece ani de văduvie, profita de ocazie pentru
a l ruga pe luntraş să o ia pe lângă recife, astfel încât fiul ei să poată
vedea ceea ce văzuse cu adevărat în vitri¬na mării, iubirile meduzelor printre
bureţii primăvăratici, peştii trandafirii şi albaştri zbenguindu se în
vârtejurile mai blânde ale apelor, şi chiar şi pletele rătăcitoare ale
înecaţilor vreunui naufragiu colonial, dar nici urmă de transatlantice
scufundate, da' de unde, şi totuşi el se arăta mai departe la fel de
înverşunat, încât maică sa îi făgădui să l însoţească în ajunul din martie
următor, cu siguranţă, fără să ştie că tot ce era sigur în viitorul său eră un
fotoliu de pe timpul lui Francis Drake pe care l a cumpărat dintr un bazar
turcesc şi în care se aşeza să şi tragă sufletul chiar în seara aceea, oftând,
bietul meu Holofem, de ai vedea ce bine mă pot gândi la tine stând pe husele
astea de catifea şi pe brocarturile astea de catafalc de regină, dar cu cât îşi
evoca mai mult bărbatul mort, cu atât îi clocotea în inimă sângele devenit
precum ciocolata, de parcă în loc să stea jos ar fi alergat, scuturată de fiori
şi cu răsuflarea plină de ţarină, până când el se întoarse în zori şi o găsi
moartă în fotoliu, caldă încă, dar pe jumătate putrezită, precum cei muşcaţi de
năpârcă, aşa cum se întâmplă mai apoi cu alte patru femei, înainte de a arunca
în mare fotoliul ucigaş, foarte departe, unde să nu mai facă rău nimănui, căci
îl folosiseră atât de mult de a lungul veacurilor, încât îi pierise calitatea
de a dărui odihna, aşa că el a trebuit să se deprindă cu mizera i rutină de
orfan, arătat cu degetul de toţi drept fiul văduvei care adusese în sat tronul
nenorocirii, trăind nu atât din mila oamenilor, cât din peştele pe care l fura
de prin bărci, în vreme ce vocea i se făcea subţire ca sfoara de cânepă şi
începea să nu şi mai amintească de viziunile lui de odinioară, până când în
altă noapte de martie în care privi întâmplător spre mare şi, pe neaşteptate,
maică măiculiţă, iat o, nemai¬pomenita balenă de azbest, fiara care răgea,
veniţi s o vedeţi, striga înnebunit, veniţi s o vedeţi, stârnind atâta larmă de
lătraturi de câini şi ţipete îngrozite de femei, că până şi bărbaţii cei mai
bătrâni îşi amintiră de spaimele străbunilor şi se băgară pe sub paturi crezând
că se întorsese William Dampier, dar cei care ieşiră în stradă nu se osteniră
să vadă imensitatea aceea de necrezut ce şi pierdea iar, chiar atunci,
orientarea, năruindu se în dezastrul anual, ci îl bătură măr şi l lăsară într
un hal fără de hal încât atunci, şi a zis el, spumegând de furie, acum o să
vedeţi voi cine sunt eu, dar se feri să împărtăşească hotărârea cuiva şi îşi
petrecu tot anul cu ideea fixă, acum o să vedeţi voi cine sunt eu, aşteptând să
mai vină o dată fantoma, ca să facă ceea ce şi făcu, gata, fură o barcă,
străbătu golful şi şi petrecu seara în aşteptarea marelui ceas al vieţii lui,
pe povârnişul portului de traficanţi de negri, printre scursurile Caraibilor,
însă atât de absorbit de aventura sa, încât nu opri ca de obicei în faţa
prăvăliilor hinduşilor să vadă mandarinii de fildeş ciopliţi dintr un colţ
întreg de ele¬fant, nici nu şi mai bătu joc de negrii olandezi în velocipedele
lor ortopedice, nici nu se sperie ca în alte rânduri de malaiezii cu pielea de
cobră care făcuseră ocolul lumii fascinaţi de himera unei cârciumi tainice unde
vindeau biftecuri de brazilience fripte pe cărbune, fiindcă nu şi dădu seama de
nimic până când noaptea nu căzu asupră i, cu toată greutatea ste¬lelor, şi
selva răspândi o mireasma dulce de gardenii şi de salamandre putrede, şi iată l
vâslind în barca furată spre intrarea golfului, cu felinarul stins ca să nu le
dea de gândit poliţiştilor din garda împotriva contrabandei, idealizat tot la
cincisprezece secunde de fâlfâirea verde a farului şi devenit iar om din
pricina întunericului, conştient ca mergea aproape de geamandurile ce
semnalizau canalul portului, nu numai pen¬tru că i vedea tot mai intensă
strălucirea apăsătoare, ci pentru că boarea apei era mereu mai tristă, iar el
vâslea atât de adâncit în gânduri, că nu ştiu de unde l răzbi pe neaşteptate o
înspăimântătoare răsuflare de rechin, nici pentru ce noaptea s a făcut densă de
parcă stelele ar fi murit dintr o data, şi iată acolo transatlanticul cu
mărimea i de neînchipuit, maică măiculiţă, mai mare decât orice altceva mare de
pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat de pe pământ ori din
apă, trei sute de mii de tone de miros de rechin trecând atât de aproape de
vas, încât el putea vedea nituirile hăului de oţel, fără o singură lumină în
infinitele sale hublouri, fără un sus¬pin al maşinilor, fără un suflet, şi
purtând cu sine propria i atmosferă de linişte, cerul său pustiu, aerul său
mort, timpul său oprit, marea i rătăcitoare unde plutea o lume întreagă de
animale înecate, şi dintr o dată totul pieri la lumina puternică a farului şi
preţ de o clipă redeveni acea diafană mare a Caraibilor, noaptea de martie,
văzduhul cotidian al pelica¬nilor, aşa încât el rămase singur printre
geamanduri, fără a şti ce să facă, întrebându se uimit dacă într adevăr n o fi
visând cu ochii deschişi, nu doar acum, ci şi în celelalte rânduri, dar nu
sfârşi bine cu întrebatul că o pală tainică stinse geaman¬durile de la prima
până la cea de pe urmă, astfel că atunci când trecu lumina farului
transatlanticul se ivi iar şi avea busolele dezorientate, poate fără a şti
măcar în ce loc al mării se afla, căutând pe bâjbâite canalul invizibil, însă
de fapt îndreptându se către stânci, până când el avu revelaţia copleşitoare că
poves¬tea cu geamandurile era ultima cheie a vrajei, şi aprinse feli¬narul din
barcă, o măruntă luminiţă roşie care n avea de ce să pună pe gânduri pe nimeni
din turnurile de pază, dar care a fost pesemne pentru pilot ca un răsărit de
soare, căci datorită ei transatlanticul îşi îndreptă direcţia şi intră pe
poarta cea mare a canalului printr o manevră de reînviere fericită, şi atunci toate
luminile sale se aprinseră în acelaşi timp, cazanele începură să pufăie iar,
stelele sclipiră în cerul lor şi stârvurile animalelor se duseră la fund, şi
răzbătea zgomot de farfurii şi miros de sos cu foi de dafin din bucătării, iar
de pe punte se auzea clarinetul orchestrei şi zvâcnirea sângelui în venele
celor îndrăgostiţi de necuprinsul mării în penumbra cabinelor, dar el mai avea
încă atâta furie adunată în suflet, că nu se lasă copleşit de emoţie, nici
speriat de vrajă, ci şi spuse, mai hotărât ca oricând, că acum o să vedeţi voi
cine sunt eu, drace, acum o să vedeţi, şi în loc să se dea la o parte ca să nu
se năpustească asupră i uriaşa maşină începu să vâslească înaintea ei, fiindcă
acum o să vedeţi voi într adevăr cine sunt eu, şi călăuzi mai departe vasul cu
felinarul până când a fost atât de sigur de supunerea acestuia, încât îl obligă
să şi schimbe din nou direcţia înspre cheiuri, îl scoase din canalul invizibil
şi l duse de căpăstru de parc ar fi fost un mieluşel al mării către luminile
satului adormit, un vas viu şi invulnera¬bil la fasciculele farului care acum
nu l făceau nevăzut, ci l arătau aşa cum era, din aluminiu, la fiecare
cincisprezece secunde, şi iată că începeau să se desluşească crucile bisericii,
sărăcia caselor, iluzia, şi transatlanticul venea după el, urmându l cu tot ce
avea înăuntru, căpitanul adormit pe partea inimii, taurii de coridă în zăpada
boxelor, bolnavul singur în infirmerie, apa văduvită de cisternele ei, pilotul
la postul lui, care trebuie să fi confundat stâncile cu digurile fiindcă în
clipa aceea izbucni urletul nemaipomenit al sirenei, o dată, iar el se simţi
înmuiat de răpăiala de aburi ce căzu asupră i, încă o dată, şi vasul străin a
fost gata să se scufunde, şi încă o dată, însă acum era prea târziu, fiindcă iată,
se vedeau deja scoicile de pe ţărm, pietrele de pe stradă, porţile celor
neîncrezători, satul întreg scăldat chiar în luminile transatlanticului
îngrozit, iar el abia a mai avut timp să se dea într o parte pentru a face loc
cataclismului, strigând zguduit iată l aici, nenorociţilor, cu o clipă înainte
ca înspăimântătorul corp de oţel al navei să spintece pământul şi să se audă
clinchetul limpede al celor nouăzeci de mii cinci sute de cupe de şampanie ce s
au spart una după alta de la provă până la pupă, şi atunci se lumină, dar n a
mai fost dimineaţa de martie, ci amiaza unei zile de miercuri strălucitoare,
iar el şi a putut face plăcerea de a i vedea pe cei neîncrezători contemplând
cu gura căscată trans¬atlanticul cel mai mare din lumea aceasta şi din cea de
din¬colo, împotmolit în dreptul bisericii, mai alb ca orice, de douăzeci de ori
mai înalt decât turla şi cam de nouăzeci şi şapte de ori mai lung decât satul,
cu numele săpat în slove de fier, şiroindu i încă pe cele două flancuri apele
străvechi şi stătute ale mărilor morţii.
1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu